marți, 14 august 2012

Sfertul academic



A trecut o vreme bună de când nu s-au văzut. Lucrau la şcoli diferite şi numai la cercul pedagogic se întâlneau.

- Îţi aminteşti, Ioana, cum râdeam de tine când spuneai că dormi un sfert de oră?
- Să înţeleg că acum nu mai râzi?
- Abia acum văd câtă dreptate aveai. Într-un sfert de oră, te poţi odihni suficient pentru a mai putea lucra câteva ore…
- Decalajul este normal. Fiica ta e cu câţiva ani mai mică…
- Despre ce sfert de oră vorbiţi? Lămuriţi-mă, interveni Aurica.
- Spune-i tu, Ioana, că ştii mai bine cum e cu sfertul academic!

Zâmbind, Ioana e de acord să le povestească.

- Când erau fetele noastre mici, aveam ore şi de dimineaţă, dar şi la seral. Chiar şi sâmbăta ajungeam acasă după ora două. Uneori, eram foarte obosită. De aceea, le rugam pe fete să mă lase să dorm puţin. Nu era nevoie să facă linişte deplină, dar le ceream să nu trântească uşile, să nu intre în dormitor şi să mă trezească după un timp, în funcţie de situaţia concretă. Le aşezam ceasul pe masa din camera lor, le spuneam să mă trezească atunci când limba mare ajunge la numărul doisprezece sau, după caz, la trei, la şase... De obicei, fetele respectau condiţiile. Ştiau că trebuie să mă odihnesc, dacă vreau să îmi reuşească ceea ce trebuie să fac.
- Şi dormeai un sfert de oră? întrebă Aurica.
- Ei, un sfert de oră! Dormeam mai mult sau mai puţin… Depinde… Uneori, nu reuşeam să adorm. Mă gândeam la ceea ce urma să fac. Alteori, adormeam. Oricum, eram sigură că fetele mă vor anunţa că timpul planificat s-a scurs. Cele zece-cincisprezece minute erau de aur.
- Acum e rândul meu să constat că acel somn „furat” e foarte bun. Nu mai râd, dar atunci nu înţelegeam cum poţi să dormi un sfert de oră.
- Voi nu aţi auzit cum se odihnea Einstein? Se aşeza în fotoliul care era pe o bucată de tablă, ţinând în mână o cheie. Îl fura somnul, dar se trezea la zgomotul produs de cheia pe care o scăpa atunci când adormea. Odihna era suficientă pentru a se putea ocupa în continuare de problema la care lucra. Nu mă compar cu Einstein, compar doar situaţiile şi condiţiile. Poate e doar o poveste pusă pe seama lui Einstein, dar e interesantă şi are un sâmbure de adevăr ştiinţific.
- Ei, şi voi! Imediat ajungeţi a adevărul ştiinţific, la sfertul academic… Vă credeţi savanţi? Măi, ce idei aveţi!
- Lasă, Aurico, sunt amintiri din tinereţe! Când vom fi pensionare, vei veni şi ne vei spune tu cum e cu sfertul academic şi cu somnul furat! Să mergem, că începe şedinţa!

Tancul

O zi frumoasă de vară. Eram în curte a şcolii, pustie în acel moment. Nu găseam nimic de făcut.

Dinspre Poduri se auzea un huruit de motor. Din locul în care eram, nu vedeam nimic. M-am gândit că, dacă merg pe terasamentul liniei ferate, văd maşina care face acel zgomot neplăcut.

Poarta era închisă, dar gardul din care unii elevi au rupt câteva scânduri nu fusese reparat. Am ieşit şi am privit în lungul liniei. Nu venea nici un tren. M-am urcat pe terasament şi am văzut ceva: un tanc urca panta de lângă Poduri. Am verificat dacă nu vine vreun tren şi am rămas să privesc tancul.

