Difuzorul

Aveam aproape cinci ani când tata a venit însoţit de doi bărbaţi. Aceştia au întins nişte sârme de la uşa care dădea în coridorul şcolii până la noptiera de lângă patul tatălui meu.

Priveam fără să comentez, uitând de cartea cu poze pe care o răsfoiam.

Tata a intrat în bucătărie cu cei doi oameni, bănuiesc că i-a servit cu ceva. După câteva minute, bărbaţii au plecat.

Am pus cartea la locul ei, în bibliotecă, şi m-am apropiat de tata:

- De ce au mai tras şi sârmele alea?
- Ai răbdare puţin! Am o surpriză pentru voi.

Am aşteptat în linişte. Nu a trecut mult timp şi portarul şcolii a bătut la uşă:

- Intră, i-a spus tata. Te aşteptam.

Omul adusese o cutie. În interiorul ei, era un obiect de care nu mai văzusem.

- Ce e obiectul ăsta? Îmi arăţi şi mie?

Fără să spună ceva, tata a desfăcut cablul, a băgat ştecherul în priză şi a apăsat pe ceva. N-am observat ce era acolo. Am auzit: „Aici Bucureşti. La al cincilea semnal va fi ora douăsprezece”.

- Cine vorbeşte? întreabă Nina.
- Se aude din difuzor.
- Aici nu e Bucureşti! E Vişeu.
- De aici putem asculta ce vorbesc cei din Bucureşti.

Am auzit apoi cântece, ştiri… Nu umblam la aparat. Nu voiam să-l stricăm. Ne bucuram că de acolo, din spatele bucăţii de pânză cu model mărunt, ne vorbeşte cineva.

Se înserase. Noi eram mai mult lângă noul obiect. Nici la masă nu am vrut să mergem decât după ce tata a „dat mai tare” difuzorul, să auzim din bucătărie. Am mâncat mai repede ca de obicei şi ne-am aşezat în faţa difuzorului.

O melodie plăcută urmată de: „Bună seara, copii!”. Am devenit atente. „Veţi asculta o poveste…”


- Difuzorul spune poveşti! Mămico, vino să auzi!

Eram numai urechi. Abia după ce vocea a spus: „Noapte buna, copii!” am îndrăznit să vorbim.

- De acum, în fiecare seară, veţi asculta câte o poveste. Dacă nu voi fi acasă, îmi veţi povesti voi ce aţi auzit. Bine?
- Bine, tăticule! Nouă ne plac poveştile. Ai auzit ce frumos vorbesc actorii?
- Am auzit. Dacă vă place surpriza, să aveţi grijă să nu stricaţi difuzorul! Mâine vă învăţ cum se opreşte, cum se porneşte, cum se dă mai încet, mai tare. Acum, aţi auzit: „Noapte bună!”. Mergeţi la culcare!

Am ascultat şi în câteva minute am fost deja în pat. Am adormit gândindu-mă la ceea ce am auzit şi încercând să îmi imaginez cum de aud eu ce vorbesc oamenii din Bucureşti.

În dimineaţa următoare, când ne-am trezit, difuzorul era pornit. Auzeam:

„Firicel de floare-albastră
Floare de nu-mă-uita
Poartă tu iubirea noastră
Prinsă-n gingăşia ta…”

După un timp, a venit tata:

- Am promis că vă învăţ să folosiţi difuzorul. Priviţi! De aici se reglează. Dacă dăm aceasta lamă în dreapta, auzim din ce în ce mai tare. Bine ar fi să nu daţi până la capăt, că nu se mai înţelege nimic. Când o dăm în stânga, se aude mai slab, până când nu se mai aude nimic. Atunci, difuzorul e oprit.

Am făcut câteva încercări şi am stabilit sunetul nu prea tare, dar nici prea încet. Ne plăcea să ascultăm muzică. Povestea de seară era printre preferatele noastre.

Într-o zi, tata îmi spune:

- La ora 5, voi vorbi la difuzor.
- Cum vei face asta? Ştiu că aici se poate doar auzi.
- Să asculţi la ora 5. Bine?
- Eu nu ştiu când e 5.

Tata a luat ceasul deşteptător de pe dulap. Îl ţinea acolo să nu-l stricăm.

- Când limba mare e sus, iar limba mică e la 5, e ora 5. Ai înţeles? Cunoşti cifrele. Da?
- Ştiu cifrele. Ştiu să dau mai tare sunetul şi sunt sigură că voi asculta. Poate că Nina o să doarmă, dar eu nu. Sunt foarte curioasă.

La ora 5, o voce din difuzor anunţă: „ Bună seara! Aici Staţia de Radioficare din Vişeu de Sus. Vă prezentăm emisiunea noastră săptămânală. Vom începe cu un cântec maramureşean interpretat de Victoria Darvai. Apoi, îl vom invita la microfon pe tovarăşul Dumitru Grad. El ne va vorbi despre importanţa zilei de 1 Mai. Vom difuza în continuare muzică populară din ţara noastră…”

Tocmai intra pe uşă mama. I-am făcut semn să nu spună nimic. Am ascultat amândouă.

- Ce bine se aude cum vorbeşte tata! Nu prea înţeleg ce e cu 1 Mai, dar îmi place să-l ascult. Mâine le voi spune tuturor că tata a vorbit din această cutiuţă fermecată!

Am aşteptat cu nerăbdare să vină acasă tata. I-am povestit Ninei ce am auzit, dar pe ea nu o interesa. Îi plăcea să asculte muzică. Chiar încerca să danseze.

După masa de seară, ne-am apropiat de difuzor. Aşteptam povestea.

- Tată, cum încap artiştii în cutia asta? , întreabă Nina.
- Artiştii nu sunt acolo.
- Dar unde sunt?
- La Bucureşti.
- Atunci, ce e în cutie?, vreau eu să aflu. Poţi să ne arăţi?
- Da. Ştii unde e şurubelniţa? Adu-o!

Am alergat în bucătărie, am deschis sertarul în care tata îşi ţinea uneltele cu care mai repara câte ceva în casă şi am adus şurubelniţa. Tata a oprit difuzorul. L-a aşezat cu partea cu pânza aceea care se mişca atunci când sunetul era mai tare în jos. A luat şurubelniţa şi a desfăcut patru şuruburi. A scos capacul din spate şi am văzut nişte sârme, un fel de pâlnie, un magnet… Nimic interesant. Nina a fost foarte dezamăgită. Ea credea că va vedea nişte păpuşele care vorbesc.

