Bila

            La Grupul Şcolar, am predat în mai mulţi ani fizică decât matematică. Neavând înscrisă pe diplomă această specialitate, ţineam legătura cu colegii care predau numai fizică. Aflam noutăţile şi mă străduiam să includ, de câte ori aveam ocazia, în timpul lecţiilor, experienţe potrivite.

            Periodic, în şcoală se aducea material didactic. Laboratorul de fizică a primit, între altele, o trusă pentru ilustrarea şi studiul mişcărilor mecanice.

            În studiul mişcării sub acţiunea gravitaţiei am folosit montajul la o clasa de „afiliaţi”. În acea zi, erau puţini elevi. Experienţa era simplă. Se dădea drumul la o bilă şi se cronometra timpul în care bila parcurgea o distanţă stabilită anterior.

            Am făcut o demonstraţie. Apoi, am discutat cu elevii. Am stabilit concluziile şi ne-a mai rămas timp. Elevii erau curioşi şi voiau să repete experienţa.

            În ordinea din bănci, treceau la catedra, dădeau drumul bilei şi cronometrau. Trăgeau concluzia şi dădeau bila următorului. Toţi elevii erau în picioare, să vadă experienţa

            Toate ar fi fost bune, dacă montajul nu ar fi fost solicitat prea mult. Venise rândul unui elev din banca a treia. A dat drumul bilei. Piedeca n-a oprit-o şi bila a lovit parchetul, dar nu s-a oprit. A început să se rostogolească şi a găsit un locşor prin care s-a strecurat sub catedră. Podiumul era vechi. Când am venit eu în Cugir l-am găsit acolo.

            A început agitaţia. Unii erau dezamăgiţi că nu le-a venit rândul, alţii au sărit să recupereze bila. A trebuit să organizăm activitatea. Doi elevi au luat catedra şi au aşezat-o lângă uşă. Alţi doi elevi au ridicat podiumul. Un strigăt de uimire a pornit din grupul de fete. Atâta praf, gunoi, atâtea hârtii nu au crezut că pot fi adunate într-un spaţiu atât de mic. Bila nici nu se zărea.

            O elevă a luat mătura, un băiat a luat făraşul… Bine că le-au găsit lângă uşă! Alt băiat a luat coşul de gunoi. Au adunat cu grijă să nu le scape din ochi bila. În sfârşit, au găsit-o!

            Suna de ieşire când am reuşit să aranjăm sala de clasă. Am plecat cu bucuria că am făcut şi experienţa, dar şi curăţenie într-o clasă în care nu prea ţineam orele. Cei care nu au avut ocazia să participe efectiv la lecţie, aveau de ales între a fi dezamăgiţi sau amuzaţi de ocazia pe care ne-o oferise bila.

Furia

 Profesorul Paraschivescu tocmai încuiase poarta. Era timpul somnului de după-amiază. Urcase două trepte şi soneria îi urlă în urechea stângă. Nervos, strigă:

- Da, da… Vin acum!

La poartă aştepta unul dintre muncitorii care de mai bine de o lună lucrau la introducerea pe stradă a tuburilor pentru canalizare.

- Care-i necazul?

- Domnule profesor, suntem nervoşi! Nu ne-au plătit. Vrem să vorbim cu ITM-ul şi nu avem numărul.

Între timp, de cei doi, se apropia doamna Ana.

- Merg să caut numărul de telefon!

Bărbaţii au intrat în hol. Ana răsfoia cartea de telefon, dar nu avea ochelarii.

- Doamnă, spuse muncitorul, aveţi internet?

- Da.

- Căutaţi acolo!

- Ai dreptate!

În aşteptarea numărului, profesorul aduse o carafă cu vin şi pahare. Ana reveni cu rezultatul căutării: o listă de numere. În hol erau acum mai mulţi muncitori, din ce în ce mai nervoşi.

- Ce şi-au spus? Lucrăm cu moldovenii, că ăştia sunt proşti. Nu ne-au dat bani.

- Cine nu v-a plătit?

- Patroana.

- Eu nu am fost să văd ce lucraţi. Am văzut doar că aveţi doi ingineri, cei care veneau cu voi la cafea. Nu am văzut nicio femeie.

- Era o femeie cu vocea ascuţită care numai striga la noi. N-aţi văzut-o. E o scorpie!

- Inginerii au plecat. Suntem numai câţiva, cei care nu am avut bani de drum.

- Am venit după numărul de telefon, pentru că vreau să le spun celor de la judeţ cum îşi bat joc ăştia de noi.