Un timp, tancul a urcat. Apoi, a coborât. A pornit şi, după câteva clipe, a început să urce făcând mult zgomot. N-a ajuns la jumătatea pantei, că s-a oprit. La scurt timp, a început să coboare.

Priveam şi încercam să-mi imaginez ce se întâmplă acolo. Credeam că tancul nu poate să urce, că panta e prea abruptă. „De ce nu urcă pe Poduri prin Ţipţărai? Pe acolo e un drum mai bun.”

Tancul venea la vale cu viteză destul de mare. Mi-era teamă că nu se va putea opri. Din Calea 1 Mai, care mergea paralel cu Vaserul, dacă nu s-ar fi putut opri la timp, tancul s-ar fi rostogolit în râu. În acea zonă, malul era format dintr-o stâncă. Jos, Vaserul era destul de adânc. Băieţii mai mari săreau în apă de pe stâncă. Îi auzisem într-o zi cum se organizau: „Mergem la Stancă?”. L-am întrebat pe unul ce e aia „stancă”. Şi m-a arătat acel loc. Mi-a spus că numai cine ştie să înoate foarte bine poate sări de acolo fiindcă e periculos.

Din când în când verificam dacă nu vine vreun tren. Nu venea. Cu trecerea timpului, emoţiile mele creşteau. „Ce-o fi cu tancul acela? De ce nu l-au reparat?”.

Tancul a oprit la timp. Pe Calea 1 Mai circulau căruţe şi oameni. Foarte rar trecea câte un autocamion. A făcut o pauză mai lungă.

Mi-a venit o idee: să merg la un coleg de clasă care locuia foarte aproape de zona pe care o urmăream de ceva vreme. Am fugit să o anunţ pe mama:

- Mămico, te rog să mă laşi să merg la Nuţu, că trebuie să îi spun ceva!
- E urgent?
- Da. Trebuie să te ajut?!…
- Nu. Du-te, dar fii atenta cum umbli!

Am alergat prin curtea şcolii, am ieşit prin gardul rupt, am urcat pe terasament şi, cu grijă, am mers pe traverse până la podul de lemn care era peste Vaser. Eram foarte grăbită. Ajunsă pe celălalt mai al râului, am luat-o la fugă. Nu erau trecători. Până la drumul cu tancul era aproximativ o sută de metri. Nuţu locuia la penultima casă.

Mama lui Nuţu era fiica preotului care m-a botezat. S-a bucurat că mă vede, dar era nedumerită.

- Sărut mana! Nuţu e acasă?
- Ce a graba asta?

A trebuit să îi spun doamnei de ce am ajuns în fugă la ei.

- Nu e nimic deosebit! Soldaţii de pe Poduri învaţă să conducă. Fac practică pe tanc. Ţi-a fost teamă degeaba!

În timp ce vorbeam, tancul a început să „toarcă” egal şi să urce frumos. L-am urmărit amândouă până când a ajuns sus. Nu s-a mai oprit.

- Bine că s-a terminat! Am avut emoţii. Merg să-i povestesc mamei. Sărut mâna!
  Am plecat liniştită. Nu mai trebuia să alerg. Am coborât până lângă apă. Acolo nu erau case. Vinerea veneau ţărani cu animale de vânzare şi ocupau acel loc. Am aruncat câteva pietre în apă, am urmărit cercurile şi câteva crengi şi frunze aduse de apă.


Podul era ca o casă, avea acoperiş şi avea chiar şi geamuri. Pe mijlocul podului circulau căruţele şi maşinile. Pe margini, pe trotuarele care erau ceva mai înalte, mergeau pietonii. M-am oprit la o „fereastră” şi am privit în lungul râului. Sub pod, apa trecea liniştită. Mai sus, în dreptul stâncii, parcă nu mişca, dar în unele locuri se rostogolea cu furie peste pietre.