- Trebuie să punem capacul la loc, că urmează povestea. Sper că v-aţi lămurit! De acum, numai de aceasta pârghie mişcaţi.
- Ce e aia pârghie, întreb eu.
- Lama asta de metal. Mai multe îţi voi spune altă dată. Acum, începe „Noapte bună, copii!”.

Difuzorul a devenit un bun prieten. Când ploua, nu ieşeam în curte. Ne găseam ceva de făcut în timp ce ascultam muzică. Am descoperit mai târziu teatrul radiofonic şi am învăţat mai multe cântece. Dar cel mai mult îmi plăcea cum cântau Dorina Drăghici şi Nicu Stoenescu:

„Firicel de floare-albastră
Floare de nu-mă-uita…”

Învăţătoarei mele

Eram mică, dar ştiam că în 30 iunie sunt sărbătorite acele fiinţe sensibile şi harnice, care îşi ofereau o parte din sufletul şi energia lor pentru a-i învăţa pe copii să scrie şi să citească, să socotească, să gândească şi să se poarte. Era Ziua învăţătorului.
Voi nota câteva întâmplări din veacul trecut, aşa cum îmi vin acum în minte, care au legătură cu prima mea învăţătoare, Maria Mihalca.

***

Prima zi de şcoală a anului şcolar 1956-1957. S-au schimbat uniformele. Îmi amintesc că aveam o de rochiţă pepit, încheiată la spate cu nasturi, cu guler alb detaşabil şi şorţuleţ negru cu volănaşe. Pentru ca toţi părinţii să ştie cum este noua uniformă, directorul şcolii a invitat câţiva elevi pe scenă. Doamna învăţătoare, Maria Mihalca, m-a trimis şi pe mine pe scenă. Am fost „model”.

***
Am găsit câteva fotografii din acea perioadă. Le păstram cu mare drag.

Fotografiile de aici au fost făcute în ziua de 1 Mai 1958.
În prima fotografie, doamna Maria Mihalca o ţine de umeri pe cea mai mică dintre fiicele ei.
În a doua fotografie e un grup de învăţătoare. Mama mea este a patra din stânga. Tatăl meu e în prima fotografie, în primul rând, cel cu medalia.

***

În clasa a doua. Cerc pedagogic. Prima lecţie deschisă. La matematică. Lecţie de rezolvare de probleme. Accentul se pune pe planul de rezolvare şi pe metodele de rezolvare. Lecţia apreciată de învăţătorii din raion şi de neuitat pentru elevi.

***

Clasa a treia. Primul cor cu elevii, corul clasei, cu solist.

„Cucule, pasăre sură, cuc
Cucule, pasăre sură, cuc
Ce tot cânţi la noi pe şură
Cuculeană lugojană, cuc?”

Centenarului Unirii Principatelor Române, pentru doamna învăţătoare, ocazia de a-i învăţa pe copiii maramureşeni să cânte şi să joace Hora Unirii.

Şi lecţie deschisă în cadrul cercului pedagogic. La educaţie fizică.

***

Doamna învăţătoare nu era numai o persoană foarte pricepută, cu mult tact, care reuşea să stăpânească nişte copii jucăuşi, neastâmpăraţi şi cu idei. Era şi un exemplu de gospodină şi mamă iubitoare.

Într-o zi, m-a trimis mama să aduc lapte de la doamna învăţătoare. Am văzut-o cum a muls vaca, cum a strecurat laptele şi cum mi l-a turnat în sticlă. Mi-a arătat atunci şi gradina de legume, şi animale pe care le avea în gospodărie.

În vacanţa de vară, împreună cu domnul Mihalca şi cu cei şase copii ai familiei, am fost pe Arşiţa, dealul de la sudul oraşului Vişeu de Sus, după cireşe amare. A fost o excursie interesantă şi plăcută, am avut bucuria de a vedea o livadă frumoasă şi îngrijită, am adunat şi cireşe mici, care nu ne-au plăcut de la început, ne-am mirat de gardurile din crengi şi drumul pe care rar trecea câte o căruţă.

***

Clasa a patra. După o lună de la începutul anului şcolar, doamna învăţătoare ne anunţă că ne despărţim. În lipsa unui profesor de specialitate, doamna învăţătoare a acceptat să predea muzica la liceul din oraş, care avea în componenţă şi clase de gimnaziu.

***

Clasa a cincea. Altă lecţie deschisă. La muzică. Şi cor cu elevii claselor V-VII. Şi un grup vocal cu cinci elevi din clasa a şasea, în care doamna Mihalca m-a inclus. Am cântat un cântec de leagăn de Schubert. Pe trei voci. Am fost foarte aplaudaţi. Nu ştiu cine a avut ideea să cântăm o strofă în limba germană, dar acest lucru a fost apreciat de ţipţerii din oraş.

***
Clasa a şasea. Concurs între formaţiile de pionieri. Corul condus de doamna Maria Mihalca era candidat la un loc fruntaş pe regiune. Îmi amintesc că am învăţat atunci „Cuc, cuculeţ” de Nelu Ionescu. Partea de solo a fost susţinută de mine şi o colegă din altă clasă. Ne completam foarte bine. Ea se auzea mai bine la sunetele joase, iar la cele înalte aveam eu mai multă putere. Chiar a fost foarte inspirată doamna profesoară, când a făcut această combinaţie. Ştiu că am fost foarte bucuroşi. Corul nostru luase premiul al doilea, după corul liceului de muzică din Baia Mare.

***

În clasa a şaptea, mama îmi promite că îmi cumpără acordeon, dacă învăţ să cânt la acel instrument. Aveam o experienţă cu pianul pe care nu l-am primit, pentru că era mai urgentă construirea unei case proprii. Un acordeon era mai ieftin, mai uşor de purtat…

Am fost la câteva ore de acordeon. De la cine? De la doamna Mihalca. Aveam unele avantaje: ştiam teorie de la şcoală, ştiam câte ceva din studiul pianului, dar ştiam, în mare parte, cântecele de la difuzorul pe care îl auzeam aproape tot timpul liber în casa noastră.

La ce mi-a folosit faptul că am învăţat să cânt la pian / acordeon? La îmbunătăţirea memoriei auditive şi la priceperea de a folosi în acelaşi timp cele două mâini în mod independent.