- Nu trebuia să vă plătească primăria?

- Nu ştiu cum e contractul. Noi am vorbit numai cu patroana. Ei cred că moldovenii sunt proşti? Dacă aveam bani de tren, şi eu plecam acasă. Nu mai am, că am mai cumpărat câte ceva. Cafea şi câte un pahar de vin ne-au dat oamenii care stau pe strada asta.

- N-aţi lucrat şi pe Biruinţei?

- Acolo au lucrat alţii, spune profesorul. Au lăsat o groapă la poarta Ginei! Femeia se teme să nu cadă noaptea, când vine acasă.

- Cum, nu i-au astupat-o?

- Au astupat-o alţii, că şi cu muncitorii care au lucrat acolo au fost probleme. Pe fiecare stradă a lucrat altă echipă.

- De câteva luni, cartierul nostru e un şantier. Eu nu prea plec de acasă, dar mă gândesc la bieţii copii, la cei care merg la serviciu... Parcă am fi în Evul Mediu, nu într-un oraş. Şi ce frumos era cartierul nostru!

- Vă mulţumim pentru vin, vă rugăm să ne iertaţi că v-am deranjat! Suntem prea necăjiţi, dar trebuie să ni se facă dreptate! Dacă nu rezolvăm cu telefonul, mergem la ITM, la judeţ!

- Eu sper să vă rezolve problema! Şi să terminaţi aici, că e noroi până la genunchi. A fost o iarnă prea caldă.

Muncitorii au plecat. Ana a spălat paharele, dar îi sărise somnul. Se mira cât de rău merg treburile în ţară...

Zambilele

            - Bunico, iar ai căzut pe gânduri! Şi asta, numai de când ai văzut zambilele astea mov înflorite.

            - Îmi amintesc de ceva…

            - Îmi povesteşti şi mie?

            - Să ne aşezăm comod şi, până când mănânci tu mărul ăsta roşu, eu îţi povestesc.

            - Bine, bunico!

            - Când eram studentă, locuiam într-un cămin, un bloc special construit pentru studenţii care nu erau din oraş şi nu aveau unde să locuiască. În cameră eram şase fete. La intrarea în bloc, aveam un portar şi, pe rând, fiecare studentă făcea de serviciu la poartă, adică îl ajuta pe portar.

            - În blocul în care locuiai tu erau numai fete?

            - Da, băieţii locuiau în alt bloc. Când cineva, părinţi, studenţi, voia să stea de vorbă cu una dintre noi, studenta de serviciu venea în camera noastră şi ne anunţa. În hol erau fotolii pe care musafirii puteau să se odihnească.

            - Am înţeles, bunico!

            - Într-o zi, studenta de serviciu a venit şi a spus că la poartă e un băiat cu un buchet de zambile care mă caută. I-am mulţumit şi m-am grăbit să cobor. M-am întors repede şi am pus buchetul într-un pahar cu apă. Nu aveam vază.

            - Era un cavaler, ţi-a adus flori!

            - În altă zi, a venit altă studentă şi m-a anunţat că sunt aşteptată de un băiat. Rodica, cea mai mică dintre noi, a întrebat dacă băiatul are flori. Studenta a spus că băiatul are un buchet de zambile mov.

            - Ce frumos!

            - Câteva zile, am primit zambile. Mov, roz, albe, după cum găsea.

            - Te-ai mai văzut cu acel băiat? Sau povestea s-a terminat când s-au ofilit zambilele?

            - Ne-am mai întâlnit. Ultima dată, chiar azi.

            - Îl cunosc şi eu?

            - Da, e bunicul tău.

            - Ce bine îmi pare! Bunicul era cavaler. Şi acum îţi aduce zambile.

            - Sigur, de Mărţişor, de Ziua femeii.

            - Primăvara, când înfloresc zambilele. Am terminat mărul. Îmi spui şi mâine o poveste?

            - Cu siguranţă, o poveste la fiecare măr pe care îl mănânci.

Remarcă întârziată

Andrei avea de despicat nişte buşteni de salcâm pe care îi primise de la o rudă de la ţară, care avea pădure. Unchiul lui, Nae, care nu prea avea de lucru la fabrică, a venit să-l ajute.

Cei doi au muncit mai bine de o oră. Erau deja obosiţi, mutau penele, dădeau pe rând cu barosul. Nae gâfâia, făcea câte o pauză de o ţigară, bea câte un păhărel de ţuică şi, în timp ce fuma, se lăuda cu câte o ispravă din tinereţe.

