Ingineră de brânză mă fac!

Era într-o zi de marţi, zi de piaţă. Eram cu tata pe stradă, lucru de care eram încântată. Foarte mulţi trecători îl opreau şi-l întrebau ce face, cum se simte sau măcar îl salutau şi-i făceau un semn cu mâna.

La un moment dat, de noi se apropie un om:

- Bună ziua, domnule Grad! Ce mai faceţi?
- Mulţumesc, bine! Am ieşit puţin... Sunt cu fiica mea, Mioara.
- Sărut-mâna, domnişoară!
- Bună ziua, răspund puţin stingherită.

Tata a mai vorbit un timp cu acel om. Eu m-am uitat la o vitrină.

- Grigore ne-a invitat să vedem fabrica de brânză. Mergem?
- Fabrica de brânză? Nu ştiam că brânza se face la fabrică.
- Mergem mâine să o vedem!

A doua zi, pe la ora zece, am plecat la plimbare. Am urcat pe Obreja, o stradă în pantă, unde ne plăcea iarna să coborâm cu sania. Am trecut apoi prin parcul oraşului. Zeci de copaci îşi arătau frunzele de forme şi mărimi ispititoare, de la tei, la stejari, fagi şi salcâmi. Păsările se întreceau în triluri. În mijlocul parcului era foişorul în care ne plăcea să ne jucăm noi, copiii. De 1 Mai, acolo erau aşezate lăzile cu bere care urmau să fie vândute. Acum, doar câteva hârtii erau purtate de colo până acolo de o adiere.

- Ştii, Mioara, acest parc a aparţinut unei familii de nobili maghiari. Era o baroană, noi îi spuneam Pop Şimonoaia. În capătul celălalt al parcului e conacul.
- Ştiu, clădirea aceea e a Sfatului popular orăşenesc.
- Da, acum aşa e.
- Ce grădină frumoasă a avut! Unde e acum baroana?
- Cine mai ştie? Era singură şi, după război, a plecat în Ungaria. Acolo avea rude.

Am părăsit parcul printr-o portiţă laterală. Am ieşit în spatele unei clădiri mari, la fel de vechi cum era clădirea Sfatului. Era Tribunalul. Evitasem centrul.

Am mers apoi pe strada care ducea la Fabrica de cherestea şi, mai departe, la gara C.F.F., care era lângă Vaser. Ne-am oprit pe la jumătatea acelei străzi şi am luat-o la dreapta, spre Horeanu. Îmi plăcea mult acest deal. În vârful lui este o cruce, care se vede din tot oraşul. Acolo ştim că e răsăritul.

Ne-am apropiat bine de deal. Nu am urcat, pentru că în dreapta era fabrica la care am plecat. Se auzea un zgomot, dar nu erau oameni.

Am intrat pe uşa dinspre stradă. Tata l-a strigat pe Grigore. Am mai intrat pe un coridor, ne-am uitat în stânga şi în dreapta. Nu am văzut pe nimeni. Într-un târziu, l-am găsit pe Grigore. Era lângă un cazan mare în care se învârtea ceva care semăna cu melcul maşinii de tocat carne pe care o aveam acasă. Când ne-a văzut, a oprit motorul. S-a făcut linişte. Puteam vorbi.

- Bună ziua, bine aţi venit!

Grigore vorbea cu tata. Eu priveam curioasă la maşina aceea mare.

- În ce clasă eşti, domnişoară?, mi se adresează Grigore.
- Am intrat în clasa a treia.
- Vino să îţi arăt cum se face brânza!

Merg după Grigore. El îmi arată caşul care e deja adunat de la oamenii din satele de pe Valea Izei. Îmi spune că şi el e din Săcel, ca mine şi tata, că duminică a vorbit cu bunicul şi cu unchiul Ştefan.

Apoi, îmi arată maşina de tocat, acea maşină care m-a interesat cu puţin timp înainte. Acolo se mărunţeşte caşul. Îmi spune că pasta se frământă cu sare…

- Asta ştiu de acasă! Şi tata face brânză din caş. Nu atât de mult.
- Ce urmează? Dacă ştii…
- Pasta frământată şi sărată se pune într-o băşică de porc.
- Sau burduf. Noi avem o cantitate mare. O punem în lăzi din lemn. Oamenii care fac brânză acasă folosesc şi stomac de oaie, curăţat şi uscat ca băşica de care ştii tu.
- Numai dumneavoastră lucraţi aici?
- Suntem puţini muncitori: doi oameni duc marfa, materialele, ne pun la îndemână ceea ce avem nevoie, un mecanic… Dar nu avem inginer. Nu vrei să vii tu inginer la noi?

Eram luată pe nepregătite. Nu ştiam ce să spun.

- Ce face un inginer? Conduce şantierul…
- Cam aşa.
- Mă mai gândesc! De fapt, cred că e interesant. Mă fac ingineră de brânză!
- Spuneai că te faci cântăreaţă de operetă, îmi aminteşte tata.
- Mai e mult până atunci. Mie îmi place şi matematica. Pot să mă fac şi ingineră.
- Atunci, nu ne mai rămâne decât să aşteptam să vii la noi ca ingineră.
- E o idee foarte bună! Să mă aşteptaţi!