La serata pe care am organizat-o la absolvirea clasei a şaptea, doamna învăţătoare, acum profesoara noastră de muzică, mi-a propus să cânt la acordeon. M-am codit puţin, dar doamna m-a încurajat. Apoi, am insistat să cânte şi Adrian, colegul meu, fiul doamnei profesoare. A cântat câteva cântece.

După ce gheaţa a fost spartă, am antrenat şi alţi colegi la microfon. Împreună cu Livia, şi ea fiică de învăţători, am cântat „Două viori” şi „Prima poezie”, cântece la modă. Livia ştia foarte bine să secondeze.

***

Vacanţa de după reuşita la admiterea în liceu. O vecină se ţine scai de mine. N-am de lucru şi o întreb dacă ştie să cânte. Îmi cântă cântecul pe care l-am auzit în filmul Tudor. Îi spun că trebuie să merg la casa de cultură. Anuţa vrea să vadă ce se întâmplă acolo. Fixăm întâlnirea la ora şase fără un sfert. La şase, sunt repetiţii.

Îi arăt Anuţei ce activităţi sunt e în acea zi. Corul avea repetiţie. În scurt timp era etapa pe regiune a corurilor, concurs care , în acel an, se ţinea la Satu-Mare. Doamna Mihalca îmi propune să cânt în cor. Sunt de acord.

Anuţa asistă pe scaunul de lângă mine. Ar vrea să vadă şi ea oraşul Satu-Mare. Dar nu ştie dacă părinţii o lasă. Îmi vine ideea: să participe la cor şi tatăl meu, directorul casei de cultură în acea vreme, îi va lămuri pe părinţii ei să o lase. A fost cea mai bună soluţie pentru ca o fetiţă de ţăran să facă o excursie de neuitat.



În fotografia făcută cu acel prilej, de la stânga suntem: eu, tatăl meu, doamna învăţătoare Geta Giurgiu şi mama mea.

De la Satu-Mare, corul s-a întors cu un premiul al II-lea. Din acea dată, doamna Mihalca a preluat rolul de dirijor al corului pe care, până atunci, l-a condus Ion Furnică.

***
Clasa a opta. Corul liceului. Prima repetiţie. În sala de clasă 60 de elevi.

Doamna profesoară deschide cartea cu partitura şi, ajutată de acordeon, cântă o parte din corul ţăranilor din opera Cavaleria rusticană de Mascagni. Recunosc linia melodică auzită la difuzor.

O pauză. Cartea rămâne pe banca în care stăteam eu. „De ce nu cântăm şi partea asta?” întreb. „Puteţi?” „Cred că da”. Încercăm. Se găsesc imediat câteva fete care pot lua acutele din recitativ.

Spectacolul şcolii, concursul anual al formaţiilor liceenilor… Chiar şi acum mă întreb cum a îndrăznit doamna profesoară să aleagă acea partitură dificilă. Dar sunt foarte bucuroasă că reuşea să încânte sala oriunde se prezenta cu noi. Era categorică şi pretenţioasă, când era vorba de lucruri dificile. Şi foarte bucuroasă, când vedea că eforturile îi sunt răsplătite cu aplauze şi chiar premii.
***
Alegeri locale. Formaţiile artistice din oraşul Vişeu de Sus merg la Borşa. La fiecare centru de votare câte un spectacol.

Eu particip cu formaţia de dansuri populare a liceului, dar în autobuzul cu care mergeam se află corul casei de cultură. Corul repetă. Neavând ocupaţie, iau partitura. Cu cuvintele în faţă, cânt cu ceilalţi. „De unde ştii cântecul?” mă întreabă dirijoarea, doamna Mihalca. „De la radio. Mă primiţi şi pe mine la cor? Până la Borşa învăţ şi ultimele două strofe.” Sunt acceptată. Costumul meu nu e ca al coristelor, dar stau în rândul al doilea.

***
În clasa a zecea, învăţăm istoria muzicii. Orele sunt mai bogate în audiţii, unele lecţii le ţinem în laboratorul de fizică.

Urma să vorbim despre compozitorii români. Doamna profesoară îmi propune să scriu câteva cuvinte despre Ciprian Porumbescu. Pentru a mă ajuta, îmi dă notiţele unei eleve din altă clasă. Eram în perioada tezelor şi doamna nu voia să îmi deranjeze programul. Îmi spune că la biblioteca liceului este cartea Cânta la Stupca o vioară. În recreaţia mare am fugit la bibliotecă şi am cerut cartea.

Ajunsă acasă, am citit în fugă ce scrisese colega mea. Nu mi-a plăcut. Aşa că, am hotărât să citesc cartea. Teme scrise nu aveam, în timpul orelor eram atentă la lecţia nouă... Aveam, e drept teză în acea săptămână, dar la matematică. Puteam să citesc.

Am citit până s-a terminat programul la difuzor, adică până la miezul nopţii. Mai aveam puţin de citit, dar prezentarea trebuia făcută la ora următoare de muzică. Puteam să scriu duminică.
***
În clasa a unsprezecea nu am mai făcut muzică. Dar pe doamna învăţătoare o întâlneam în şcoală. Cea mai mare dintre fiicele doamnei Mihalca era studentă la Limba română. Am aflat că şi doamna Mihalca a reuşit la facultate. Această veste ne-a bucurat foarte mult.

***
Eram studentă. În vacanţă m-am dus cu mama la repetiţie la corul casei de cultură. Voiam să fiu sigură că o revăd pe învăţătoarea mea, dar şi pe multe din învăţătoarele din oraş. Corul se transformase în cor de femei, pentru că era greu să se găsească bărbaţi dispuşi să participe la repetiţii de două ori pe săptămână. Învăţătoarele erau nu numai libere seara, dar era un loc foarte bun de întâlnire şi o activitate plăcută. Nu mai spunem de premiile şi aprecierile în urma participării la diferite evenimente.

Cred că învăţătoarele, în ciuda trecerii anilor, nu se schimbă prea mult. Încărunţesc puţin, dar rămân la fel de vioaie, spirituale, cu un deosebit simţ al umorului şi la fel de dispuse să ajute pe oricine are nevoie. E drept că vorbesc mult, repede, fac şi multă gălăgie, dar, la semnul dirijorului, se face linişte şi repetiţia decurge firesc.

***
30 aprilie 1973. La primăria oraşului Vişeu de Sus se oficiază căsătoria fratelui meu. Participă tot personalul Şcolii Ajutătoare şi multe cadre didactice din oraş. Doamna Maria Mihalca e prezentă. E neschimbată.

După ce tinerii au fost declaraţi căsătoriţi, conform obiceiului, toţi cei prezenţi cântă. Mă apropii de doamna profesoară şi trag cu urechea. „De când cânţi tu alto?” mă întreabă. „De când călătoresc noaptea cu trenul şi nu pot să le cer celor din compartiment să nu fumeze. Am laringită cronică. Poate şi creta e vinovată.”

În fotografie, doamna profesoară este în stânga miresei şi mă ţine de braţ.

Doamna Maria Mihalca absolvise facultatea şi preda limba română la şcoala la care tatăl meu fusese director, după plecarea de la casa de cultură.

Evenimentul de la primărie a fost ultima mea întâlnire cu doamna profesoară.

***



În 1984, doamna Maria Mihalca, deşi era pensionată la limita de vârstă, preda muzică la şcoala Nr. 7.

***
Pe lista Cetăţenilor de onoare ai oraşului Vişeu de Sus este şi doamna profesoară Maria Mihalca.
***
La http://www.boema.inforapart.ro/reviste/Boema030.pdf a publicat, cu câteva modificări, acest text.

Nastasia Savin: Copii de ieri, copii de azi, de Maria Tirenescu

          Maria Tirenescu is an author of haiku, tanka, haibun. She is present in a lot of anthologies in Romania an, also, abroad.

          The most recent book, Children fron yesterday, children for today, appeared at Zeit Publishing House of Brăila, 2017. it is a book of stories, where the main theme is childhood, their plays and the innocence of the childhood.

          Maria Tirenescu este o autoare de haiku, fiind prezentă în numeroase antologii atât în ţară, cât, ma ales peste hotare. Cea mai recentă apariţie editorială, Copii de ieri, copii de azi, apărută la Editura Zeit, din Brăila, 2017, este o cate de povestiri în care tema principală o constituie copilăria, joaca, inocenţa.

          Încă din prefaţa, intitulată sugestiv, Din lumea copilăriei, fiind semnată de către Viorica Alecu, descoperim că este vorba despre o carte unde, „sub pretextul unor întâmplări vesele din viaţa unor vlăstare, despre care un personaj literar spune că «la grădiniţă era mai frumos», în raport cu prima zi de şcoală, unde dascălul clasei întâi pare «un bunic»”. (p. 5).

          Volumul Mariei Tirenescu, Copii de ieri, copii de azi, conţine 17 povestiri: Ai putea, Difuzorul, Vânt de libertate, La grădiniţă, Prima zi de şcoală, Întâmplări cu pui de găină, Merită să încerci, Ursul, Deformaţie profesională, Ziua Unirii Principatelor, Vacanţă la mare, Concertul, Lady de Venera City, Cum se face păpuşă, Păturile, Mămăliguţă şi Paparada. Astfel, se întâlneşte ideea deja vehiculată conform căreia, pentru un scriitor, copilăria reprezintă, probabil, cea mai provocatoare temă deoarece, în ciuda treecerii ireversibile a timpului, reuşeşte să redea acele elemente care te fac pe tine, cititorul de azi, să te gândeşti cu plăcere şi cu o uşoară nostalgie la acele vremuri: „Când nu-i era solicitat ajutorul, Roxana se juca cu pisoii, Îi aranja în şir, ca la grădiniţă, îi sevea cu mâncare, le spunea poveşti şi-i încuraja să sară peste obstacolele pe care fetiţa le găsea prin gospădăria bunicilor: o perie, o cutie în care fusese îngheţată, o periniţă sau hiar bucăţele de lemn rămase de la atelierul bunicului.” (p. 13).

          Copilăria, fazele acesteia, aşa cum este prezentată de către Maria Tirenescu, constituie o stare a transformărilor rapide ale copilului ce se caută pe sine, cercetează zona de confort şi cautăp a o depăşi, a o lărgi, a explora tot ceea ce este în jur.

          Vocabularul utilizat este simplu, se foloseşte sectorul denotativ al limbajului, expresivitatea este destul de puţin întâlnită, autoarea preferând autenticitatea stărilor în locul artificiilor de limbaj.

          Cartea poate fi încadrată în lecturile copilăriei, fiind o modalitate pentru cititor de a se întoarce în trecut.

Ciupi

Recent am descoperit pe Facebook o postare în memoria lui Ciupi. Am lăsat un comentariu: „E interesant că eu chiar încercam ieri să-mi amintesc de unii colegi. Şi tocmai la Ciupi m-am gândit. Voiam să scriu cum era în clasa întâi, cum a dispărut dintre noi, când şi-a rupt un picior, cum l-am reîntâlnit în clasa a opta şi ce năzbâtii am făcut în acei ani. Eu am plecat din Vişeu, dar mă întorceam aproape în fiecare an să-mi văd părinţii. Încă îmi amintesc cât de frumos a vorbit Ciupi cu mine la ultima noastră întâlnire...”

Nu voi cita tot comentariul. Mai bine să scriu ce îmi mai amintesc în legătură cu acest coleg cu care am comunicat foarte bine, cu care nu cred că am avut divergenţe, chiar dacă nu gândeam la fel.

Aş începe cu o întâmplare din timpul clasei întâi. Eram de serviciu şi câţiva colegi au intrat în clasă în timpul pauzei. Conform înţelegerii, trebuia să le scriu numele şi să-i prezint doamnei învăţătoare lista. Când a intrat în clasă doamna învăţătoare, i-am dat lista. I-a chemat în faţa clasei pe cei care au fost indisciplinaţi. A ajuns la „Colpan”. Aşa scrisesem pe foaie. Doamna învăţătoare a zâmbit şi m-a întrebat ce am vrut să scriu. Am răspuns că voiam să scriu Ciolpan.

- În scurt timp vei învăţa cum se scrie acest nume.

Situaţia s-a rezolvat cu puţină „morală” şi cu promisiunea că în recreaţie elevii vor merge în curte.

Venise iarna. La Vişeu ningea mult. În curtea şcolii era zăpadă până la genunchi. Elevii se jucau, alergau, făcea bulgări... Intrau în clase plini de zăpadă. Aveam ore la etaj şi, până în clasă, o parte din zăpadă se scutura.

Într-o pauză, era agitaţie mare.

- Un copil a căzut şi şi-a rupt un picior!

Am aflat a doua zi că elevul care suferise fractura era colegul nostru Nuţu Ciolpan. Nu a revenit între noi multă vreme. Am aflat că l-au trimis la Techirghiol, la un sanatoriu, unde făcea şi şcoală. 

Pentru că în Vişeu de Sus s-a construit o clădire nouă pentru liceu, sectoarele din care erau adunaţi elevii s-au modificat. Între timp, noi ne-am mutat din clădirea Şcolii în care locuiam şi am fost repartizată în clasa a V-a la noua şcoală. Ciolpan a revenit de la Techirghiol sau Eforie, dar a continuat să „ţină” de Şcoala Nr. 1.

Ne-am revăzut în clasa a VIII-a, la liceu. Eu nu l-am recunoscut, dar după ce mi-a povestit de ce şchiopătează, am înţeles că el e colegul nostru din clasa întâi. Acum se prezenta cu numele Ciupi. În catalog era scris numele real: Ioan Ciolpan.

***

Voi trece rapid printre amitiri, evocând doar cele mai interesante, mai emoţionante întâmplări cărora le-am fost martori sau protagonişti.

În manualul de muzică am găsit un cântec ale cărui cuvinte erau în limba rusă. Neavând pe moment nimic altceva mai interesant de făcut, am început să solfegiez. Mi-am dat seama că ştiu melodia. De unde? De când? Dintr-un film! Văzusem „Toată lumea râde, cântă şi dansează” când eram în clasa a cincea. Sau a şasea. Între timp, mai auzisem la radio acel cântec. Difuzorul din bucătărie transmitea uneori muzică din filme. Aşa îmi explic de ce mi s-a fixat în memorie acel cântec. Nu ştiam cuvintele. Cunoşteam doar melodia.

Învăţătoarea noastră din primii ani preda muzica la liceu. Într-o oră, i-am cerut voie să cântăm un cântec din manual. Cântecul era compus de Isaak Dunaievski, cel care scrisese şi opereta „Vânt de libertate” pe care o văzusem în 1954 la Constanţa. La început, am cântat eu, doamna profesoară urmărind notele. Ciupi era în banca întâi de pe rândul din mijloc. A fost primul care a cântat cu mine. Apoi, ni s-au alăturat mai mulţi colegi. Cântecul era antrenant, colegii cântau cu la, la, la.

Am găsit versurile cântecului dând un search pe Google.

ЛЕГКО НА СЕРДЦЕ ОТ ПЕСНИ ВЕСËЛОЙ
Музыка И. Дунаевский, слова В. Лебедев-Кумач

Легко на сердце от песни весëлой,
Она скучать не даëт никогда.
И любят песню деревни и сëла,
И любят песню большие города.

Припев:
Нам песня строить и жить помогает,
Она, как друг, и зовëт, и ведëт.
И тот, кто с песней по жизни шагает,
Тот никогда и нигде не пропадет.
И тот, кто с песней по жизни шагает,
Тот никогда и нигде не пропадет.

Cântam doar prima strofă şi refrenul. Textul era uşor. L-am tradus fără probleme. Fără pretenţii, am tradus, aproape mot-à mot:

Îi e mai uşor inimii cu un cântec vesel.

Muzica I. Dunaievski, versurile V. Lebedev-Kumaci

Îi e mai uşor inimii cu un cântec vesel,

El nu te lasă să te plictiseşti.

Şi-l iubesc cătunele şi satele

Şi-l iubesc oraşele mari.

Refren

Cântecul ne ajută să construim şi să trăim,

El, ca prieten, ne cheamă şi ne conduce.

Şi cei ce păşesc cu cântecul în viaţă

Aceia niciodată şi niciunde nu vor dispărea.

De altfel, filmul produs în 1934 are titlul Весёлые ребята (Vesyolye rebyata), adică „Băieţii veseli.”

În strofa a doua e vorba despre comsomolişti, Komsomolul era organizaţia de tineret a Partidului Comunist din Uniunea Sovietică.

***

Printre colegii noştri era şi un băiat slab, înalt, cu faţa pământie. În glumă, i-am spus „Moartea în vacanţă”. Nu ştiu dacă a aflat, dar ştiu că era mereu în grupul nostru, chiar dacă gălăgia o făceam în special cei care ne cunoşteam mai de mult. Colegul nou venit în şcoala noastră se numea Mihai Crişan. Ne-a spus că e din Turda, că tatăl lui e preot în Poienile Glodului şi de aceea a venit la Vişeu. Locuia la internatul liceului, dar sâmbăta mergea acasă.

O dimineaţă de luni. Sunase de intrare. Cineva a observat că lipseşte Mhai. Am bănuit că nu a ajuns din pricina autobusului. A intrat în clasă odată cu profesorul. În prima pauză ne-a spus că a fost la Poieni şi nu a avut timp să înveţe. 

Aveam un profesor nou la chimie, Adrian Ridichie, care venise după ce şi-a satisfăcut stagiul militar, ca toţi absolvenţii.

Mihai a fost invitat la tablă. Nu ştia nici titlul lecţiei. Lui Ciupi i s-a făcut milă şi i-a şoptit: „hidroxizii”. Mihai a repetat. Apoi, a buiguit ceva. Profesorul i-a cerut să vorbească despre proprietăţile fizice ale hidroxizilor. A urmat o bâlbâială. Ciupi reuşea să-i mai spună câte ceva, dar nici el nu prea ştia. Se întorcea spre mine şi-i mai dădeam câte o informaţie. 

- Dacă ştii la ce se foloseşte hidroxidul de sodiu, ai scăpat!, spune profesorul.

Ciupi se întoarce spre mine. Eu îi spun „purgativ”. El se juca de-a telefonul fără fir. Îi şopteşte lui Mihai. Acesta nu înţelege. Îi mai spune o dată. În sfârşit, Mihai înţelege. 

- Purgativ! spune Mihai cu jumătate de gură.

- Cu sodă caustică te cureţi de tot! spune profesorul râzând.

În clasă, unii râdeau, alţii erau nedumeriţi, Ciupi se întoarce şi-mi face un semn: „Ţi-arăt eu ţie!”. La care îi răspund: „Când mai vrei să şopteşti, învaţă lecţia!”

Mihai a rămas repetent. 

(A mai fost o vreme în şcoala noastră, apoi nu l-am mai văzut. M-a recunoscut el în Cluj, când eram deja studentă. Urcaserăm în acelaşi troleibus. Mi-a povestit că a plecat la Turda şi că a terminat liceul la seral.)

***

În clasa a noua, la o oră de chimie, profesorul Adrian Ridichie ne-a trimis la tablă pe mai mulţi, indicând fiecăruia despre ce să vorbească. Nu eram încântată de subiectul pe care l-am primit. Cred că se citea pe chipul meu. Cred că era vorba despre proprietăţile fizice ale unui element din Tabloul lui Mendeleev. Ciupi s-a oferit să-mi şoptească. Profesorul a observat că Ciupi insistă. Mi-a schimbat subiectul. Acum trebuia să vorbesc despre proprietăţile chimice. M-am înviorat. Deja eram în domeniul meu: ecuaţii.

***

În clasa a zecea învăţam istoria muzicii. În manual era partitura Corului vânătorilor din opera Freischütz, de Weber. Când ne rămânea puţin timp după lecţia nouă, Ciupi cerea voie să cântăm. Şi, toată clasa cânta, bătând ritmul în bănci. Doamna profesoară Mihalca ne făcea semn să cântăm mai încet, să nu deranjăm clasa vecină.

***

Nu-mi amintesc despre Ciupi în ultimul an de liceu. De altfel, noi am încheiat anul şcolar la mijlocul lunii mai. În timpul vacanţelor făceam pregătire pentru bacalaureat. În rest, eu mă ocupam mai mult de Gazeta Matematică, de culegerile mele. 

Bacalaureatul se susţinea din trei materii: limba română, matematică şi o materie la alegere. Ştiu că aveam discuţii în legătură cu al treilea obiect. Unii susţineau că la chimie e materia de un an, chimie organică. Alţii preferau biologia, cu materia din trimestrele al doilea şi al treilea, care era practic de şase săptămâni. 

Eu susţineam că nici una dintre cele mai „comode” variante nu mă încântă. Am preferat să susţin proba la fizică, chiar dacă era materia din doi ani. Învăţam lucruri interesante, legate de viaţă, de practică, eram mereu cu materia din urmă la curent, pentru că, la fiecare răspuns primeam şi o întrebare din lecţiile anterioare. Aveam şi un argument forte: voiam să merg la Politehnică şi acolo nu mi-ar fi fost prea utile cunoştinţele de chimie organică sau biologie. 

Îmi amintesc vag banchetul de încheiere. Nu mai ţin minte, sunt mai bine de 50 de ani de atunci, dacă Ciupi dansa, dar ştiu că, acolo unde era el, era şi veselia mai mare.

***

După ce am început cursurile facultăţii, nu am avut ocazia să stau de vorbă prea mult cu foştii colegi de clasă. Veneam acasă, dar preferam să povestesc cu părinţii, să citesc...

După absolvirea facultăţii, ne-am îndepărtat şi mai mult. Până când a trăit Nina, îmi mai trimitea veşti despre foştii colegi. Nu am corespondat cu nimeni. Nu am participat la nicio revedere. Aşa a fost situaţia. La 10 ani, n-am putut să mă prezint. Aşteptam un copil. La 20 de ani, întâlnirea era după începerea cursurilor şcolare. Directorii nu ne învoiau. 

Veneam vara să-mi văd părinţii. Uneori întâlneam câte un coleg. De obicei, colegii mă recunoşteau. Ne cam schimbaserăm.

În 1995, am fost la Vişeu doar cu soţul meu. El a rămas să ajute ceva, să repare... nu mai ştiu ce. Am plecat cu Nina să-mi arate cum s-a extins Şcoala ajutătoare, m-a plimbat prin clădirea vechiului internat, am mai mers puţin să revăd strada unde fusese Casa de cultură şi, înainte de a ajunge la intersecţie, ne-am întâlnit cu Ciupi.

- Ia te uită cine e în oraşul nostru! Mioara! Nu te-ai schimbat deloc.

- Regret, dar trebuie să te contrazic! Nu mai am codiţele de care mă trăgeaţi uneori, nu mai am fundele acelea mari şi albe, nu am cordeluţă...

- Dar tot veselă eşti, tot tânără. Soţul tău ce face?

- Are ceva de lucru şi am plecat cu Nina. Am fost colegi de facultate, suntem în Cugir, avem trei fete ca împăraţii din poveste, suntem bine.

- Sper că la Revederea de 30 de ani veniţi!

- Dacă mă invitaţi, dacă e în timpul vacanţei şcolare, să sperăm că venim.

Ne-am despărţit veseli.

În toamnă, am primit o scrisoare de la tata. Printre altele, îmi spunea că Ciupi nu mai este.

Nu cred că poate cineva să-l uite. A fost mereu în mijlocul grupurilor care dezbăteau probleme serioase, în grupurile în care se cânta sau se spuneau glume, ştia să fie simpatic.

Ziua învăţătoarei mele

M-am gândit să postez separat textul aşa cum a fost publicat în revista Boema.
http://www.boema.inforapart.ro/reviste/Boema030.pdf
***
Eram mică, dar ştiam că în 30 iunie sunt sărbătorite acele fiinţe sensibile şi harnice, care îşi ofereau o parte din sufletul şi energia lor pentru a-i învăţa pe copii să scrie, să citească, să socotească, să gândească şi să se poarte. Era Ziua învăţătorului.

Îmi vin în minte întâmplări din veacul trecut, întâmplări care au legătură cu prima mea învăţătoare, Maria Mihalca.

Prima zi de şcoală a anului şcolar 1956-1957. S-au schimbat uniformele. Îmi amintesc că aveam o de rochiţă pepit, încheiată la spate cu nasturi, cu guler alb detaşabil şi şorţuleţ negru cu volănaşe. Pentru ca toţi părinţii să ştie cum este noua uniformă, directorul şcolii a invitat câţiva elevi pe scenă. Doamna învăţătoare m-a trimis şi pe mine. Despre această întâmplare am povestit, în glumă, că m-a ajutat să fiu model, încă din prima zi de şcoală.

Îmi amintesc cu plăcere de primii ani de şcoală., de multe dintre activităţile pe care le organiza învăţătoarea noastră. Îmi amintesc de lecţiile obişnuite, la care participam cu tot sufletul, de activităţile practice, de plimbările de la sfârşitul fiecărui an şcolar, de modul în care aplana conflictele dintre elevi. Îmi mai amintesc de lecţiile deschise la matematică din clasa a doua, de educaţie fizică din clasa a treia, lecţii la care au participat învăţătorii din fostul raion Vişeu. Şi îmi mai amintesc de repetiţiile la cor, la spectacolele la care participau formaţiile clasei noastre. În clasa a treia, aveam corul clasei, cu solist.

Centenarului Unirii Principatelor Române a fost, pentru doamna învăţătoare, ocazia de a ne învăţa şi pe noi, copii de maramureşeni, să cântăm şi să jucăm Hora Unirii.

Doamna învăţătoare nu era numai o persoană foarte pricepută, cu mult tact, care reuşea să stăpânească nişte copii jucăuşi, neastâmpăraţi şi cu idei, era şi un exemplu de gospodină şi mamă iubitoare.

Într-o zi, m-a trimis mama să aduc lapte de la doamna învăţătoare. Am văzut-o cum a muls vaca, cum a strecurat laptele şi cum mi l-a turnat în sticlă. Mi-a arătat atunci şi grădina de legume, şi animalele pe care le avea în gospodărie.

În vacanţa de vară, conduşi de domnul Mihalca, cu cei şase copii ai familiei lor, am fost pe Arşiţa, dealul de la sudul oraşului Vişeu de Sus, după cireşe amare. A fost o excursie interesantă şi plăcută, am avut bucuria de a vedea o livadă frumoasă şi îngrijită, am adunat şi cireşe mici, care nu ne-au plăcut la început, ne-am mirat de gardurile din crengi şi drumul pe care rar trecea câte o căruţă.

În lipsa unui profesor de specialitate, doamna învăţătoare a acceptat să predea muzica la liceul din oraş, care avea în componenţă şi clase de gimnaziu.

Eram în clasa a cincea. Îmi amintesc de lecţia deschisă la muzică, în cadrul cercurilor pedagogice. Apoi, de corul elevilor claselor V-VII.

La spectacolul anual pentru părinţi, doamna profesoară a organizat un grup vocal cu cinci elevi din clasa a şasea, în care m-a inclus şi pe mine. Am cântat Cântec de leagăn de Schubert, pe trei voci. Am fost foarte mult aplaudaţi. Nu ştiu cine a avut ideea să cântăm o strofă în limba germană, dar acest lucru a fost apreciat de ţipţerii din oraş.

Când eram în clasa a şasea, corul condus de doamna Maria Mihalca era candidat la un loc fruntaş pe regiune. Îmi amintesc că am învăţat atunci Cuc, cuculeţ de Nelu Ionescu. Împreună cu o colegă din altă clasă, am cântat partea de solo. Ne completam foarte bine. Ea se auzea mai bine la sunetele joase, iar la cele înalte aveam eu mai multă putere. Chiar a fost foarte inspirată doamna profesoară, când a făcut această combinaţie. Ştiu că am fost foarte bucuroşi. Corul nostru luase premiul al doilea, după corul liceului de muzică din Baia Mare.

Eram în clasa a şaptea. Mama îmi promisese un acordeon, dacă învăţ să cânt la acel instrument. Aveam o experienţă cu pianul pe care nu l-am primit, pentru că era mai urgentă construirea unei case proprii. Un acordeon era mai ieftin, mai uşor de purtat…

Am fost la câteva ore de acordeon, la doamna Mihalca. Aveam unele avantaje: ştiam teorie de la şcoală, ştiam câte ceva din studiul pianului, dar ştiam, în mare parte, cântecele de la difuzorul pe care îl auzeam aproape tot timpul liber în casa noastră.

La ce mi-a folosit faptul că am învăţat să cânt la pian şi acordeon? La îmbunătăţirea memoriei auditive şi la priceperea de a folosi în acelaşi timp cele două mâini în mod independent.

La serata pe care am organizat-o la absolvirea clasei a şaptea, doamna învăţătoare, acum profesoara noastră de muzică, mi-a propus să cânt la acordeon. M-am codit puţin, dar doamna m-a încurajat. Apoi, am insistat să cânte şi Adrian, colegul meu, fiul doamnei profesoare. A interpretat câteva cântece.

După ce gheaţa a fost spartă, am antrenat şi alţi colegi la microfon. Împreună cu Livia, şi ea fiică de învăţători, am cântat Două viori şi Prima poezie, cântece la modă. Livia ştia foarte bine să secondeze.

În vacanţa de după reuşita la admiterea în liceu, corul casei de cultură se pregătea pentru etapa pe regiune. Concursul avea loc la Satu-Mare. Doamna Mihalca îmi propune să cânt în cor, alături de mama şi de multe cadre didactice.

De la Satu-Mare, corul s-a întors cu un premiul al II-lea. Din acea dată, doamna Mihalca a preluat rolul de dirijor al corului pe care, până atunci, fusese condus de Ion Furnică.

Am început clasa a opta. Corul liceului avea prima repetiţie. În sala de clasă erau mai mult de 60 de elevi.

Doamna profesoară deschide cartea cu partitura şi, ajutată de acordeon, cântă o parte din corul ţăranilor din opera Cavaleria rusticană de Mascagni. Recunosc linia melodică auzită la difuzor.

În pauză cartea rămâne pe banca în care stăteam eu. „De ce nu cântăm şi. „De ce nu cântăm şi partea asta?” întreb. „Puteţi?” „Cred că da”. Încercăm. Se găsesc imediat câteva fete care pot lua acutele din recitativ.

Spectacolul şcolii, concursul anual al formaţiilor liceenilor… Chiar şi acum mă întreb cum a îndrăznit doamna profesoară să aleagă acea partitură dificilă, dar sunt foarte bucuroasă că reuşea să încânte sala oriunde se prezenta cu noi. Era categorică şi pretenţioasă când era vorba de lucruri dificile şi foarte bucuroasă când vedea că eforturile îi sunt răsplătite cu aplauze şi premii.

Spectacolul şcolii, concursul anual al formaţiilor liceenilor… Chiar şi acum mă întreb cum a îndrăznit doamna profesoară să aleagă acea partitură dificilă, dar sunt foarte bucuroasă că reuşea să încânte sala oriunde se prezenta cu noi. Era categorică şi pretenţioasă când era vorba de lucruri dificile şi foarte bucuroasă când vedea că eforturile îi sunt răsplătite cu aplauze şi premii.