În acest timp, mătuşa Maria îşi făcea de lucru prin bucătărie. Nu avea stare, ca de obicei. Profita de faptul că sora ei era la fabrică.. Maria spunea că e harnică, dar muta obiectele de colo, colo. După ce pleca, sora ei trebuia să caute mult timp după câte un obiect pe care Maria îl punea bine.

La un moment dat, o pană sare din trunchiul pe care îl despicau bărbaţii şi nu are unde să cadă decât în capul unchiului. Acesta pune mâna pe cap, îşi pipăie locul dureros, se aşează şi, pe moment, nu poate spune nici un cuvânt. Andrei sare să vadă cât de gravă e rana. Mătuşa vine în fugă: „Am uitat să vă spun să fiţi atenţi!”

Nae şopteşte: „Apă, apă…” Andrei îi aduce un pahar. După ce bea, unchiul începe să râdă: „Ce noroc pe mine! Am crăpat atâţia butuci, dar nu mi s-a mai întâmplat una ca asta. Am avut noroc! Vedeţi, nici nu curge sânge. E numai un cucui.”

Toţi cei prezenţi se liniştesc, zâmbesc şi apoi, Andrei repetă: „Am uitat să vă spun să fiţi atenţi!” De parcă ceea ce s-a întâmplat s-a datorat lipsei atenţionării mătuşii.

După un timp, Nae propune să termine operaţiunea pentru care se afla acolo. Din când în când, priveşte cu coada ochiului spre bucătărie, îi face lui Andrei un semn cu capul şi şopteşte: „Am uitat să vă spun să fiţi atenţi!”

Pălăriile

            Într-o zi, Nelu intră în casă. Văzându-l, soţia lui izbucni în hohote. Bărbatul era nedumerit.

- De ce râzi cu aşa poftă?

- Cum să nu râd? Eşti îmbrăcat sport şi ai pălărie neagră de fetru. Ţi se pare că se potrivesc?

- Nu mi-am găsit căciuliţa şi e frig. Cum era să plec fără ceva pe cap?

- Ştii, văzându-ţi pălăria, mi-am amintit o întâmplare care a avut loc, cu mulţi ani în urmă, într-un magazin de pălării. Eram cu tata şi cu fratele meu. Ei au probat  pălării şi eu, plictisindu-mă, am luat de pe un raft o pălărie roşie cu boruri mari şi mi-am aşezat-o pe cap. Când m-am apropiat de oglindă, tata m-a întrebat dacă îmi place pălăria. Am răspuns că am vrut doar să văd cum arăt cu ea.

- Măcar ţi-a plăcut?

- Nu în mod special. Nu cred că m-aş fi simţit bine ştiind că îmi micşorează unghiul de vedere. Apoi, aerul misterios despre care citisem că dă purtarea unei astfel de pălării nu mi se potrivea. Eu aveam o fire deschisă, comunicativă. Aşa că, am schimbat pălăria. Până s-au hotărât bărbaţii ce să cumpere, am luat o pălărie mică, bordo şi m-am uitat în oglindă. Parcă era mai practică. Tata a vrut să mi-o cumpere. Am refuzat, spunând că pardesiul meu e bleumarin şi nu pot purta prea multe culori în acelaşi timp. Îmi plăcea roşu, iar fularul şi poşeta mea erau roşii.

- Nu te puteai hotărî.

- Aşa era. Tata ar fi vrut să îmi cumpere ceva. Am probat o bască bleumarin, dar prea semăna cu cea pe care o purtam în timpul liceului. Nu era interesantă.

- Şi nu ţi-a cumpărat nimic.

- Mama mi-a povestit, după câţiva ani, că tata a fost foarte necăjit că n-am fost de acord să-mi ia o pălărie. Lui îi plăcea cum îmi venea pălăria aceea în stil vânătoresc, dar eu n-am fost de acord cu achiziţionarea ei. Tata i-a spus mamei că regretă că nu a fost hotărât. Trebuia să cumpere ceea ce îi plăcea lui şi să mi-o dea cadou. Mama i-a dat dreptate. Şi, dacă mă gândesc, poate aş fi acceptat, chiar dacă era bordo. Cu siguranţă, maro sau kaki nu mi-ar fi cumpărat tata.

- Ai rămas fără pălărie şi mai râzi de mine?

- Nu de tine râd, ci de combinaţia trening, pantofi sport şi pălărie neagră, de intelectual.

Nelu a plecat să-l plimbe pe Spic, câinele lor ciobănesc german, în timp ce soţia lui a luat un album cu fotografii. I s-a făcut dor de copilărie.