Am plecat veselă că am descoperit ce m-aş putea face când voi fi mare.

Câţiva ani, am spus că voi fi ingineră de brânză. Apoi, că merg la Chimie alimentară… Am renunţat mai târziu în favoarea Politehnicii, a maşinilor de calcul… Dar suna frumos: „ingineră de brânză”…

Prima vacanţă mare

Primul meu an de şcoală s-a încheiat cu bine. Curtea şcolii era goală. Nu îmi găsisem ceva concret de făcut.

În timp ce mă plimbam fără rost, l-am zărit pe cocoşul nostru roşu. Era un cocoş mare, frumos, rasa Rode Island. Era obişnuit cu mine. L-am chemat şi l-am luat în braţe.

În timp ce mă plimbam cu cocoşul în braţe, am auzit copii cântând. Curioasă, am intrat în clădirea şcolii, am urcat la etaj şi m-am îndreptat spre clasa de unde veneau sunetele. Copiii cântau în clasa care se afla deasupra camerelor în care locuiam noi.

Vorbind cu cocoşul, m-am apropiat să ascult. Din uşă lipsea o bucată. Nu m-a interesat de ce. Era în avantajul meu. Puteam să văd cine cântă.

M-am apropiat, şoptindu-i cocoşului să stea cuminte. M-am lăsat pe vine şi mă uitam la spectacol. Dirijorul era ocupat cu partitura, era atent la copii.

Unul dintre copii m-a zărit. L-a cotit pe vecinul lui. Apoi, mai mulţi copii s-au uitat la mine şi îşi stăpâneau cu greu zâmbetele.

Tocmai atunci, cocoşul s-a smucit şi a intrat în clasă. Toţi copiii din clasă au izbucnit în hohote. Dirijorul era nedumerit. Eu m-am ridicat şi i-am făcut semn cocoşului care, speriat, nu ştia în ce parte să meargă.

Profesorul m-a văzut şi m-a chemat în clasă:
- Ce facă aici?
- Am auzit cântând şi am venit să ascult.
- Cu cocoş cu tot? Ai vrut să ne deranjezi?
- L-am scăpat…
- Cum te cheamă?
- Mioara.
- Unde locuieşti?
- Sub clasa asta, am arătat în jos cu mâna.

Câţiva copii au început să râdă. Profesorul şi-a aranjat ochelarii, s-a uitat fix în ochii mei, a văzut că vorbesc serios şi m-a întrebat:
- Eşti fata domnului Grad?
- Da.
- Ştii să cânţi? În ce clasă eşti?
- Am trecut în clasa a doua. Sigur că ştiu să cânt.
- Vrei să cânţi cu noi?
- Dacă mă primiţi…
- Să încercăm!

Între timp, copiii scoseseră cocoşul pe coridor. Am cerut voie să duc cocoşul în curte şi am spus că mă întorc imediat.

Astfel, dintr-o întâmplare, am descoperit ce se poate face în vacanţă. Am cântat în corul claselor de gimnaziu. Apoi, o doamnă m-a întrebat dacă ştiu să dansez. Ştiam vals. Mă învăţase bunica din Constanţa, aşa că, am intrat şi în grupul de balet. Domnul Furnică, împreună cu un violonist, cânta la acordeon valsul. Eram un trandafir roz. Fetele mai mari erau flori de cais.

Nu de mult, am revăzut fotografiile pe care ni le-a făcut cineva în timpul spectacolului. Am o fotografie cu tot corul şi cu domnul profesor Ion Bănică, dirijorul. Persoana care ne-a fotografiat ne-a spus: „Capul sus!”. Eu ţin barba sus şi privesc spre fotograf. Şi mai am o fotografie, cu grupul de balet. În acea fotografie este şi solistul care cânta „Nea Alecu…”. Zâmbesc acum văzând rochiţele din tifon, cu volănaşe şi apretate cu făină.

Aşa, cu improvizaţii, cu cele mai ieftine materiale, reuşeam în vacanţe, şi chiar în timpul anului şcolar, să ne întâlnim, să învăţăm cântece şi să dăm spectacole pentru părinţii noştri.

Lapte dulce şi cireşe amare

Într-o zi, m-a trimis mama să aduc lapte de la doamna învăţătoare. Ştiam că laptele se vinde în piaţă, că îl aduc femeile de pe sate, marţea şi vinerea. Mi s-a părut ciudat motivul pentru care trebuia să merg la doamna învăţătoare.

Am deschis, cu puţină teamă, poarta. Nu m-a întâmpinat nici un căţel gălăgios, nici un dulău fioros. M-am liniştit, am prins curaj şi am făcut câţiva paşi. În curte nu era nimeni.

Am urcat câteva trepte şi am bătut la uşă. A deschis doamna învăţătoare.

- Bună ziua! Am sosit!
- Servus, Mioara! Trebuie să aştepţi puţin. Încă nu am muls vacile. Mergem în grajd imediat.

N-am fost încântată de ideea de a merge în grajd. Nici la bunici nu intram, nici când vacile nu erau înăuntru.

Doamna învăţătoare a luat o vadră goală, o cratiţă cu apă, o bucată de cârpă şi a intrat în grajd. Eu am rămas lângă uşă. Priveam de acolo.