Pe linia ferată trecea mocăniţa. Am alergat la capătul podului. Bariera era lăsată. De lângă ea, am privit trenuleţul care era format numai dintr-o locomotivă mică şi trei vagoane cu lemne. Am aşteptat până când cefefistul a ridicat bariera şi am trecut. Am mers pe linie până la spărtura din gard alergând spre casă.

Între timp, tata venise din oraş. I-am povestit ce am făcut şi el m-a ascultat cu răbdare. M-a pus câteva întrebări şi m-a lăudat că am fost prudentă. Apoi, mi-a promis că îmi va povesti şi el o întâmplare din timpul copilăriei sale. 

(Fotografia am adăugat-o în 1 octmbrie 2013, când am găsit-o pe Facebook. Întreg albumul poate fi văzut pe "Vişeu de Sus pentru nostalgici". Nu ştiu cine a făcut fotografia, dar ştiu că albumul a fost postat de Călin Dăbală.)

miercuri, 4 iulie 2012

Ingineră de brânză mă fac!

Era într-o zi de marţi, zi de piaţă. Eram cu tata pe stradă, lucru de care eram încântată. Foarte mulţi trecători îl opreau şi-l întrebau ce face, cum se simte sau măcar îl salutau şi-i făceau un semn cu mâna.

La un moment dat, de noi se apropie un om:

- Bună ziua, domnule Grad! Ce mai faceţi?
- Mulţumesc, bine! Am ieşit puţin... Sunt cu fiica mea, Mioara.
- Sărut-mâna, domnişoară!
- Bună ziua, răspund puţin stingherită.

Tata a mai vorbit un timp cu acel om. Eu m-am uitat la o vitrină.

- Grigore ne-a invitat să vedem fabrica de brânză. Mergem?
- Fabrica de brânză? Nu ştiam că brânza se face la fabrică.
- Mergem mâine să o vedem!

A doua zi, pe la ora zece, am plecat la plimbare. Am urcat pe Obreja, o stradă în pantă, unde ne plăcea iarna să coborâm cu sania. Am trecut apoi prin parcul oraşului. Zeci de copaci îşi arătau frunzele de forme şi mărimi ispititoare, de la tei, la stejari, fagi şi salcâmi. Păsările se întreceau în triluri. În mijlocul parcului era foişorul în care ne plăcea să ne jucăm noi, copiii. De 1 Mai, acolo erau aşezate lăzile cu bere care urmau să fie vândute. Acum, doar câteva hârtii erau purtate de colo până acolo de o adiere.

- Ştii, Mioara, acest parc a aparţinut unei familii de nobili maghiari. Era o baroană, noi îi spuneam Pop Şimonoaia. În capătul celălalt al parcului e conacul.
- Ştiu, clădirea aceea e a Sfatului popular orăşenesc.
- Da, acum aşa e.
- Ce grădină frumoasă a avut! Unde e acum baroana?
- Cine mai ştie? Era singură şi, după război, a plecat în Ungaria. Acolo avea rude.

Am părăsit parcul printr-o portiţă laterală. Am ieşit în spatele unei clădiri mari, la fel de vechi cum era clădirea Sfatului. Era Tribunalul. Evitasem centrul.

Am mers apoi pe strada care ducea la Fabrica de cherestea şi, mai departe, la gara C.F.F., care era lângă Vaser. Ne-am oprit pe la jumătatea acelei străzi şi am luat-o la dreapta, spre Horeanu. Îmi plăcea mult acest deal. În vârful lui este o cruce, care se vede din tot oraşul. Acolo ştim că e răsăritul.

Ne-am apropiat bine de deal. Nu am urcat, pentru că în dreapta era fabrica la care am plecat. Se auzea un zgomot, dar nu erau oameni.

Am intrat pe uşa dinspre stradă. Tata l-a strigat pe Grigore. Am mai intrat pe un coridor, ne-am uitat în stânga şi în dreapta. Nu am văzut pe nimeni. Într-un târziu, l-am găsit pe Grigore. Era lângă un cazan mare în care se învârtea ceva care semăna cu melcul maşinii de tocat carne pe care o aveam acasă. Când ne-a văzut, a oprit motorul. S-a făcut linişte. Puteam vorbi.

