Clasa a opta, primul nostru an de
liceu. Aveam colegi nu numai din raionul Vişeu, ci şi din alte
părţi ale regiunii. La sfârşitul primului trimestru, deja ne
acomodaserăm cu profesorii, ne cunoşteam destul de bine colegii,
ştiam că trebuie să vină în şcoală câţiva profesori care,
imediat după examenul de licenţă, au fost încorporaţi.
La început, orele de fizică erau
ţinute de doamna profesoară Cornelia Cădaru, diriginta noastră
din clasa a cincea. În trimestrul al doilea, la fizică a venit
Gheorghe Pop. El era sobru, nu zâmbea niciodată, părea că vrea să
păstreze distanţa faţă de elevi. Doamna profesoară avea alt
stil. Învăţam cu plăcere fizică.
Printre elevii veniţi din şcolile
apropiate era şi o fată slăbuţă, timidă, cuminte. Nu ieşea în
evidenţă. Avea, ca orice fetiţă de la ţară, părul lung. Îl
purta în codiţe, nefiind bogat, îl împletea şi îl aduna la
ceafă într-un fel de coc. Într-o zi, legătura unei codiţe cedase
şi Tereza s-a apucat să-şi refacă coafura. Şnurul cu care fusese
legat părul rămăsese pe bancă.
La tablă se afla un elev care
răspundea cu poticneli. Profesorul ne cerea să completăm, să
corectăm răspunsul colegului. Tereza era ocupată, nu intenţiona
să răspundă. Neatenţi erau mai mulţi colegi. Cel din spatele
Terezei se întinde şi ia bucăţica de pânză tăiată dintr-o
cravată veche, o aşează pe banca din spatele lui şi spune: „Ni,
zermele!” Zermele, în graiul maramureşean, însemna şarpe. Ceea
ce servea legării codiţei colegei mele te putea duce cu gândul la
un şarpe.
„Zermele” a fost plimbat până la
ultima bancă, apoi a trecut pe ultima bancă a rândului pe care
stăteam eu. Tereza terminase de împletit codiţa şi nu o putea
lega. Bucată de material înainta. Ajunsese la banca mea.Am luat-o
şi m-am întins să i-o dau: băncile noastre erau apropiate.
Sesizând mişcarea neobişnuită,
profesorul mă întreabă: „Ce se întâmplă acolo?”. Mă ridic
şi răspund pe un ton serios: „Mă fac colegele să râd...”. În
acea clipă, colega de bancă, Ioana, pufneşte în râs. Zâmbesc
reţinut şi eu. Profesorul spune: „Afară! Amândouă!”.
Ce era să fac? Am ieşit plănuind
s-o cert pe Ioana. Din cauza ei, eram dată afară de la oră. Nu
ştiu ce i-am spus. Ea a rămas lângă uşa clasei, iar eu m-am
îndepărtat. Sala noastră era aproape de sala profesorală şi
oricând putea să treacă vreun profesor şi să mă întrebe ce
caut pe coridor în timpul orei. Îmi era ruşine. Eram şefa clasei
şi trebuia să fiu model...
Când căutam o soluţie, din clasa
vecină iese o elevă. O întreb ce oră au. Îmi spune că au
educaţie fizică, toată clasa e la stadion. Sunt în sală numai
elevii de serviciu. Profit de situaţie şi intru.
Când sună de ieşire sosesc de la
stadion colegii din a opta C. Eu ies. Maria, colega mea de clasă mă
ia la întrebări: „Pe unde ai umblat?”, „Am fost alături...”,
„Profesorul m-a trimis să vă chem la predarea lecţiei. Nu te-am
găsit.” Îmi spune ce lecţie au făcut şi deja îmi făceam
planul să citesc din carte. Voiam să mă prezint în ora următoare
pregătită.
Învăţasem din manual. Nu mi-a părut
de loc grea lecţia despre acceleraţia centripetă. A fost chiar
amuzant. Am aflat de ce, la gradiniţă, n-am păţit nimic atunci
când m-am dat cu calul, leagănul, peste cap.
În timpul orei, mă aşteptam să
fiu chemată la tablă. Nu ştiam cum va reacţiona profesorul. Am
răspuns la întrebările pe care le-a adresat întregii clase, la
cele la care n-au ştiut colegii mei. În final, lucrurile au intrat
pe făgaşul firesc. Am participat, la scurt timp, la faza pe şcoală
a olimpiadei de fizică. Nimeni nu era supărat.
( Textul va fi inclus într-o carte de
amintiri din timpul liceului. )
2 comentarii:
Un text interesant, un proiect interesant ☺.
Voi relua ideea într-o carte de amintiri.
Trimiteți un comentariu