După ce a spălat ugerul vacii, după ce l-a şters cu cârpa, a început să mulgă.

- Trebuie să lucrăm curat. Vaca se aşează pe jos sau adună praful de pe buruienile de pe marginea drumului. Noi nu vrem să bem lapte cu praf sau microbi. Îţi place laptele?
- Îmi place, dar îl beau numai fiert, nu cum îl beau alţii.
- E mai sigur fiert. Proaspăt muls, e călduţ.
- Acum, mergem să strecurăm laptele. Mă ajuţi?
- Sigur. Ce să fac?
- Ţine pâlnia şi sticla să pot turna din vadră.

Deasupra pâlniei, doamna a pus o bucată de tifon dublu. Dacă ar fi fost ceva în lapte, s-ar fi oprit pe tifon.

După ce a pus dopuri celor două sticle, m-a întrebat:
- Ţi-a fost frică de vaci? Ai văzut cât sunt de blânde?
- Mai bine să mă feresc. Au coarne şi copite. Şi sunt atât de mari faţă de mine… Şi bunicul are vaci. Am văzut cum le dă fân şi le duce la adăpat la râu.
- Cum? Le duce la râu?
- Da, le duce să bea apă din Iza. Râul trece pe lângă casa bunicilor.
- Când ai fost la bunici?
- Mergem de ziua lui bunicu’, adică de Anul Nou, de ziua bunicii, de Sfânta Maria, şi atunci când sunt evenimente în familie.
- Ai stat la bunici mai mult timp?
- Nu. Numai câte o noapte, că nu îmi place acolo. E fum în tindă. Şi în cameră e fum, că nu fac foc decât atunci când mergem noi. Nina rămâne câte o săptămână. Ei îi place. Vecinii au copii de vârsta ei.
- Am o idee. Ce-ar fi să mergem într-o zi să vezi livada noastră de pe Arşiţa? Ţi-ar plăcea? Se coc cireşele amare.
- Cireşele amare? Eu ştiu că cireşele sunt dulci. Şi s-au terminat. Deja se coc merele.
- Cireşele amare sunt negre şi se coc pe vremea asta. Vorbesc cu mămica ta şi stabilim o zi.
- Foarte bine! E mult de mers? Oricum, mie îmi place să merg pe jos.
- Nu prea mult, dar ştiu sigur că o să-ţi placă.
- Acum, trebuie să merg cu laptele, să nu se strice. Sărut-mâna!
- La revedere! Să fii atentă, să nu spargi sticlele!
- Sunt atentă!

Doamna m-a condus până la poartă. Până acasă făceam zece minute. Aveam timp să mă gândesc la cireşele amare.

* * *

- Mioara, am vorbit cu învăţătoarea ta. Mâine mergem pe Arşiţa. Plecăm pe la ora zece. Tăticul nu vine cu noi. Domnul Mihalca va fi acolo.
- Ce repede! Mă bucur! Va trebui să lucrăm ceva?
- Da, să mă ajutaţi să culeg cireşe.
- Ne urcăm în cireş?
- Vedem noi acolo! Vin şi băieţii doamnei învăţătoare. Se urcă ei în pomi.

A doua zi, pregătiţi cu o găleată şi câteva punguliţe, cu o plasă cu mâncare, am plecat spre Arşiţa. În faţa casei familiei Mihalca, eram aşteptaţi.

Formam un grup interesant. Cel mai mic dintre copii, Doru, avea doi ani. Urma Monica, de şase ani. Nina şi Rodica aveau opt ani, iar eu şi Adrian, eram de zece ani. Sile avea unsprezece ani, iar Gore, treisprezece ani. Cea mai mare dintre copiii familiei Mihalca, Tiţa, nu a venit cu noi. Era la o activitate cu colegii ei, la liceu.

Nu ne grăbeam. Doru era cel care dicta viteza de deplasare. Mama îl lua uneori în braţe.

- Ai citit toate cărţile pe care le-ai primit ca premiu? mă întreabă doamna învăţătoare.
- Da. Cartea cu poezii am citit-o în ziua în care am primit-o. Cartea cu povestirile istorice am citit-o în două zile. Nu m-am grăbit.
- Ţi-a plăcut, aşa-i?
- Sigur că mi-a plăcut. Am citit apoi cartea despre animale. Frumoasă. Dar cel mai mult mi-a plăcut „Povestea pietrei care a căzut din cer”.
- Mă bucur că ţi-a plăcut! Cineva spunea că e pentru copii mai mari.
- Mi-a plăcut foarte mult, e o carte din care învăţ despre planete, stele… Tăticu’ mi-a spus că e o carte de astronomie. Prima mea carte de astronomie.
- Aşa credeam şi eu, că îţi vor fi utile cunoştinţele de acolo. Tu ai auzit de sateliţii artificiali ai Pământului?
- Sigur. Primul satelit artificial sovietic a fost lansat în 4 octombrie 1957.
- Cum de ai reţinut data?
- Era ziua mea când am auzit la difuzor. Cu puţin timp în urmă am citit cartea şi acolo scrie despre sateliţi.

Am mers povestind şi nu am observat când am trecut pe lângă ultimele case din oraş. Am trecut peste râul Vişeu şi început să urcăm. Cărarea şerpuia printre copaci şi erau multe flori. Am vrut să adun un buchet. Am renunţat la gândul că se vor ofili.

Mergeam repede. Doar cu băieţii mă luam la întrecere. Din când în când, eram avertizaţi să-i aşteptăm şi pe ceilalţi. Când ne opream, vedeam oraşul. Îmi plăcea cum se vedea de la înălţime.

Drumul era mărginit de garduri făcute din crengi, rar câte un gard din scânduri, ca în oraş. Câinii deranjaţi de gălăgia noastră lătrau, dar nu ieşeau din zona de care răspundeau.

Am ajuns la livada familiei Mihalca. Băieţii s-au dus să taie crengi şi noi ne-am întins păturile, pregătindu-ne să adunăm cireşele.

- De ce taie crengile? Nu putem culege direct din cireş?
- Nu vă puteţi urca în cireşi. E periculos.
- Atunci, în alţi ani, nu vor mai fi cireşe.
- Cireşii se vor reface repede.

Cu braţele încărcate cu crengi, au venit, destul de repede, băieţii. Au lăsat crengile pe pături şi s-au dus la joacă.

Am luat o cireaşă neagră şi mică. M-am strâmbat, când i-am simţit gustul. Fetele au început să râdă. Eram dezamăgită. Mă aşteptam să fie mai dulci. Numele li se potrivea. Am aflat că li se mai spun şi cireşe păsăreşti. De fapt, erau cireşi crescuţi în pădure, ca merii pădureţi, şi nu erau altoiţi.

- Ce dulceaţă o să mai iasă din cireşele astea?!
- Aveţi răbdare şi o să vedeţi! Vorbim mâine.

Am cules cireşele de pe toate crengile pe care le aduseseră băieţii. Ni se făcuse foame. Doamna învăţătoare i-a chemat pe băieţi, le-a spus să mănânce câte ceva şi să ne mai aducă nişte crengi cu cireşe.

Am mai adunat o vreme. Pe unele le-am mâncat. Nu mi se mai păreau chiar atât de rele. Mama ne-a lăudat.

Până când doamnele au adunat păturile şi resturile de mâncare, băieţii au adunat crengile goale şi le-au dus lângă un gard. Domnul Mihalca ne-a arătat livada şi magazia în care ţineau uneltele şi unde se adăposteau de ploaie.

Nu ne-am dat seama cum a trecut timpul. Trebuia să plecăm. Fiecare a luat câte ceva, după puteri, să ducă la vale. Eram obosiţi, dar bucuroşi. Pe drum am cules flori, în special clopoţei şi margarete.

La despărţirea de familia Mihalca, am spus că ne-a plăcut excursia şi că ne vom bucura, dacă vom mai avea ocazia să mergem pe Arşiţa.

(Arşiţa e dealul de la sudul oraşului Vişeu de Sus.)

Pâinea

Când au auzit de criză, Rodica şi Mitică, acum pensionari, au căutat soluţii să cheltuiască mai puţin pe mâncare. Ea a fost contabilă, iar el a fost inginer agronom şi socoteau de unde să reducă din cheltuieli. Până la urmă, au stabilit că pot să facă pâine în casă.

S-au interesat cât costă o maşină de făcut pâine, au întrebat în piaţă cât i-ar costa să cumpere grâu, să-l macine şi au ajuns la concluzia că merită efortul financiar. În câteva luni, costul cu maşina de pâine s-ar amortiza.

Într-un sat din apropiere, locuiau prietenii lor, Ileana şi Cornel, care moşteniseră o bucată de pământ. Ea fusese educatoare, iar el fusese secretar la şcoala din sat. S-au pensionat de curând şi s-au gândit că ar fi bine să semene grâu pe acel pământ. I-ar fi costat aratul, semănatul, erbicidatul, seceratul, dar nu mai era nevoie să prăşească. Din banii pe care i-ar fi obţinut din vânzarea grâului, puteau să plătească aceste operaţii. În plus, le rămânea şi grâu pentru cele câteva găini pe care le aveau în gospodărie. Au aşteptat destul vremea în care să fie liniştiţi.

Într-o zi, sună telefonul. Cornel, fiind aproape, răspunse.

- Servus, Cornel! Sunt eu, Rodica. Am aflat că aţi secerat grâul. Cum aţi ieşit? Vindeţi din el?
- Servus, Rodica! Sunt mulţumit. L-am uscat la soare, l-am depozitat în voz şi în câteva butoaie. I-am dat câteva feldere cuscrului, îmi opresc de sămânţă, opresc pentru găini şi ceea ce e în plus, vând. Trebuie să plătesc tractoristul. Ştiţi cum e pensia…
- Dacă îl vinzi, nu-mi dai şi mie? Ştii, noi facem pâine în casă. Ieşim mai ieftin şi avem pâine proaspătă la orice oră.
- Îţi dau, la preţul pieţei.
- Cum se dă la voi?
- Cu 15 lei ferdela.
- E foarte bine!
- Să ştii că nu am măcinat, nu ştiu dacă e bun de pâine. Nu e treierat.
- Nu-i nimic! Poţi să ni-l aduci acasă?
- Mâine merg cu maşina la atelier şi trec pe la voi. Cât să vă aduc?
- Şapte ferdele. Îi las lui Mitică banii, că eu merg la o prietenă să-i verific actele. M-a rugat să o ajut. Are o firmă şi nu prea ştie contabilitate.
- Bine, după ora unu ajungem la voi. Salutări lui Mitică!
- Spune-i Lenuţei că o pup! Servus!

A doua zi, cu sacii în portbagaj, Ileana şi Cornel pleacă la oraş. Trec mai întâi pe la atelierul mecanic. Ileana auzea un fluierat, atunci când maşina vira la dreapta.

Mecanicul ridică maşina şi desfăcu roata din faţă.

- Dacă mai amânaţi câteva zile, vi se bloca roata asta. Când i-aţi înlocuit plăcuţele?

Cornel o privi pe Ileana. Ea era responsabila cu datele.

- În urmă cu doi ani. În iunie, că am fotografiat macii de peste drum.
- Garanţia e de 18 luni. Aţi venit la timp.
- Am avut noroc. Schimbaţi plăcuţele la toate roţile. Să fiu liniştit.

În timp ce mecanicul lucra, telefonul mobil suna. Era Rodica. Nu ştia de ce nu au ajuns la bloc. Era trecut de ora unu. Cornel o linişti, dar era convins ca Mitică nu mai are răbdare. Semănau atât de mult! Amândoi vorbesc mult, sunt nehotărâţi, schimbă mereu planul… Nimic nu mai e la fel ca în urmă cu câteva minute.

După o jumătate de oră, Cornel a oprit în faţa blocului. A intrat în bloc odată cu un locatar, a mers în pivniţă, aşa cum i-a spus Rodica. L-a găsit pe Mitică. Acesta s-a plâns că e obosit, că a pus hârtie pe rafturi, că abia a zugrăvit pivniţa. A trebuit să facă singur toată munca. Rodica merge de câteva zile la prietena cu firma.

Puţin nervos, Cornel iese şi propteşte uşa blocului cu o cărămidă.

- Ajută-mă să duc sacii în pivniţă! Mitică nu poate.
- Eu pot, că sunt mai tânără şi nu mă mai doare mâna ruptă…

Cei doi ajung cu sacul în boxa lui Mitică.

- Puneţi-l aici, pe sertarul acesta! Nu aşa, mai aşa…

Mitică arăta în ce sens să rotească Cornel sacul, dar Cornel nu vedea. Nici lui nu-i era uşor.

După ce au dus sacii, Cornel îi şopti Ilenei:
- Acesta nu are de gând să dea banii?

Mai netezeşte puţin un sac şi spune:
- Noi plecăm. Avem găini şi trebuie să le dăm mâncare. Se culcă repede, ca găinile…

Mitică, parcă nu se poate despărţi de bani. Îi numără, îi îndoaie, îi netezeşte şi-i dă lui Cornel.
- Servus! Spune-i Rodicăi că o pup!
- Servus şi drum bun!

Urcând treptele, Ileana şi Cornel comentează:
- Nu aşa, aşa! Mai încolo! Aşa…
- Lasă-l, că el nu a fost dascăl să ştie să explice! Bine că a dat banii! Te-ai temut că uită. Vezi că n-a uitat?

Două zile de linişte. Viaţă de pensionari: televizor, filme, muzică, nimic deosebit.

Duminică. Ileana încuie poarta şi, obosită, opreşte aparatul de radio. Se pregăteşte să doarmă după masă. Aude sirena trenului de ora trei fără un sfert. Aţipeşte.

Sirena trenului. Acum merge în jos. Ileana ştie că a dormit o jumătate de oră.

Soneria de la poartă îi anunţă că au musafiri. Cornel ia cheia să deschidă. Se întoarce repede:
- Ştii că am presimţiri. N-am avut chef să vorbesc cu Rodica, dar a venit Mitică. E în bucătărie. Vino să vorbim cu el!

Ileana îi găsi pe cei doi bărbaţi discutând despre tren. Mitică se simţi dator să explice:
- N-am mai fost de mult pe la voi. Am uitat că trebuie să cobor în haltă şi m-am dus până în gară. Am întrebat de voi şi cineva mi-a spus să urc în tren şi să cobor în haltă. Vedeţi? Am uitat de când nu am mai fost pe aici.

Ileana şi Cornel îşi aruncară priviri sugestive.

- Dacă ne anunţai că vii, ţi-am fi spus ce trebuie să faci, spuse Ileana pe un ton care sugera că aşa ar fi fost politicos.

„Nici ora 3 de după-amiază nu era o oră potrivită pentru vizite neanunţate”, gândi ea, dar tăcu.

Îl privi pe Mitică, văzu că are o servietă demodată. Cu siguranţă, o avea de când lucra. Înainte de apariţia servietelor cărora toţi le spuneau diplomat, acestea erau foarte practice. În ele se puteau duce dosare, dar aveau grosimea de zece centimetri. În caz de nevoie, într-o astfel de servietă încăpea o cămaşă de schimb…

- Bei o cafea?
- Sau preferi un pahar de ţuică. Am ţuică foarte bună. De prune.
- Să vă spun eu cum fac, de câtăva vreme! Îmi fac o cafea. Voi cum o faceţi?
- Turcească, la ibric, răspunse Ileana.
- Mai exact, îi ceru Mitică.
- Cum am învăţat de la bunica mea, dobrogeanca. De altfel, scrie şi în cartea de bucate Sanda Marin.
- Mai exact, insista Mitică.

Cornel privea nedumerit. Nu spuse nimic, luă pahare din vitrina bufetului, turnă în ele ţuică. Aştepta.

- În ibric, măsor la o ceaşcă de apă, o linguriţă de cafea şi una de zahar. Pentru mine, pun mai multă apă, o ceaşcă de ceai.
- Aşa beau şi eu, cu ceaşca mai mare.
- Ne înţelegem bine, până aici. Apa cum o pui, caldă sau rece.
- Bunica punea apa rece, aşeza ibricul pe foc şi aştepta să se umfle cafeaua. Amesteca puţin, o mai punea o dată pe flacără şi o turna în ceşti.
- Eu pun cafeaua în apa care fierbe. Apoi, iau ibricul, pun o picătură de apa rece în cafeaua fierbinte, aştept câteva minute să se decanteze şi abia atunci o torn în cană.
- Noi o trecem prin strecurătoarea de ceai, dacă ne grăbim.
- Să vă spun cum îmi beau cafeaua, insistă Mitică. După ce mi-am pus cafeaua în cană, iau un pahar cu rachiu, îmi ating buzele cu rachiu, după două secunde, beau o gură de cafea. Apoi, iar rachiu, iar cafea.

Cornel şi Ileana se priviră o clipă. Fiecare voia să ştie ce gândeşte celălalt. Ileana era stăpână pe situaţie. Luă ibricul de pe foc, stinse aragazul şi aşeză ceştile pe masă.

Mitică respectă ceremonialul propriu. Ileana a băut cafeaua cât încă era fierbinte şi a rămas liniştită pe scaun. Au întrebat ce face Rodica, ce face fiica lor…

- Cât e ceasul? Trebuie să plec cu trenul de cinci.
- Ai destul timp. De aici se aude când vine trenul de Blaj. Dacă pleci când soseşte trenul, ajungi la timp în haltă. Acum se dau bilete din tren?
- Da, pot să iau de la conductor.
- Atunci, hai să mai bem un păhărel, că ne vedem foarte rar, spuse Cornel.
- Ştiţi de ce am venit?
- Ar fi bine să ne spui.
- Rodica a făcut pâine din grâul pe care l-a luat de la voi.
- I-am spus doar că noi nu am măcinat decât pentru găini.
- Staţi să vedeţi!

În acest timp, Mitică deschise fermoarul servietei şi scoase două pâini negre. Parcă erau coapte în tăvi de chec.

- Uitaţi-vă! Asta e din grâu luat din piaţă, iar asta e din grâul de la voi.

Mitică se uita în jur. Ileana înţelese. Deschise un sertar şi-i dădu un cuţit şi un fund de lemn. Mitică tăie din fiecare pâine câte două felii.

- Gustaţi!

Au rupt câte puţin din pâinea crescută. Ca la comandă, au spus, într-un glas:

- E cu chimen.
- Rodica pune chimion în pâine? Se poate mânca cu orice?
- Doar i-am spus să nu mai pună nimic decât reţeta de pe maşina de pâine! spuse, iritat, Mitică, mâncând în continuare din felia pe care a început-o.
- Acum, gustaţi şi din pâinea astalaltă!
- De ce să mai gustăm? Se vede că nu e reuşită.
- Acum, ce facem?
- Doar am vorbit ieri cu Rodica. I-am spus că îi dau banii, dar să îmi trimită sau să îmi aducă grâul înapoi. Vecinii mă întreabă dacă mai am grâu să le dau. La târg se vinde cu 16 lei ferdela. Măcar nu fac un drum mai lung.
- Cât e ceasul?
- Mai e timp. Încă nu a sosit trenul de Blaj.

Mitică a adunat pâinile, le-a ambalat în hârtia în care le adusese şi le-a aşezat în servietă. Ileana a adunat firimiturile de pe masă şi le-a aruncat în tăviţa în care aduna pâinea pentru găini. Nu mai văzuse asemenea gesturi şi îşi stăpânea cu greu zâmbetul.

- Cât e ceasul?
- Cinci fără un sfert.
- Atunci, mă pregătesc de plecare. Merg încet, să văd de mai e prin sat. Nu mai ştiam să ajung la voi. Am fost, parcă, de două ori la voi. Dar am uitat.
- Aşa e. N-ai mai fost de mult pe la noi. Rodica a mai fost o dată. De când v-aţi pensionat, vă mişcaţi mai greu.
- Eu am avut o gradină a cuiva şi am lucrat-o. Nu puteam să plec.
- Ne-a spus Rodica.
- Am avut o bătrână pe care a îngrijit-o Rodica.
- Am înţeles că aţi trimis-o pe bătrână la apartamentul ei. Şi i-aţi găsit o chiriaşă să fie aproape de ea.
- Aşa e. Rodica îi duce mâncare zilnic. Măcar nu ne lovim mereu de ea.
- V-a obosit destul. Mi-a povestit Rodica. Ne-am întâlnit la policlinică astă-vară, când mi-a luat gipsul de pe mână. Ţi-a spus că mi-am rupt mâna? De bine că m-am pensionat. Şi tocmai când aveam de lucru.
- M-au ajutat doi vecini, că Ileana nu putea să facă mare lucru cu mâna stângă. Doctorul i-a spus să îşi menajeze mâna încă două-trei luni. Nici acum nu ridică mai mult de două kilograme cu mâna aia.

În timp ce vorbeau lângă poartă, se auzi sirena trenului. Dacă nu ar fi stat de poveşti, putea să meargă cu trenul în gară şi să stea liniştit în vagon.

- Plec! Vă pup!
- Spune-i Rodicăi că rămâne aşa cum am vorbit!

Mitică plecă spre haltă. Ileana putea să se descarce. A intrat în casă şi a început să râdă. Şi-l imagina pe Mitică înmuindu-şi buzele în rachiu şi bând cafeaua cu înghiţituri mici. Apoi, văzu firimiturile din tavă. Tocmai intra Cornel.

- Măi, ce om! Nu are găini, dar a adunat şi firimiturile de pâine!
- Am uitat să-l întreb dacă Rodica mai face texuri.
- Ce să facă?
- Texuri. Nu ştii ce sunt acelea?
- Un fel de cuie pentru pantofărie.
- Habar n-ai! Sunt nişte biscuiţi ca ăştia de pe farfurioară. De fapt, nu ştiu cum sunt texurile pe care le face Rodica. Ăştia sunt de la cofetărie.
- Ce-aş mai fi dormit! Nu credeam că Mitică face atâta drum pentru demonstraţie. De acasă a plecat pe la unu şi ajunge pe la şase. Măcar să ne fi spus că vine. Pregăteam ceva. Surpriză pentru toţi.
- Nu te mai consuma! El ne-a primit în pivniţă. Şi ştia că mergem.
- N-am mai văzut asemenea om!
- Nu e de mirare că nu are prieteni.
- Rodica e mai prietenoasă.
- Ea e moaţă, iar el e de prin sud, nu ştiu exact de unde. I-a plăcut în Ardeal. De aceea a rămas aici.
- Gata cu vorba! Se culcă găinile şi nu le-am dat de mâncare.

Până când Cornel a hrănit găinile, Ileana a aranjat lucrurile în bucătărie.

Săptămâna următoare a trecut fără evenimente. Cornel a aşteptat să-i trimită Mitică grâul. S-a cam plictisit aşteptând.

A avut noroc cu Ionică, vecinul. Mergea la oraş din două în două zile. Cornel l-a rugat să treacă pe la Mitică, dacă are timp.

Sâmbătă după-amiază, Ionică a sunat la poarta lui Cornel. Trecuse pe la blocul lui Mitică. Ajutat un tânăr care tocmai venea din oraş, a încărcat în maşina lui sacii cu grâu şi i-a dat lui Mitică banii.

- Domnule secretar, v-am adus grâul. Unde vreţi să-l pun?
- Lasă-l lângă poartă şi hai în casă!
- Nu vă supăraţi, mă grăbesc!
- Bine. Uite aici banii! Dar, ia spune-mi, cine a cărat sacii?
- Cine? M-a ajutat un băiat. Doamna nu era acasă. Am vorbit cu domnul Mitică la interfon şi a coborât în papuci să îmi dea grâul. Important era să ia banii.
- Să vii mâine să bem un pahar cu vin! Până atunci, îţi mulţumesc pentru ajutor! Dacă nu mergeai tu la oraş, ar fi trebuit să merg eu. Oamenii ăia nu aveau cu cine să mi-l trimită. De aceea au tot amânat. Nici telefoane nu au mai dat.
- Domnule secretar, vă ajut cu bucurie ori de câte ori aveţi nevoie!

În scurt timp, Ileana şi Cornel cărau sacii în magazie. Încă zâmbeau amintindu-şi de celebra demonstraţie şi îşi imaginau cât de satisfăcut era Mitică.

*

Vozul e o cadă conică, o cupă înaltă de doi metri.
Ferdela este o măsură folosită în zona Orăştie. Are aproximativ 20 de litri.

Concertul

Am pornit aparatul de radio. Începuse un concert pentru vioară compus de Vivladi. Am vrut să ascult, dar gândurile mi-au fugit în urmă cu mulţi ani.

În timpul vacanţei de vară, eram la bunicii din Vasile Roaită. O întrebam pe bunica dacă verişoara noastră, Daniela, o mai vizitează. Bunica ne-a promis că ne vom întâlni, dacă tanti Mioara îşi poate lua liber o zi.

- Ne e dor de Daniela! Nu mai ştiu de când nu ne-am văzut. Nina, mai ştii când a fost Daniela la Vişeu şi când am cântat „Firicel de floare-albastră”?
- E mult de atunci. Spuneai că aveam trei ani. Acum am opt, ca ea.

Într-o zi, Daniela a venit împreună cu mama ei. De la început, tanti Mioara ne-a spus că rămân numai o zi.