- Bună ziua, bine aţi venit!

Grigore vorbea cu tata. Eu priveam curioasă la maşina aceea mare.

- În ce clasă eşti, domnişoară?, mi se adresează Grigore.
- Am intrat în clasa a treia.
- Vino să îţi arăt cum se face brânza!

Merg după Grigore. El îmi arată caşul care e deja adunat de la oamenii din satele de pe Valea Izei. Îmi spune că şi el e din Săcel, ca mine şi tata, că duminică a vorbit cu bunicul şi cu unchiul Ştefan.

Apoi, îmi arată maşina de tocat, acea maşină care m-a interesat cu puţin timp înainte. Acolo se mărunţeşte caşul. Îmi spune că pasta se frământă cu sare…

- Asta ştiu de acasă! Şi tata face brânză din caş. Nu atât de mult.
- Ce urmează? Dacă ştii…
- Pasta frământată şi sărată se pune într-o băşică de porc.
- Sau burduf. Noi avem o cantitate mare. O punem în lăzi din lemn. Oamenii care fac brânză acasă folosesc şi stomac de oaie, curăţat şi uscat ca băşica de care ştii tu.
- Numai dumneavoastră lucraţi aici?
- Suntem puţini muncitori: doi oameni duc marfa, materialele, ne pun la îndemână ceea ce avem nevoie, un mecanic… Dar nu avem inginer. Nu vrei să vii tu inginer la noi?

Eram luată pe nepregătite. Nu ştiam ce să spun.

- Ce face un inginer? Conduce şantierul…
- Cam aşa.
- Mă mai gândesc! De fapt, cred că e interesant. Mă fac ingineră de brânză!
- Spuneai că te faci cântăreaţă de operetă, îmi aminteşte tata.
- Mai e mult până atunci. Mie îmi place şi matematica. Pot să mă fac şi ingineră.
- Atunci, nu ne mai rămâne decât să aşteptam să vii la noi ca ingineră.
- E o idee foarte bună! Să mă aşteptaţi!

Am plecat veselă că am descoperit ce m-aş putea face când voi fi mare.

Câţiva ani, am spus că voi fi ingineră de brânză. Apoi, că merg la Chimie alimentară… Am renunţat mai târziu în favoarea Politehnicii, a maşinilor de calcul… Dar suna frumos: „ingineră de brânză”…

vineri, 8 iunie 2012

Prima vacanţă mare

Primul meu an de şcoală s-a încheiat cu bine. Curtea şcolii era goală. Nu îmi găsisem ceva concret de făcut.

În timp ce mă plimbam fără rost, l-am zărit pe cocoşul nostru roşu. Era un cocoş mare, frumos, rasa Rode Island. Era obişnuit cu mine. L-am chemat şi l-am luat în braţe.

În timp ce mă plimbam cu cocoşul în braţe, am auzit copii cântând. Curioasă, am intrat în clădirea şcolii, am urcat la etaj şi m-am îndreptat spre clasa de unde veneau sunetele. Copiii cântau în clasa care se afla deasupra camerelor în care locuiam noi.

Vorbind cu cocoşul, m-am apropiat să ascult. Din uşă lipsea o bucată. Nu m-a interesat de ce. Era în avantajul meu. Puteam să văd cine cântă.

M-am apropiat, şoptindu-i cocoşului să stea cuminte. M-am lăsat pe vine şi mă uitam la spectacol. Dirijorul era ocupat cu partitura, era atent la copii.

Unul dintre copii m-a zărit. L-a cotit pe vecinul lui. Apoi, mai mulţi copii s-au uitat la mine şi îşi stăpâneau cu greu zâmbetele.

Tocmai atunci, cocoşul s-a smucit şi a intrat în clasă. Toţi copiii din clasă au izbucnit în hohote. Dirijorul era nedumerit. Eu m-am ridicat şi i-am făcut semn cocoşului care, speriat, nu ştia în ce parte să meargă.

Profesorul m-a văzut şi m-a chemat în clasă:
- Ce facă aici?
- Am auzit cântând şi am venit să ascult.
- Cu cocoş cu tot? Ai vrut să ne deranjezi?
- L-am scăpat…
- Cum te cheamă?
- Mioara.
- Unde locuieşti?
- Sub clasa asta, am arătat în jos cu mâna.

Câţiva copii au început să râdă. Profesorul şi-a aranjat ochelarii, s-a uitat fix în ochii mei, a văzut că vorbesc serios şi m-a întrebat:
- Eşti fata domnului Grad?
- Da.
- Ştii să cânţi? În ce clasă eşti?
- Am trecut în clasa a doua. Sigur că ştiu să cânt.
- Vrei să cânţi cu noi?
- Dacă mă primiţi…
- Să încercăm!

Între timp, copiii scoseseră cocoşul pe coridor. Am cerut voie să duc cocoşul în curte şi am spus că mă întorc imediat.

Astfel, dintr-o întâmplare, am descoperit ce se poate face în vacanţă. Am cântat în corul claselor de gimnaziu. Apoi, o doamnă m-a întrebat dacă ştiu să dansez. Ştiam vals. Mă învăţase bunica din Constanţa, aşa că, am intrat şi în grupul de balet. Domnul Furnică, împreună cu un violonist, cânta la acordeon valsul. Eram un trandafir roz. Fetele mai mari erau flori de cais.

Nu de mult, am revăzut fotografiile pe care ni le-a făcut cineva în timpul spectacolului. Am o fotografie cu tot corul şi cu domnul profesor Ion Bănică, dirijorul. Persoana care ne-a fotografiat ne-a spus: „Capul sus!”. Eu ţin barba sus şi privesc spre fotograf. Şi mai am o fotografie, cu grupul de balet. În acea fotografie este şi solistul care cânta „Nea Alecu…”. Zâmbesc acum văzând rochiţele din tifon, cu volănaşe şi apretate cu făină.

Aşa, cu improvizaţii, cu cele mai ieftine materiale, reuşeam în vacanţe, şi chiar în timpul anului şcolar, să ne întâlnim, să învăţăm cântece şi să dăm spectacole pentru părinţii noştri.

vineri, 1 iunie 2012

Lapte dulce şi cireşe amare

Într-o zi, m-a trimis mama să aduc lapte de la doamna învăţătoare. Ştiam că laptele se vinde în piaţă, că îl aduc femeile de pe sate, marţea şi vinerea. Mi s-a părut ciudat motivul pentru care trebuia să merg la doamna învăţătoare.

Am deschis, cu puţină teamă, poarta. Nu m-a întâmpinat nici un căţel gălăgios, nici un dulău fioros. M-am liniştit, am prins curaj şi am făcut câţiva paşi. În curte nu era nimeni.

Am urcat câteva trepte şi am bătut la uşă. A deschis doamna învăţătoare.

- Bună ziua! Am sosit!
- Servus, Mioara! Trebuie să aştepţi puţin. Încă nu am muls vacile. Mergem în grajd imediat.

N-am fost încântată de ideea de a merge în grajd. Nici la bunici nu intram, nici când vacile nu erau înăuntru.

Doamna învăţătoare a luat o vadră goală, o cratiţă cu apă, o bucată de cârpă şi a intrat în grajd. Eu am rămas lângă uşă. Priveam de acolo.

După ce a spălat ugerul vacii, după ce l-a şters cu cârpa, a început să mulgă.

- Trebuie să lucrăm curat. Vaca se aşează pe jos sau adună praful de pe buruienile de pe marginea drumului. Noi nu vrem să bem lapte cu praf sau microbi. Îţi place laptele?
- Îmi place, dar îl beau numai fiert, nu cum îl beau alţii.
- E mai sigur fiert. Proaspăt muls, e călduţ.
- Acum, mergem să strecurăm laptele. Mă ajuţi?
- Sigur. Ce să fac?
- Ţine pâlnia şi sticla să pot turna din vadră.

Deasupra pâlniei, doamna a pus o bucată de tifon dublu. Dacă ar fi fost ceva în lapte, s-ar fi oprit pe tifon.

După ce a pus dopuri celor două sticle, m-a întrebat:
- Ţi-a fost frică de vaci? Ai văzut cât sunt de blânde?
- Mai bine să mă feresc. Au coarne şi copite. Şi sunt atât de mari faţă de mine… Şi bunicul are vaci. Am văzut cum le dă fân şi le duce la adăpat la râu.
- Cum? Le duce la râu?
- Da, le duce să bea apă din Iza. Râul trece pe lângă casa bunicilor.
- Când ai fost la bunici?
- Mergem de ziua lui bunicu’, adică de Anul Nou, de ziua bunicii, de Sfânta Maria, şi atunci când sunt evenimente în familie.
- Ai stat la bunici mai mult timp?
- Nu. Numai câte o noapte, că nu îmi place acolo. E fum în tindă. Şi în cameră e fum, că nu fac foc decât atunci când mergem noi. Nina rămâne câte o săptămână. Ei îi place. Vecinii au copii de vârsta ei.
- Am o idee. Ce-ar fi să mergem într-o zi să vezi livada noastră de pe Arşiţa? Ţi-ar plăcea? Se coc cireşele amare.
- Cireşele amare? Eu ştiu că cireşele sunt dulci. Şi s-au terminat. Deja se coc merele.
- Cireşele amare sunt negre şi se coc pe vremea asta. Vorbesc cu mămica ta şi stabilim o zi.
- Foarte bine! E mult de mers? Oricum, mie îmi place să merg pe jos.
- Nu prea mult, dar ştiu sigur că o să-ţi placă.
- Acum, trebuie să merg cu laptele, să nu se strice. Sărut-mâna!
- La revedere! Să fii atentă, să nu spargi sticlele!
- Sunt atentă!

Doamna m-a condus până la poartă. Până acasă făceam zece minute. Aveam timp să mă gândesc la cireşele amare.

* * *

- Mioara, am vorbit cu învăţătoarea ta. Mâine mergem pe Arşiţa. Plecăm pe la ora zece. Tăticul nu vine cu noi. Domnul Mihalca va fi acolo.
- Ce repede! Mă bucur! Va trebui să lucrăm ceva?
- Da, să mă ajutaţi să culeg cireşe.
- Ne urcăm în cireş?
- Vedem noi acolo! Vin şi băieţii doamnei învăţătoare. Se urcă ei în pomi.

A doua zi, pregătiţi cu o găleată şi câteva punguliţe, cu o plasă cu mâncare, am plecat spre Arşiţa. În faţa casei familiei Mihalca, eram aşteptaţi.

Formam un grup interesant. Cel mai mic dintre copii, Doru, avea doi ani. Urma Monica, de şase ani. Nina şi Rodica aveau opt ani, iar eu şi Adrian, eram de zece ani. Sile avea unsprezece ani, iar Gore, treisprezece ani. Cea mai mare dintre copiii familiei Mihalca, Tiţa, nu a venit cu noi. Era la o activitate cu colegii ei, la liceu.

Nu ne grăbeam. Doru era cel care dicta viteza de deplasare. Mama îl lua uneori în braţe.

- Ai citit toate cărţile pe care le-ai primit ca premiu? mă întreabă doamna învăţătoare.
- Da. Cartea cu poezii am citit-o în ziua în care am primit-o. Cartea cu povestirile istorice am citit-o în două zile. Nu m-am grăbit.
- Ţi-a plăcut, aşa-i?
- Sigur că mi-a plăcut. Am citit apoi cartea despre animale. Frumoasă. Dar cel mai mult mi-a plăcut „Povestea pietrei care a căzut din cer”.
- Mă bucur că ţi-a plăcut! Cineva spunea că e pentru copii mai mari.
- Mi-a plăcut foarte mult, e o carte din care învăţ despre planete, stele… Tăticu’ mi-a spus că e o carte de astronomie. Prima mea carte de astronomie.
- Aşa credeam şi eu, că îţi vor fi utile cunoştinţele de acolo. Tu ai auzit de sateliţii artificiali ai Pământului?
- Sigur. Primul satelit artificial sovietic a fost lansat în 4 octombrie 1957.
- Cum de ai reţinut data?
- Era ziua mea când am auzit la difuzor. Cu puţin timp în urmă am citit cartea şi acolo scrie despre sateliţi.

Am mers povestind şi nu am observat când am trecut pe lângă ultimele case din oraş. Am trecut peste râul Vişeu şi început să urcăm. Cărarea şerpuia printre copaci şi erau multe flori. Am vrut să adun un buchet. Am renunţat la gândul că se vor ofili.

Mergeam repede. Doar cu băieţii mă luam la întrecere. Din când în când, eram avertizaţi să-i aşteptăm şi pe ceilalţi. Când ne opream, vedeam oraşul. Îmi plăcea cum se vedea de la înălţime.

Drumul era mărginit de garduri făcute din crengi, rar câte un gard din scânduri, ca în oraş. Câinii deranjaţi de gălăgia noastră lătrau, dar nu ieşeau din zona de care răspundeau.

Am ajuns la livada familiei Mihalca. Băieţii s-au dus să taie crengi şi noi ne-am întins păturile, pregătindu-ne să adunăm cireşele.

- De ce taie crengile? Nu putem culege direct din cireş?
- Nu vă puteţi urca în cireşi. E periculos.
- Atunci, în alţi ani, nu vor mai fi cireşe.
- Cireşii se vor reface repede.

Cu braţele încărcate cu crengi, au venit, destul de repede, băieţii. Au lăsat crengile pe pături şi s-au dus la joacă.

Am luat o cireaşă neagră şi mică. M-am strâmbat, când i-am simţit gustul. Fetele au început să râdă. Eram dezamăgită. Mă aşteptam să fie mai dulci. Numele li se potrivea. Am aflat că li se mai spun şi cireşe păsăreşti. De fapt, erau cireşi crescuţi în pădure, ca merii pădureţi, şi nu erau altoiţi.

- Ce dulceaţă o să mai iasă din cireşele astea?!
- Aveţi răbdare şi o să vedeţi! Vorbim mâine.

Am cules cireşele de pe toate crengile pe care le aduseseră băieţii. Ni se făcuse foame. Doamna învăţătoare i-a chemat pe băieţi, le-a spus să mănânce câte ceva şi să ne mai aducă nişte crengi cu cireşe.

Am mai adunat o vreme. Pe unele le-am mâncat. Nu mi se mai păreau chiar atât de rele. Mama ne-a lăudat.

Până când doamnele au adunat păturile şi resturile de mâncare, băieţii au adunat crengile goale şi le-au dus lângă un gard. Domnul Mihalca ne-a arătat livada şi magazia în care ţineau uneltele şi unde se adăposteau de ploaie.

Nu ne-am dat seama cum a trecut timpul. Trebuia să plecăm. Fiecare a luat câte ceva, după puteri, să ducă la vale. Eram obosiţi, dar bucuroşi. Pe drum am cules flori, în special clopoţei şi margarete.

La despărţirea de familia Mihalca, am spus că ne-a plăcut excursia şi că ne vom bucura, dacă vom mai avea ocazia să mergem pe Arşiţa.

(Arşiţa e dealul de la sudul oraşului Vişeu de Sus.)