Socata

            Primul meu an școlar în care am lucrat în Cugir se apropia de sfârșit. Pentru cei mai mulți colegi situația școlară era clară. Așteptau semnalul de a încheia mediile. În cancelarie se discuta despre vacanță și preparate culinare.           

            Un subiect nou era prepararea socatei, o băutură răcoritoare în care se foloseau flori de soc. Se dicta rețeta, se copia de zor și se dezbătea modul de preparare. Cei cu mai multă experiență lăudau această băutură.

            Într-o zi, eram în secretariatul școlii. O rugasem pe doamna Durigă să îmi scrie la mașină un referat. Celelalte doamne lucrau la situații, adunau statisticile pe care le prezentau diriginții claselor terminale.

            Ușa se deschide încet. Andrei nu voia să le deranjeze pe secretare.

            ‒ E voie…?

            ‒ Intră! Putem să facem o pauză!

            ‒ V-am adus o sticlă cu socată. S-a sifonat! Să vedeți ce bună e!

            Secretara șefă ia sticla, un cuțitaș pe care îl foloseau când mâncau în pauză și, grăbită, scoate dopul de plastic cu care era închisă sticla adusă.

            Lichidul fermentat, agitat iese cu putere și se împrăștie în tot spațiul pe care îl are la dispoziție: pe masa plină cu hârtii, pe statistici, pe dosare…     

            ‒ Vă rog să mă iertați! N-am apucat să vă spun să fiți atente, că socata e mai periculoasă ca o sticlă de bere agitată!

          – Nu-i nimic! Ștergem imediat! Putem reface hârtiile. Am învățat ceva! Socata e foarte gustoasă!

            ‒ Mâine vă mai aduc o sticlă. Acum știți cum s-o deschideți!

         Au trecut anii, dar rețeta de socată e completată cu recomandarea de a deschide cu grijă recipientul.

Câteva amintiri în legătură cu profesorul Ion Georgeanu

În clasa a noua învăţam limba latină. Îmi plăcea. E drept că erau declinări, conjugări, altă topică....

Îmi plăcuse gramatica limbii române, mai mult decât literatura, şi o învăţasem foarte bine. Acum puteam să mă bazez pe cunoştinţele din clasele anterioare, în care învăţasem şi limba rusă, dar şi limba franceză. În tot acest timp, învăţam comparându-le cu limba română.

Aveam o oră de latină pe săptămână. În manual erau texte scurte, cu explicaţii, cu expresii celebre, cu puţină gramatică şi dicţionar la fiecare lecţie. La sfârşitul manualului era şi un dicţionar cu toate cuvintele învăţate.

Mă bazam mult pe ceea ce ştiam din limba română, dar şi pe logica şi spiritul de observaţie dobândite în studiul matematicii. Traducerile nu erau dificile. Domnul profesor Ion Georgeanu ne stimula promiţând o notă bună celui care traducea corect lecţia nouă.

Acasă nu pot spune că învăţam la limba latină. În recreaţia de dinaintea orei, deschideam cartea şi îmi fixam privirea pe câte un tabel cu declinarea, de exemplu.  Închideam ochii şi „vedeam” tabelul pe fond negru, cu textul alb.

Într-o zi, eram la răspuns, lângă tablă. Corectam şi îi completam pe cei doi colegi care răspundeau în acel timp. Domnul profesor mi-a dat un substantiv şi mi-a cerut să-l declin. Mi-am fixat ochii pe tablă şi am declinat. Domnul profesor s-a apropiat de tablă căutând „fiţuica” mea. Nu a găsit nimic. Mi-a cerut să declin alt substantiv. M-am uitat la uşa clasei. Nici acolo nu era scris nimic. În final, m-a întrebat cum învăţ şi am spus că mă bazez pe memoria vizuală.

După un timp, domnul profesor Ion Georgeanu a venit la o oră de limba rusă. Am răspuns la cele mai multe dintre întrebările din lecţia curentă. Apoi, a trecut la lecţia nouă. Era o lecţie despre Ceaikovski şi opera lui. Mi-a plăcut foarte mult. Am avut ocazia să vorbesc despre „Lacul lebedelor”, baletul pe care îl văzusem la Constanţa când aveam cinci ani, apoi despre concertele compuse de Ceaikovski pe care le auzeam la difuzor, despre arii şi scene din operele compuse de el, despre  filmele sovietice în care erau înregistrate spectacolele „Evgheni Oneghin” şi „Iolantha”. De fapt, văzusem şi un film cu baletul „Lacul lebedelor” în interpretarea ansamblului de la Teatrul Balşoi din Moscova, cu Maia Pliseţkaia în rolul Odette / Odilia. 

Întâmplător sau nu, la teza de la limba rusă, în acel trimestru, am avut de scris o compunere despre Piotr Ilici Ceaikovski. Revenise profesorul nostru: Petrache Mureş.

* * *

Spre sfârşitul clasei a noua, domnul profesor Georgeanu ne întreabă ce secţie vrem să urmăm din clasa a zecea. Cei mai mulţi colegi şi-au anunţat alegerea. Mie mi-a spus direct:

- Tu mergi la umanistică. Aşa-i?

- Vă dezamăgesc. Nu vreau să mă fac doctoriţă!

- De la secţia umană poţi urma şi altă cale, nu numai medicina.

- Merg la real. Mi se potriveşte mai bine.

Cam asta a fost discuţia. Cred că m-aş fi descurcat şi la secţia umanistă.

***

           

Când am susținut proba orală a examenului de bacalaureat, de emoții, mi-am dereglat ceasul. L-am dus la Zommer baci să mi-l repare. Când am mers după ceasul reparat,   m-am oprit să povestesc cu nişte colegi. Atunci am aflat că domul profesor Ion Georgeanu învaţă limba japoneză. M-am mirat. Ştiam că a învăţat mai multe limbi, dintre care latina şi greaca veche, l-am văzut la ora de limba rusă, bănuiam că ştie şi limba franceză, şi limba engleză. Dar japoneza nu semăna cu acestea. Am aflat în ultimii ani, că japoneza nu e o limbă greu de învăţat.

***

Nu știam prea multe profesorul pe care l-am admirat. Avea o cultură generală deosebită și avea mult tact pedagogic. Era o persoană blândă.

Așa mi-l voi aminti!

***

Profesorul Ioan Georgeanu (11 mai 1930 - 18 aprilie 2020) a fost director al Liceului din Vișeu de Sus între anii 1967-1969.

A venit în orașul Vișeu de Sus în 1953 și a fost unul dintre profesorii apropiați și iubiți de elevi. După pensionare, a locuit în Bistrița.

În volumul Liceul Teoretic „Bogdan -Vodă“ la semicentenar (1952-2002), profesorul Ion Țelman afirmă: „Dintre profesorii de limbi străine cu care a fost fericit acest liceu, merită să-l menționăm aici pe Ion Georgeanu, profesor aparte prin calitatea și vastitatea cunoștințelor lingvistice, pedagog desăvârșit în transmiterea comorilor ce se ascund în studierea oricărei limbi străine.“

Tata

            Primul învăţător pe care l-am cunoscut a fost tatăl meu. Ştiam că fusese directorul şcolii din comuna lui natală, şi a mea, Săcel, din Maramureş. După un timp, el a fost transferat la Vişeu de Sus, unde a organizat ceea ce urma să devină Şcoală Medie Mixtă.

            Locuiam în clădirea şcolii şi aveam ocazia să văd că era apreciat de colegii lui, de elevi şi de părinţii elevilor. Şi eu eram printre admiratorii lui şi eram foarte încântată să dezbat cu el probleme de tot soiul, să învăţ din povestirile pe care mi le citea sau din ceea ce îmi povestea. De mică mi-au plăcut problemele de logică şi de calcul pe care tata le propunea când avea timp.

            Într-o zi, pe când eram în clasa a VI-a, tata m-a întrebat, ca de obicei, ce am de învăţat pentru a doua zi. Am considerat că la limba română am cea mai frumoasă temă. De aceea, i-am spus tatii că am de învăţat câteva versuri din poezia „Sergentul”. După cum spusese doamna profesoară, aveam de învăţat versurile care îmi plăceau cel mai mult.

            Atunci, tata a început să  recite: „Pe drumul de costişe ce duce la Vaslui”… Am alergat după manual şi trăgeam cu ochiul când la tata, când în carte. Nu mă puteam hotărî ce fragment să învăţ. De aceea, am recitit poezia, am încercat să descopăr imagini, dar şi relaţia dintre personajele despre care citeam. Apoi, pe rând, eu utilizând textul, tata recitând din memorie, am intrat pe roluri, fiind pe rând povestitor, colonel şi sergent.

            Când ajungeam la „Păşea trăgând piciorul încet, dar pe-a lui faţă / Zbura ca o lumină de glorie măreaţă”, zăream pe faţa tatii acea „glorie măreaţă”, iar ochii lui aveau  scânteieri ciudate care se amplificau când ajungeam la „… dar străluceau pe ea / şi crucea «Sfântul Gheorghe»  , ş-a  «României Stea». “.  Încet, ajungeam la dialogul dintre colonel şi drumeţ. Vocea tatălui meu se gâtuia de emoţie şi mă lăsa pe mine să spun mai departe.

            După un timp, am constatat că ştiam toată poezia. Dar mult mai târziu aveam să aflu că decoraţia cu care mă jucam când eram mică era „Steaua României”.

            Acum, când mă gândesc la tata şi la modul în care am învăţat poezia „Sergentul”, înţeleg de ce nu-mi putea spune cum se numeşte decoraţia pe care a ascuns-o de mine şi de ce îl emoţionau atât de mult versurile lui Vasile Alecsandri.

            Născut în 20 septembrie 1913, în comuna Săcel, fiu de ţărani cu avere mijlocie, tata a urmat cursurile şcolii din comună şi apoi a reuşit la examenul de admitere în  Şcoala Normală din Sighetul Marmaţiei. Ca tânăr absolvent, a lucrat cu întreruperi în mai multe şcoli, apoi a deţinut funcţii de conducere. A participat ca ofiţer în cel de-al doilea Război Mondial şi a fost  rănit, apoi decorat pentru fapte de vitejie. A fost apreciat în orice domeniu a activat. A primit titlul de Învățător fruntaș, în 24 iunie 1960. A organizat și condus, în 1967, nou înființata Școală Specială Ajutătoare din Vișeul de Sus.

            Am avut prilejul să ţin în mâinile mele şi „Coroana României”, dar şi „Crucea Comemorativă a celui de-al doilea război mondial” şi să citesc brevetele prin care erau acordate acestea, şi multe alte decoraţii, învăţătorului Dumitru Grad din oraşul Vişeu de Sus.

            Anului 2002 a început frumos, cu bucurie, dar în câteva zile, în urma unui atac cerebral, tata s-a stins. După un timp, am reuşit să public memoriile pe care mi le lăsase în manuscris. Când mi-e dor de tata, recitesc acea carte şi privesc fotografii.

Din prefaţa la Zâmbetul liric al toamnei

Autoare de proză scurtă, Maria Tirenescu, ne întâmpină cu un grupaj de texte memorialistice, în care în prim planul amintirilor întâlnim protagonişti precum mama, tatăl, dar şi profesori şi profesoare pe care i-a îndrăgit şi stimat dintotdeauna şi spre care şi azi îşi îndreaptă cu respect gândurile sale.

Dar nu numai atâta înseamnă substanţa epică a acestor texte. În acest periplu prin amintiri de tot felul vom întâlni şi povestioare, mai surte sau mai lungi, în care putem lua contact cu obiceiurile vremurilor şi locurilor, cu întâmplări mai puţin obişnuite, unele chiar hazlii, cu caracretizări de personaje de un firesc responsbil şi cu multe altele care atrag curiozitatea cititorului încă de la începutul lucrării.

Maria Tirenescu este o autoare binecunoscută în lumea literară, marile ei pasiuni fiind ani buni îndreptate spre poezia de factură niponă cu care, de-a lungul timpului, a repurtat numeroase succese, atât în ţară, cât şi peste hotare.

Proza sa , însă, nu poate fi desprinsă deloc de realitatea înconjurătoare, în special de oameni şi de fapte, de viaţă autentică şi înâmplări cuceritoare.

Petre Rău

Bunicul

Într-o zi, venisem de la şcoală şi m-am oprit în faţa porţii să vorbesc cu una dintre fetele familiei Rac, care locuia vizavi de noi. Nina venise mai devreme, dar ni s-a alăturat.

În timp ce vorbeam, am observat la capătul străzii un cal şi un bărbat care-l ţinea de căpăstru.

- Nina, vezi omul de lângă cal? Ce bine seamănă cu bunicul! Să mergem să vedem...!

Am alergat şi ne-am convins că era chiar bunicul de la Săcel. Ne-am bucurat şi ne-am mirat.

Eram acasă doar noi două. Am trimis-o pe Nina să o alerteze pe Mami. Unchiul a deschis poarta mare şi a legat calul în curte. Noi am rămas să aflăm cum a ajuns bunicul la Vişeu.

- Mi-a fost dor de voi şi am plecat numai eu, peste deal.
- Ştie cineva că ai plecat la Vişeu?
- Nu am spus nimănui.
- Tati, cere legătura la Săcel, la sfat! Vorbesc eu cu Ştefan, să ştie unde e tata!

Bunicul avea 91 de ani. Cei de acasă îşi făceau griji pentru el. Nu auzea bine şi se mişca destul de încet. Sarcina lui era să hrănească vacile şi calul. În rest, citea, aceleaşi cărţi vechi.

Musafirul a rămas la mătuşa. Noi am plecat acasă.

Când a sosit tata, ne-am grăbit să-i dăm vestea. S-a mirat şi în scurt timp a trecut în curtea vecină.

Bunicul plecase călare, dar după ce s-a dat jos, n-a mai reuşit să încalece. Cărarea peste deal pe care a venit nu prea era circulată. De acolo a venit pe lângă cal.

„Fotograful” familiei, Nelu Terţan, ne-a făcut o fotografie, după ce a venit Doru de la şcoală.

Bunicul a mai rămas câteva zile la Vişeu. A venit şi pe la noi. Fiind sfârşit de săptămână, au venit şi Puiu cu Ioana. Nelu ne-a adunat şi ne-a fotografiat.

 În rândul de sus, de la stânga la dreapta: Ioana, fata care îi ajuta în casă, Mami, Tati şi Puiu. Pe rândul din mijloc: Uţa, bunicul, Ioana, eu şi Nina. Jos sunt mama şi Doru.

Când au vorbit cu unchiul Ştefan, l-au rugat să-l trimită pe uncheşul Nicoară să ia calul şi să-l ducă la Săcel.

Pe bunicu' l-a condus tata la autogară, l-a ajutat să urce într-un autobuz şi l-a rugat pe şofer să-l coboare pe bătrân în faţa sfatului din Săcel. De acolo, bunicul se descurca.


Fragment din cartea de amintiri intitulată IEŞIND DIN TIPARE