Aveam câțiva ani. Poate 4, poate 5. Era Anul Nou și am auzit la ușă gălăgie. Cineva cânta la vioară și altcineva cânta la zongură, o chitară cu 5 corzi. Ritmul era păstrat de o tobă.
Tatăl
meu deschide ușa și invită acel grup vesel format din câțiva bărbați și un
animal ciudat.
Un
bărbat din grup cântă: „Ta, ța, ța, căpriță, ța…” Animalul, căprița, sare și
clămpănește din „gură” în ritmul muzicanților.
Privesc
curioasă animalul pe care l-au numit capră. După ce capra își încetează dansul,
tata mă îndeamnă să studiez capra.
Ce
aflu? Capra e o mască sculptată în lemn, un cap cu
maxilarul inferior mobil. El este mișcat cu o sfoară, pentru a clămpăni în
timpul dansului, şi este fixat într-un băţ cu care se sprijină pe pământ. Masca
este împodobită cu o bucată de blană, ca o barbă, și două corniţe, cu panglici
multicolore şi flori. Dansatorul stă aplecat, peste el se așează o pătură, o
pânză sau panglici colorate.
Tata explică: „Ceata de tineri cu capra
colindă pe la toate casele din sat. Ea
nu trebuie să ocolească nici o casă la geamul căreia arde o lumină. Se crede că
gospodarilor nu le va merge bine în anul care vine, dacă nu primesc
colindătorii, care alungă răul și aduce binele, sănătatea și norocul.”
Cer permisiunea de a-l înlocui pe
dansator. Mă strecor sub cuvertură și încep să trag de sfoară. Capra
clămpănește și eu mă amuz.
Colindătorii sunt serviți cu țuică și prăjituri. Tata le
dă și niște bani. Și ceata pleacă.
A fost o zi frumoasă, deosebită. Am învățat ceva și am fost
și artistă.
18 martie 2021
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu