Despre „Draga mea”

Între copertele unei cărţi se ascunde cel mai adesea sufletul unui om. Eu aşa am simţit  în momentul în care am citit această carte, că un crâmpei sau poate mai mult decât un crâmpei din sufletul autoarei este conţinut între coperţile cărţii. Cartea, în mare parte este destinată amintirilor legate de familie, de copilărie. O familie bazată pe nişte tradiţii solide, o familie indestructibilă. Şi unde, dacă nu în familie, se pot forma copiii. Dragostea faţă de părinţi şi secvenţe dintr-o copilăria fericită răzbat în multe din povestioare.

Am  citit aceasta carte pe nerăsuflate. Are puţine pagini,  însă conţine numeroase adevăruri de viaţă. Este cartea care m-a prins. Autoare stăpâneşte o modalitate de exprimare care prinde cititorul, îl captivează, cu alte cuvinte. Am avut senzaţia că asist la un film, dar nu orice fel de film.

Voi face referire la câteva povestioare, secvenţe din film, cu  membrii din familie, care au fost şi  au rămas ca o flacără vie în amintirea autoarei şi care au aşteptat cu răbdare să fie scoşi la lumină.

Mă surprinde întoarcerea spre familie. Se ştie că, în general, copiii se desprind de familie, încearcă să-şi creeze propria lor viaţă, au libertatea lor, pe care şi-o asumă, îşi iau, cum s-ar spune, viaţa în mâini şi se naşte acel conflict între generaţii. În paginile acestei cărţi nu se simte deloc acest lucru. Totul este unitar, totul este armonios, totul curge lin.

Pe multe  din rudele autoarei  am avut  ocazia să le  cunosc şi încă foarte bine. Sunt din aceeaşi generaţie cu autoarea, amândouă am terminat în acelaşi an facultatea şi-n urma repartiţiei Mioara, că aşa îi spun autoarei, s-a dus la Cugir unde a lucrat, unde şi-a întemeiat familia şi unde trăieşte şi în prezent.

Eu am venit în Vişeu, dintr-un oraş universitar. Acolo  mi-am lăsat părinţii, multe cunoştinţe şi multe amintiri. Părinţii Mioarei m-au primit cu drag. Parcă venisem să ocup  locul gol lăsat de ea. Au încercat să-mi potolească dorul şi să mă facă să vad cu alţi ochi şi dintr-o altă perspectivă, mult mai optimistă, traiul meu în Maramureş.

Cartea conţine amintiri din perioadele de început şi vin să completeze  albumul de familie   cu secvenţe la care n-am fost prezentă.  Este dedicată memoriei mamei, Maria Grad, fosta învăţătoare în Vişeu de Sus. Titlul sună  duios  Draga mea, titlu care răscoleşte amintiri frumoase, pline de conţinut, despre cea care i-a dat viaţă şi a îndrumat-o cu multe sfaturi, oferindu-i modele demne  de urmat. Cel mai viu model fiindu-i chiar ea, mama. Bine pregătită profesional, introducea şi acasă, în educarea propriilor copii, principii pedagogice de mare valoare.

În povestirea Doamna Mimi, autoarea descrie răbdarea de care dădea dovadă mama ei atunci când a învăţat-o  să coasă, să tricoteze, să croiască şi multe altele lucruri gospodăreşti şi nu numai. Nu-i plăcea superficialitatea şi insista asupra muncii de calitate. Folosea un indemn mobilizator: "fă-l în aşa fel, încât să fii mulţumită de ceea ce ai realizat! Dacă ţie nu-ţi place, nu te aştepta să le placă altora!" .

Doamna Mimi era şi categorică, mai ales cu fiica mai mare, adică autoarea. Susţinea că trebuia să fie model pentru fraţii mai mici .”Îmi pretindea să fiu sobră, mai serioasă, mai cuminte, mai înţeleaptă".

Era severă, consecventă în principii atât cu propriii copii, cât şi cu elevii de la clasă. Şi eu am avut parte de asprimea vorbelor dumneaei. În zilele frumoase de sfârşit de săptămână, în special toamna şi primăvara, mergeam până la Nina, sora Mioarei şi buna mea prietenă, să ieşim pe dealurile dimprejur. Erau de-o frumuseţe de nedescris. Primăvara cu toate tonalităţile de verde, iar toamna petele calde arămii te umpleau  de o stare de optimism care să te facă să depăşeşti mai uşor frigul iernii. "Nina-i ocupată, Nina face curat, Nina găteşte..." erau cuvintele de întâmpinare. Asta pentru că Nina uita să-i spună mamei programul zilei ei de duminică. Toată această asprime a mamei se topea la întoarcerea noastră din excursie. Ne aştepta cu nişte plăcinte cu brânză cu cozi de ceapă şi mărar, calde, aburinde cum n-am avut parte să mai mănânc niciodată. Avea secretul plăcintei dobrogene, locul de unde se trăgea din naştere. Şi aşa se termina ziua la o masă rotundă sub merii din grădina unde ne aşezam cu toţii şi  unde se încingeau, în amurg, discuţii pe toate temele. De data asta, doamna Grad, un pic obosită după o zi de pregătire în aşteptarea noastră, îi dădea cuvântul soţului să conducă discuţiile.

"Sunt convinsă că toţi au avut de învăţat de la ea. Şi nu numai copiii, ci şi părinţii lor. Toţi o respectau şi o admirau", concluzionează autoarea.

Cartea conţine şi rânduri dedicate bunicilor. În Vânt de libertate, îşi aminteşte de bunicii din partea mamei, care locuiau în Eforie. Ştiind că au de-a face cu o nepoată precoce, dornică de a şti multe, bunicii se străduiau să-i facă şederea cat mai plăcută. Staţiunea oferea altfel de  posibilităţi de petrecere a timpului decât în oraşul natal. Un mare eveniment a fost participarea, pentru prima dată, la un spectacol de operă. În urma vizionării operetei "Vânt de libertate", de Isaak Dunaevski, ajunşi acasă, nepoata fredona, spre marea surprindere a bunicilor, ariile care i-au plăcut mai mult. Bunicii n-au trecut cu vederea talentul fetiţei, sugerând părinţilor, pentru viitor, şi o pregătire muzicală.

În povestirea Ieri şi azi sunt prezentaţi bunicii din Săcel, Maramureş. Autoarea îşi aminteşte cu drag de ei. Descrierea făcută nepoţilor m-a făcut şi pe mine să visez cu ochii deschişi la oamenii locului cu care se asemănau bunicii autoarei, pe care nu i-am mai prins în viaţă; la  cultura aparte şi la acele peisaje pe care nu am reuşit să le văd în nici un alt loc. Costumele bunicilor erau costumele tradiţionale ale zonei, unice prin sobrietate, eleganţă, frumuseţe, colorit şi incontestabilă vechime. Acolo, obiceiurile şi tradiţiile se păstrează cu sfinţenie din generaţie în generaţie. Bunicii erau oameni harnici, veseli, buni gospodari, păstrători ai tradiţiilor locale. Nepoţii se arată interesaţi de tot ce aud. Trăiesc la oraş şi se minunează de  frumuseţea tradiţiilor din zona în care au trăit străbunicii lor.

Plină de haz este şi povestirea La grădiniţă. Educatoarea M. Vulpe rămâne uimită când vede un pui de om citind dintr-o carte copiilor aşezaţi în jur lui. Educatoarea o întrerupe. Mioara, că ea era cititorul, pare că a înţeles explicaţia ce i s-a dat. La grădiniţă nu citim. La grădiniţă ne jucăm, eventual, spre fericirea ei, spunem poveşti. Şi cu poveştile i-a înnebunit apoi pe unii colegi de grupă.

Răzbate printre rânduri firea sentimentală a autoarei, dragostea pentru lectură, pentru transmiterea unor mici istorioare nepoţilor. A spus bine cine a spus că, „dacă porţi copilăria cu tine, nu vei îmbătrâni niciodată!” Acesta se pare că este şi legământul Mioarei.

În povestirea Învăţătoarea, autoarea îşi deapănă, tot nepoţilor, amintirile din primii ani de şcoală. Apar generaţiile care ne urmează. Ştafeta trebuie predată cu imagini luminoase, cu reguli morale. Maria Mihalca a fost prima învăţătoare a Mioarei. Bun model pentru un început de drum în viaţa de elev. Mi-a fost câţiva ani şi mie colegă. Doamna Mihalca a fost într-o continuă perfecţionare, avansând continuu profesional. A început ca învăţător, apoi profesor de muzică, profesor de română, dirijor de cor. A fost apreciată şi recompensată cu titlul de Cetăţean de onoare al oraşului Vişeu de Sus. Şi ca un cuvânt de încheiere, Mioara le mai spune nepoţilor: "A fost excepţională doamna!" Eu nu mai am ce adăuga. A spus tot! Poate totuşi aş completa: a fost şi va rămâne în amintirea noastră un mare Om!

Portretul tatălui, Dumitru Grad, apare în multe din povestioarele cuprinse în carte. A fost alături de familie, atât cât i-a permis timpul, pentru ca D. Grad, fost veteran de război, a ocupat aproape tot timpul funcţii de conducere. A fost o personalitate distinsă a oraşului. Exercitarea acestor funcţii i-au  răpit  mult din timpul necesar pentru familie. Dar în acel timp, preţios pentru copii, reuşea cu o măiestrie didactică impecabilă, să-şi îndrume copiii, să-i ajute la nevoie, să-i călăuzească după nişte reguli morale introduse fin, care erau recepţionate şi aplicate în mod natural. Copiii au învăţat de la început că peste aceste valori nu se poate trece. Şi-a educat copiii, şi nu numai pe ai lui, cum numai un om dedicat profesiei de dascăl poate să o facă.

L-am avut şi eu director în primii ani de dăscălie, când cu stângăcie încercam să pun în aplicare tot ce-am învăţat în facultate. Dânsul vedea altceva decât stângăcia mea. Am avut noroc c-am întâlnit în viaţă un om ca el, de care te legi dincolo de cuvinte, om care vede în tine mai mult decât vezi tu şi care ia decizia să te sprijine, să-ţi fie alături până când şi tu vei ajunge să descoperi aceea parte din tine de care încă nu eşti conştient. Un astfel de OM a fost primul meu director. Şi aşa va rămâne şi în amintirea celor care l-au cunoscut: optimist, plin de viaţă, cu primăvara în suflet. Aşa şi-l amintesc cei dragi din familie, prietenii, colegii din învăţământ şi mai ales nenumăraţii elevi de odinioară, fie ei şi dascăli stagiari, deveniţi acum oameni cu rosturi ale vieţii împlinite şi nu de puţine ori după modelul ce l-a impus prin prestanţa şi priceperea sa de dăruit dascăl. 

Cartea  poartă în sine parfumul vremurilor de altădată, parfumul unor vremuri care ar trebui reînviate şi asta reuşeşte să facă Mioara, să reînvie nişte vremi şi să aducă în prim-plan nişte personaje valide. Mama, un suflet deosebit…Tata, om extraordinar... Bunicii purtători de tradiţii...

Povestirile sunt  un omagiu adus lor, oameni verticali, oameni de frunte în locurile în care au trăit. Ei s-au dus, dar lumea şi acum îi pomeneşte, pentru ceea ce au  fost.

Maria Magdalena Diaconu

Panoramă

În Vişeu de Sus, oraşul copilăriei mele, se află o străduţă cu numele Obreja, situată în continuarea străzii Spiru Haret, pe care este clădirea şcolii în care am locuit până când am împlinit zece ani.

Strada Obreja e interesantă. De la intersecţie, pornind spre răsărit, mergem puţin pe orizontală. Pe dreapta e o singură poartă, dar pe stânga sunt două case. După aproximativ o sută de metri, începe o pantă. Pe partea stângă sunt câteva scări, vreo douăzeci, care se termină în faţa unei portiţe. Cineva construise casa în vârful pantei, încât părea crescută din stâncă. Mi se părea o idee interesantă. De la fereastra dinspre apus putea să vadă departe, până la râu. De la fereastra dinspre sud vedea tot parcul oraşului şi partea din spate a clădirii care aparţinuse nobilului Pop Simion, casa naţionalizată şi transformată în Primăria oraşului.

Pe lângă casă, copiii grăbiţi în drum spre şcoală făcuseră o cărare. Adulţii nu se aventurau să urce panta destul de abruptă.

Pe partea cealaltă a drumului, panta era mai domoală. Ici-colo se găsea câte o treaptă. Cărarea de pe marginea drumului părea un trotuar. Unde se termina panta se afla poarta parcului mare al oraşului.

Pe mijlocul drumului circulau căruţele, săniile trase de cai sau boi şi rar trecea câte un camion. Pentru a fi urcată mai uşor, acea porţiune era lungită într-o curbă. 

Din vârful pantei, strada continua orizontal, tot pe direcţia vest-est. De acolo veneau la şcoală mulţi dintre colegii mei.

Obreja era interesantă toamna, când mergeam să văd parcul cu frunze colorate şi cu forme diferite, era atractivă primăvara, când căutam primele flori şi cuiburi de păsări, şi vara, când scurtam drumul, după caz, evitând căldura asfaltului.

În cea de-a doua casă de pe stânga locuieşte Fritz, un om ursuz, de care se feresc copiii. Nu prea ştiu cum arată Fritz, pentru că nu ne-am întâlnit faţă în faţă. L-am zărit doar când treceam şi el lucra în grădina pe care o admiram. Grădina lui e situată în lungul străzii şi continuă pe deal. Avea straturi îngrijite, frumos aliniate, dar şi o livadă îngrijită, care trecea pe lângă casa din vârful pantei.

Eram deja elevă, când am primit o sanie din lemn, care avea metal pe tălpi. Mă jucam mai mult singură, împingând sania şi sărind pe ea. Într-o zi, am avut curiozitatea să merg pe Obreja. De felul meu eram prudentă. Ţineam seamă şi de îndemnul tatălui meu de a evita pericolele.

Am ascultat. Nu se auzeau nici zurgălăi de cai, nici zgomot de motor. Mi-am aşezat sania şi mi-am dat „şvung” ( schwung ) întinzând picioarele şi apropiind brusc sania, în timp ce ridicam picioarele de pe pământ. Sania pleca la vale şi gustam mişcarea cu bucurie. Nici mică nu ţineam morţiş să fiu într-un grup de prieteni, mă puteam distra şi singură.

Întâmplarea face ca, în timp că învăţam cum să folosesc sania, pe lângă mine să treacă un coleg. S-a amuzat când i-am spus că mă joc şi singură. Mi-a propus să mă înveţe cum se conduce sania, că el ştie, că e băiat. I-am spus că m-a învăţat tata cum să întorc sania din mers cu călcâiul. Colegul a insistat şi am acceptat să conducă şi el sania o dată.

N-am putut anticipa gândurile colegului meu. El a dus sania mai sus decât o dusesem eu şi, la vale, sania avea viteză mare. În loc să „cârmească” la stânga, a lăsat sania să alunece înainte.

E uşor de imaginat că sania a lovit cu putere gardul de lemn al grădinii lui Fritz şi s-a oprit într-o tufă de coacăz. De surpriză, nu mă dureau genunchii juliţi. M-am scuturat din mers, am abandonat sania şi pe „şoferul” de ocazie. M-am oprit la timp în mijlocul străzii. Sosea Fritz.

Urmăream de la distanţă dialogul celor doi, străduindu-mă să ghicesc din semnele pe care le făceau ce se întâmplă. Colegul a scăpat cu o ureche înroşită şi cu sperietura. Recuperarea saniei cădea în sarcina tatălui meu.

Mergeam spre casă puţin tristă. Primisem o lecţie: să nu mă las „îndrumată” de o persoană care avea vârsta mea.

După această întâmplare, Obreja a rămas aceeaşi stradă interesantă pe care treceam adesea spre şcoală, după ce ne-am mutat în alt cartier, şi aceeaşi stradă pe care mă visez adesea.

( Obreja – uliţă în pantă ) 

Cu titlul La săniuş a fost publicată pe saitul Literatură copii

Precizări

Am făcut modificări în blog, publicând texte care erau incluse în cărţile mele, dar nu erau în aceeaşi formă pe blog. 

Sper că link-urile funcţionează!

Cine doreşte să aibă vreo cartea, mă poate anunţa pe Facebook sau la telefonul Telecom (fost Romtelecom). Este în Pagini albe.

Vacanţa mare

 Vacanţa de vară din 1959. Putem să mergem la mare!

 Bunicii din partea mamei îşi construiseră o casă la Vasile Roaită (azi, Eforie-Sud). Era o casă mare, cu două camere, bucătărie, cămară şi verandă. După ce mai economiseau bani, bunicii voiau s-o modifice, să-i alipească o sală de baie şi încă două camere. Intenţionau să închirieze camerele, pe timpul sezonului estival, iar banii câştigaţi să îi folosească pentru încălzire, pentru reparaţii…

Bunicii dormeau în bucătărie, iar nouă ne aranjaseră două paturi în ceea ce ar fi trebuit să fie cămara. Casa nu era terminată.

Unchiul nostru era abonat la cantina Trustului de construcţii la care lucra. Uneori, bunica ne trimitea, pe mine şi pe sora mea, Nina, să aducem mâncarea cu un sufertaş.

Într-o zi, am plecat după mâncare. La întoarcere, am scurtat drumul prin terenul plin de bolovani şi buruieni pe care unchiul îl cumpărase cu scopul de a-şi ridica o casă. Mergeam povestind, râzând de ceea ce văzuserăm pe drum. Duceam, pe rând, sufertaşul cu mâncare.

 - Ai văzut-o pe tanti aceea grasă? Ce rochie avea!

 - Dar pe fetiţa aceea care urla că nu-i dădea fratele ei jucăria?

 - Şi ce pălărie avea blonda aceea slabă…

La un moment dat, Nina s-a împiedicat şi a căzut. Sufertaşul a urmat o traiectorie ciudată şi apoi a aterizat.

Nu ştiam ce să facem. Să râdem? Să plângem? Bunica era severă şi aveam emoţii la gândul că ne va certa. Nici atât nu eram în stare să facem ?

Ne-am privit… Într-un moment de inspiraţie, am spus: „Bucătăria a fost bombardată!”. Şi am început să râd. Nina era tristă, dar până la urmă, frecându-şi genunchiul julit, a râs şi ea.

Ne-am uitat trist la sosul şi macaroanele împrăştiate prin iarba arsă de soare. Brânzoaica putea fi recuperată. Din ciorbă n-a rămas nici o urmă. Pământul uscat a absorbit-o ca un burete.

Ne-am dus la bunica şi i-am spus:

- Am venit fără mâncare.

- Ştii, bunico, bucătăria a fost bombardată.

- De unde ştiţi voi expresia „Bucătăria a fost bombardată”  ?

- De la tăticu’, i-am spus. El ne-a povestit cum era pe front.

Bunica ne-a  înţeles. O ajutam după puterile noastre. În fond, paguba era neglijabilă.

De atunci, destul de des, treceam pe unde se vărsase sufertaşul şi făceam „observaţii “.

- Uite, Nina, aici mai este o macaroană.

- Şi aici, foaia de dafin…

* * *

Într-o dimineaţă, bunica intră în camera în care dormeam şi ne „porunceşte”:

- Deşteptarea! Mergem în vizită la tanti Iulia.

Ne trezim, ne frecăm somnoroase la ochi. Apoi, ne ridicăm fără să comentăm şi mergem în curte, la cişmea, să ne spălăm. Găsim pe masă ceaiul, brânza telemea şi pâine proaspătă.

  - Mai repede, somnoroaselor! Nu prindem nici cursa de 10.

„De n-am prinde-o…”, îmi spuneam în gând. Nu-mi plăcea să merg cu autobuzul, mai ales dimineaţa. Dar, ca orice nepoată cuminte, n-am comentat.

Ne îmbrăcăm cum ne sfătuieşte mama şi, cu inima strânsă, plecăm la autobuz.

În zilele noroase, autobuzele circulă pline. Turiştii nu merg la plajă. Vizitează litoralul.

Drumul durează aproape o oră. Numai noi ştim cât de rău ne este! Dar suntem cuminţi. Tata ne spunea să cântăm, că ne vom simţi mai bine. Şi aşa facem. Cântăm încetişor.

Cine se bucură mai tare când coborâm din autobusul ticsit? O luăm la goană, parcă pentru a recupera timpul pierdut. Bunica ne strigă, noi ne prefacem că nu o auzim. După ce dăm câteva ture unui rond de flori, revenim cuminţi lângă ea.

- De aici, mergem pe jos!, spun pe un ton plângăreţ.  E mai bine decât în autobuz.

Mergem pe jos. Nu ne plângem că e departe. Şi de la vechea gară a Constanţei până în centru e ceva drum…

Ajungem la o poarta de lemn pe care scrie CÂINE RĂU. Mă trec fiorii. Mama ne linişteşte.

- E bine să ştie lumea că aici e un câine. Altfel, intră oricine.

Bunica apăsă butonul soneriei. Un lătrat scurt anunţă intenţia noastră. Auzim:

- Imediat, imediat!

Tanti Iulia ne deschide poarta. Un cocker se strecoară printre noi. Noi ne retragem cu teamă, dar tanti Iulia ne spune: „Dondonel cunoaşte oamenii”.

Asistăm apoi la bucuria revederii. Pupături, laude: „Ce frumoasă te-ai făcut, Marioaro! Ce drăguţe sunt fetele tale! Tu ce mai faci, Alexandrino? Ce face Costică?...” Aşteptăm în linişte, nu fără a ne trimite priviri pline de subînţelesuri. E mai interesant căţelul. Încă nu avem curaj să ne apropiem de el. Doamnele intră în casă. Nu s-au văzut de mult. Noi primim aprobarea să ne jucăm cu pistruiatul Dondonel..

Descoperit o casă ciudată. Camerele sunt aşezate ca vagoanele unui tren. Se trecea din una în cealaltă. La stradă, bucătăria. Camera din mijloc are trei uşi. Una dă spre curte. Acolo, pe prag, ne aşezăm şi-l mângâiem pe Dondonel. Tanti Iulia ne asigurase că are un căţel curat, fără purici. Vorbeam cu el, când, de la balconul blocului construit pe fosta grădină a rudelor noastre, nişte copii îl strigă pe cockerul bătrân care, de lene şi de cald, se lungise lângă treaptă.

Dondonel sare în picioare, uitând de noi, şi se repede la gard. Apucă grăbit biscuiţii aruncaţi de copii. Apoi, ia o bomboană. Ne uităm una la cealaltă şi râdem. Nu am mai văzut câini care mănâncă bomboane.

Dacă vedem că Dondonel nu ne dă atenţie, intrăm în casă. Tanti Iulia ne serveşte cu şerbet şi apă rece. Doamnele beau cafele. Este obiceiul casei.

Mulţumim şi ieşim să vedem ce mai face câinele. Moţăie pe treaptă. Râdem: „Câine rău. Mănâncă bomboane”.

După un timp, suntem chemate.

Pupături, promisiuni… Şi plecăm vesele.

* * *

Într-o zi, o întrebăm pe bunica dacă verişoara noastră, Daniela, o mai vizitează. Bunica ne-a promis că ne vom întâlni, dacă tanti Mioara îşi poate lua liber o zi.

- Ne e dor de Daniela! Nu mai ştiu de când nu ne-am văzut. Nina, mai ştii când a fost Daniela la Vişeu şi când am cântat „Firicel de floare-albastră”?

- E mult de atunci. Spuneai că aveam trei ani. Acum, am aproape opt, ca ea.

Daniela a venit împreună cu mama ei. De la început, tanti Mioara ne-a spus că rămân numai o zi.

Mama şi tanti Mioara au plecat la Ghiol. Noi am rămas cu bunica. Pe Doru l-a culcat de amiază. Era prea mic să participe la jocurile noastre.

Eram foarte bucuroase. Ne vedeam atât de rar. Făceam gălăgie cât zece. Bunica nu era obişnuită cu atâta mişcare, muzică, dans, strigăte. Se străduia să ne suporte, dar îşi aduse aminte că Sever trebuia să trimită ceva şi nu avea cu cine.

- Fetelor, vreţi să faceţi o plimbare?

- Sigur!

- Ce trebuie să facem?

Bunica ne-a spus unde să-l căutăm pe unchiul Sever, ne-a spus să mergem frumos, să fim atente la maşini… Ne-a cam plictisit această înşiruire de reguli. Abia aşteptam să plecăm.

Am trecut prin faţa bisericii. Nu ne-am putut abţine să nu-i arătăm Danielei ce fel de melci stau pe buruienile din curtea bisericii.

- Venim seara şi adunăm melci. Sunt interesanţi cu dungile astea. Apoi, ne jucăm în curtea bunicilor sau în grămada de nisip de la Moş Spiceag. Ai văzut că îşi construieşte casa.

Am trecut apoi colţul spre strada care ducea la mare. Numai câţiva metri, că ne-am îndreptat spre parcul mare. Vorbeam tare, ne opream lângă câte un gard să admirăm florile. Daniela ne-a propus să mergem prin parc. Pe stradă era mai aproape, dar i-am făcut voia. Oricum, în dreptul barăcii în care locuia unchiul Sever era o ieşire din parc. Aveam ocazia să admirăm frumoşii copaci îngrijiţi de grădinari pricepuţi tocmai pentru a-i încânta pe cei care veneau în staţiune.

L-am găsit repede pe unchiul Sever, ne-a spus de unde să luăm pachetul şi ne-a dat cheia.

- Sunt ocupat acum, dar vă descurcaţi. Sunteţi destul de mari. Să nu vă vină vreo idee şi să faceţi ceva rău!

- Vom fi cuminţi, l-am asigurat eu.

- Pe răspunderea ta, că eşti cea mai mare.

- Da, pe răspunderea mea.

Dar nu se întâmplă întotdeauna cum planifici. Dacă aş fi fost singură, aş fi luat pachetul şi aş fi plecat. Dar Daniela ţinea să ne arate că ea ştie mai multe decât verişoarele ei „de la ţară”, că ea e obişnuită să umble prin lucrurile unchiului.

- Hai să cântăm la vioară! – spune Daniela.

- Să mergem! Ne aşteaptă bunica!

Nina voia să asculte cum cântă Daniela. Eu nu eram curioasă. Ştiam că verişoara mea e înscrisă la clasa de balet, nu la muzică.

Daniela a scos vioara din cutia ei, a luat arcuşul şi, neatentă, a scăpat vioara. Am sărit să  o prind. N-am ajuns la timp şi vioara a atins podeaua scoţând un sunet dureros.

- Frumos concert! Ce facem acum? Dacă s-a rupt ceva?

- Punem vioara la locul ei şi nu spunem nimic!

- Crezi că nu ne va certa bunica?

- Nu va şti nimic, ne asigură Daniela.

Nina nu a scos nici un sunet. Era prea surprinsă. Eu, în schimb, mi-am făcut tot felul de gânduri. „Să îi spun unchiului Sever? Să ascund fapte Danielei?” Am promis că nu se va întâmpla nimic în timpul vizitei noastre în camera lui.

I-am dus cheia unchiului Sever, i-am  spus că ne-am descurcat, am salutat şi am plecat. Am evitat să spun mai multe, dar nu am putut să nu mă consum. „Dacă descoperă unchiul că nu l-am ascultat? Dacă vioara chiar s-a dezacordat? Dacă e numai dezacordată, nu e o problemă! Dar, dacă s-a rupt o aşchie din vioară?” Ştiam că unchiul ţine la toate instrumentele muzicale cu care cântă, chiar dacă face acest lucru din ce în ce mai rar.

Pe drum, Ninei i-a revenit vocea.

- Ce concert frumos ai prezentat, Daniela! Şi noi nu te-am aplaudat…

- Taci, Nina, că eu încă nu m-am liniştit. Toate se vor sparge în capul meu! Ce vă pasă vouă?!

- Nu îţi mai face probleme, mă linişteşte Daniela. Vioara nu a păţit nimic! Dacă chiar e o problemă, tata o să repare vioara. Să aşteptăm câteva zile!

- Bine. Aşteptam!

- Până mâine, nu spunem nimănui nimic! Promiteţi?

- Promitem.

- Sigur, tu pleci în seara asta. Noi mai rămânem o săptămână. Eu încă am emoţii. Voi veţi uita, dar eu trebuia să fiu mai hotărâtă. Peste ani, îmi voi aminti de acest concert încheiat înainte de a începe.

* * *

În timp ce ne jucam cu scoicile culese de pe plajă, l-am zărit pe tata la poartă. Am alergat să-l primim cum se cuvine. I-am spus că ne era dor de el şi că ne bucurăm că suntem împreună.

Tata ne-a spus că nu stă mult, că este cu un grup de elevi care fac un circuit. Apoi ne-a spus pe unde au trecut şi ce au văzut.

Tata a rămas cu noi două zile şi apoi a plecat cu elevii de liceu cu care venise, atunci era pedagog, dar a plecat şi mama cu ei. Voia să vadă Bucureştiul.

 La bunicii din partea mamei rămâneam cel puţin o lună. Plecam acasă bronzaţi şi odihniţi, informaţi şi cultivaţi. Nu că acasă nu ne-am fi cultivat, dar la Vasile Roaită puteam merge la un spectacol de operetă, la spectacole de balet. Nu era interesant să mergem la spectacole de revistă, iar muzica populară ne plăcea să o ascultăm la un aparat de radio nou pe care îl cumpărase bunicul. Ascultam şi cântam tot ce auzeam la radio, dădeam spectacole doar pentru bunicii noştri care erau foarte încântaţi.

Dar, în acel an, ne bucuram că plecăm la Vişeu. Aşteptam cu nerăbdare să ne povestească tata cum a fost în excursie, să vedem poze şi vederi.

Tata a avut răbdare cu noi. Am povestit mult. Avea darul de a ne ţine atenţi. Îşi presăra povestea cu momente vesele, glume, explicaţii…

Ţin minte că ne-a spus că i-a plimbat pe elevi prin tot Bucureştiul şi apoi i-a întrebat: „Unde vreţi să vă mai duc?”. Marika, obosită, pe un ton plângăreţ a spus: „ Merem la dórmitor…”  Toţi cei de faţă au început să râdă şi, de atunci, o tachinau spunându-i „Merem la dórmitor”.

La grădiniţă

A venit toamna şi m-am prezentat la grădiniţă. Prima impresie a fost foarte bună. O sală mare, cu geamuri pe doi pereţi, un colţ cu jucării, un dulap lângă uşă, masa doamnei Vulpe, educatoarea grupei noastre, o măsuţă şi câteva scăunele.

Într-un colţ, erau nişte obiecte de care nu mai văzusem. Unul dintre băieţii care mai fuseseră la grădiniţă, a târât un „cal”, s-a aşezat comod şi a început să se legene. M-am uitat mai atentă şi am văzut capetele de cal pictate. Practic, erau doi cai din lemn pe două tălpi de balansoar. Cele două părţi erau prinse de un scăunel şi o bară de care se putea ţine cel care „călărea”.

M-am acomodat repede. Aveam lecţii şi timp de joacă în curte, când nu ploua, sau în clasă, fiecare găsind ceva pe plac.

Într-o zi, am căutat în grămada de jucării şi am găsit o carte. Nu mai văzusem asemenea carte şi nici de atunci nu am mai văzut. Erau poze pe aproape toată pagina şi în josul fiecărei pagini era scris, cu majuscule, un scurt text, o explicaţie pentru poză. Bănuiesc că era o poveste. La început, am citit în gând. Apoi, le-am citit colegilor aflaţi în apropiere. Doamna Vulpe povestea lângă uşă cu educatoarea de la grupa cealaltă. Au observat ce fac şi m-au chemat la ele.

- Ce faci?

- Citesc povestea din cartea asta.

- Glumeşti…

- Nu, chiar citesc!

Au venit câţiva copii lângă noi. Eu nu voiam să cedez. Chiar citeam. Educatoarea încerca să îmi explice că noi nu ştim să citim. La un moment dat, doamna Vulpe m-a chemat în hol. Mi-a spus că, dacă vreau şi ştiu să citesc, să fac acest lucru în linişte. Ceilalţi copii vor plânge, pentru că ei nu ştiu citi.

Am intrat în clasă. După ce copiii au pus jucăriile la loc, am început lecţia. Am învăţat un cântecel. Eram puţin nedumerită. Nu mai eram în apele mele.

A doua zi, doamna educatoare aduce o măsuţă cu câteva jucării aranjate pe două rânduri. Ne întreabă:

- Cine vrea ia o jucărie şi să spună o poveste? Cine e primul?

Aşteptam. Erau alţii cu mai multă experienţă. În sfârşit, după câteva încurajări, un coleg se ridică şi ia un avion. Apoi, o fetiţă, ia o păpuşă…

Pusesem ochii pe o păpuşă îmbrăcată ca un ţăran. Nu ştiu de ce mi s-a părut mai interesantă decât cea aleasă de colega mea. În timp ce aranjam hainele ţăranului din mâna mea, au mai fost câţiva amatori să povestească.

Primul coleg a spus ceva legat de avion. Nu am reţinut. Din câteva fraze, a încheiat. A urmat povestea cu prinţesa, dar scurtă şi aceasta. Apoi, o poveste cu un urs…

A venit rândul meu. M-am aşezat pe scăunelul din faţa clasei. Şi am început povestea mea cu Făt-Frumos care făcea cam tot ce putea face un erou din poveştile pe care le ascultam la radio. În timp ce povesteam, mă uitam la doamna educatoare. Vedeam că mă urmăreşte. Unii colegi căscau, se întindeau…

- Ce se mai întâmplă? Ce mai face Făt-Frumos? Cum ajunge acasă? Vrei să mai povesteşti?

- Mai am de spus multe, dacă e voie.

- Continuă!

În timp ce eroul meu o salva pe prinţesă, educatoarea de la cealaltă grupă deschide uşa. Doamna Vulpe merge la ea. Am văzut că se aprobă reciproc.

- Cred că acum povestea se încheie.

- Da, Făt-Frumos şi prinţesa au ajuns la palat, au făcut o nuntă mare şi m-au invitat şi pe mine. Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.

Şi povestea mea se încheie aici. Doamna Vulpe a găsit leacul pentru plăcerea mea de a povesti. Dar nu toţi colegii mei aveau răbdare să asculte tot ceea ce eu le puteam spune. Oricum, eu nu am mai ieşit în evidenţă cu ceea ce nu trebuia.

Mă voi contrazice, totuşi. Am luat „caii” cei mari. Am început să mă legăn, la început mai domol, apoi, din ce în ce mai tare. Nu mai ştiu ce am făcut, dar îmi amintesc privirile speriate ale colegilor şi faptul că doamna educatoare a venit în fugă:

- Ce s-a întâmplat?

- Nimic.

- Te-ai lovit? Te doare ceva?

Nu ştiam de ce erau toţi în jurul meu. Cred că avusesem viteza prea mare şi m-am dat peste cap cu balansoarul.

 Vedeam că nu mai sunt în locul în care m-am aşezat în „şa”. Atunci, nu ştiam ce e forţa centrifugă. Am aflat mai târziu.