Mama şi tanti Mioara au plecat la Ghiol. Noi am rămas cu bunica. Pe Doru l-a culcat de amiază. Era prea mic să participe la jocurile noastre.

Eram foarte bucuroase. Ne vedeam atât de rar. Făceam gălăgie cât zece. Bunica nu era obişnuită cu atâta mişcare, muzică, dans, strigăte. Se străduia să ne suporte, dar îşi aduse aminte că Sever trebuia să trimită ceva şi nu avea cu cine.

- Fetelor, vreţi să faceţi o plimbare?
- Sigur!
- Ce trebuie să facem?

Bunica ne-a spus unde să-l căutăm pe unchiul Sever, ne-a spus să mergem frumos, să fim atente la maşini… Ne-a cam plictisit această înşiruire de reguli. Abia aşteptam să plecăm.

Am trecut prin faţa bisericii. Nu ne-am putut abţine să nu-i arătăm Danielei ce fel de melci stau pe buruienile din curtea bisericii.

- Venim seara şi adunăm melci. Sunt interesanţi cu dungile astea. Apoi, ne jucăm în curtea bunicilor sau în grămada de nisip de la Moş Spiceag. Ai văzut că îşi construieşte casa.

Am trecut apoi colţul spre strada care ducea la mare. Numai câţiva metri, că ne-am îndreptat spre parcul mare. Vorbeam tare, ne opream lângă câte un gard să admirăm florile. Daniela ne-a propus să mergem prin parc. Pe stradă era mai aproape, dar i-am făcut voia. Oricum, în dreptul barăcii în care locuia unchiul Sever era o ieşire din parc. Aveam ocazia să admirăm frumoşii copaci îngrijiţi de grădinari pricepuţi tocmai pentru a-i încânta pe cei care veneau în staţiune.

L-am găsit repede pe unchiul Sever, ne-a spus de unde să luăm pachetul şi ne-a dat cheia.

- Sunt ocupat acum, dar vă descurcaţi. Sunteţi destul de mari. Să nu vă vină vreo idee şi să faceţi ceva rău!
- Vom fi cuminţi, l-am asigurat eu.
- Pe răspunderea ta, că eşti cea mai mare.
- Da, pe răspunderea mea.

Dar nu se întâmplă întotdeauna cum planifici. Dacă aş fi fost singură, aş fi luat pachetul şi aş fi plecat. Dar Daniela ţinea să ne arate că ea ştie mai multe decât verişoarele ei „de la ţară”, că ea e obişnuită să umble prin lucrurile unchiului.

- Hai să cântăm la vioară! – spune Daniela.
- Să mergem! Ne aşteaptă bunica!

Nina voia să asculte cum cântă Daniela. Eu nu eram curioasă. Ştiam că verişoara mea e înscrisă la clasa de balet, nu la muzică.

Daniela a scos vioara din cutia ei, a luat arcuşul şi, neatentă, a scăpat vioara. Am sărit să o prind. N-am ajuns la timp şi vioara a atins podeaua scoţând un sunet dureros.

- Frumos concert! Ce facem acum? Dacă s-a rupt ceva?
- Punem vioara la locul ei şi nu spunem nimic!
- Crezi că nu ne va certa bunica?
- Nu va şti nimic, ne asigură Daniela.

Nina nu a scos nici un sunet. Era prea surprinsă. Eu, în schimb, mi-am făcut tot felul de gânduri. „Să îi spun unchiului Sever? Să ascund fapte Danielei?” Am promis că nu se va întâmpla nimic în timpul vizitei noastre în camera lui.

I-am dus cheia unchiului Sever, i-am spus că ne-am descurcat, am salutat şi am plecat. Am evitat să spun mai multe, dar nu am putut să nu mă consum. „Dacă descoperă unchiul că nu l-am ascultat? Dacă vioara chiar s-a dezacordat? Dacă e numai dezacordată, nu e o problemă! Dar, dacă s-a rupt o aşchie din vioară?” Ştiam că unchiul ţine la toate instrumentele muzicale cu care cântă, chiar dacă face acest lucru din ce în ce mai rar.

Pe drum, Ninei i-a revenit vocea.

- Ce concert frumos ai prezentat, Daniela! Şi noi nu te-am aplaudat…
- Taci, Nina, că eu încă nu m-am liniştit. Toate se vor sparge în capul meu! Ce vă pasă vouă?!
- Nu îţi mai face probleme, mă linişteşte Daniela. Vioara nu a păţit nimic! Dacă chiar e o problemă, tata o să repare vioara. Să aşteptăm câteva zile!
- Bine. Aşteptam!
- Până mâine, nu spunem nimănui nimic! Promiteţi?
- Promitem.
- Sigur, tu pleci în seara asta. Noi mai rămânem o săptămână. Eu încă am emoţii. Voi veţi uita, dar eu trebuia să fiu mai hotărâtă. Peste ani, îmi voi aminti de acest concert încheiat înainte de a începe.

În ultimele acorduri ale concertului pentru vioară a lui Vivaldi, zâmbesc amintirilor. Nimeni nu a mai pomenit de acea întâmplare. Numai eu zâmbesc…