În decembrie 1963, formaţiile artistice ale casei de cultură participă la inaugurarea clubul muncitoresc din Borşa. Puteam eu să lipsesc? Am cântat în cor. Spectacolul avea loc seara, iar în cor erau mai mulţi dintre profesorii mei.

În clasa a zecea, am învăţat istoria muzicii. Orele erau mai bogate în audiţii; unele lecţii le ţinem în laboratorul de fizică.

Urma să vorbim despre compozitorii români. Doamna profesoară îmi propune să scriu câteva cuvinte despre Ciprian Porumbescu. Pentru a mă ajuta, îmi dă notiţele unei eleve din altă clasă. Eram în perioada tezelor şi doamna nu voia să îmi deranjeze programul. Îmi spune că la biblioteca liceului este cartea Cânta la Stupca o vioară. În recreaţia mare am fugit la bibliotecă şi am cerut cartea.

Ajunsă acasă, am citit în fugă ce scrisese colega mea. Nu mi-a plăcut. Aşa că, am hotărât să citesc cartea. Teme scrise nu aveam, în timpul orelor eram atentă la lecţia nouă... Aveam, e drept teză în acea săptămână, dar la matematică.

Am citit cartea în două zile. Am scris trei pagini, cum mi se spusese, dar am cerut permisiunea de a povesti episoadele care mi-au plăcut din carte. Şi nu erau puţine…

În clasa a unsprezecea nu mai aveam ore de muzică. Dar pe doamna învăţătoare o întâlneam în şcoală. Cea mai mare dintre fiicele doamnei Mihalca era studentă la Limba română. Am aflat că şi doamna Mihalca a reuşit la facultate. Această veste ne-a bucurat foarte mult.

Eram studentă. În vacanţă m-am dus cu mama la repetiţie la corul casei de cultură. Voiam să fiu sigură că o revăd pe învăţătoarea mea, dar şi pe multe din învăţătoarele din oraş. Corul se transformase în cor de femei, pentru că era greu să se găsească bărbaţi dispuşi să participe la repetiţii de două ori pe săptămână. Învăţătoarele erau nu numai libere seara, dar era un loc foarte bun de întâlnire şi o activitate plăcută. Să nu mai spun de premiile şi aprecierile în urma participării la diferite evenimente.

Cred că învăţătoarele, în ciuda trecerii anilor, nu se schimbă prea mult. Încărunţesc puţin, dar rămân la fel de vioaie, spirituale, cu un deosebit simţ al umorului şi la fel de dispuse să ajute pe oricine are nevoie. E drept că vorbesc mult, repede, fac şi multă gălăgie, dar, la semnul dirijorului, se face linişte şi repetiţia decurge firesc.

Ultima mea întâlnire cu doamna profesoară a fost în 30 aprilie 1983, la primăria oraşului Vişeu de Sus, la căsătoria civilă a fratelui meu. La eveniment a participat tot personalul Şcolii Ajutătoare şi multe cadre didactice din oraş. Doamna Maria Mihalca absolvise facultatea şi preda limba română la şcoala la care tatăl meu fusese director, după plecarea de la casa de cultură. Era neschimbată: aceeaşi persoană zâmbitoare, comunicativă, energică.

După ce tinerii au fost declaraţi căsătoriţi, conform obiceiului, toţi cei prezenţi cântă. M-am apropiat de doamna profesoară şi am tras cu urechea. „De când cânţi tu alto?” mă întreabă. „De când călătoresc noaptea cu trenul şi nu pot să le cer celor din compartiment să nu fumeze. Am şi laringită cronică. Creta e vinovată.”

În 1994, doamna Maria Mihalca, deşi era pensionată la limita de vârstă, preda muzică la Şcoala Nr. 7.

Sunt zile în care ne amintim de cei care ne-au fost modele, de cei cu care am vrut să semănăm. Sunt zile în care dorim să le spunem şi celor care vin după noi cum am trăit, ce am învăţat, cum am gândit.

Pe cei de la care am luat câte ceva din modul în care îi vedeam, pe care i-am avut ca exemple, îi purtăm în inimă. Nu pierdem nici un prilej să vorbim despre acei oameni deosebiţi care ne-au marcat modul de a gândi şi munci.

Printre modelele pe care am considerat că trebuie să le aleg nu e numai doamna Maria Mihalca, dar azi am considerat că e cel mai bun exemplu.

Faptul că nu numai eu sau colegii mei din şcoală, ci întreaga comunitate din oraşul Vişeu de Sus, a văzut în doamna profesoară Maria Mihalca un exemplu de dăruire şi de activitate şi-a găsit expresia în acordarea titlului de Cetăţean de onoare al oraşului Vişeu de Sus.

Despre păpuşile mele

Păpuşile mele erau din ghips. Cele pe care le cumpăram cu un leu şi 50 de bani erau mai mari, dar mişcau numai mâinile. Celor care costau un leu şi 75 de bani le puteam roti şi picioarele, dar se stricau prea repede. Trebuia să lucrez cu grijă. Păpuşile mari aveau cel mult 12 cm, iar cele mici aveau 10 cm.

Le făceam hăinuţe din bucăţile de pânză pe care mi le dădeau doamnele care ne coseau rochiţe. Aveam şi bucăţi de material care rămâneau de la alţi clienţi. Croitoreasa îmi arata cum se face un tipar, dar eu lucram fără tipar. Apreciam destul de bine cât să tai din cârpă şi ce pot să fac. Tot eu coseam hăinuţele. Nu le tiveam. Nu era cazul nici să le spăl. Păpuşile mele nu se murdăreau. Eu eram curată pe mâini când mă jucam cu ele.

Într-o zi, Nina vrea să facă ceva dintr-o bucată frumos colorată. Fusese un buzunar. I-am arătat cum să croiască şi am lăsat-o să lucreze. Când am văzut ce a făcut, mi-a venit sa plâng. Făcuse un şorţuleţ. Din atât de mult material!

De atunci, ne-am separat cu păpuşile. Ea a rămas cu cele mai măricele, de 20 cm, făcute din cârpă, umplute cu rumeguş şi care aveau un cap din hârtie presată pictat frumos. Acele păpuşi erau mai rezistente. Singura grijă era să nu li se ude capul, că se cojea sau se deforma.

Nu ştiam cât era salariul mamei, nu ştiam cât e pensia tatălui meu. Şi nici nu mă interesa. Dar nu cred că merita să cheltuiesc banii pe păpuşile care se stricau repede. M-am gândit o vreme. Şi mi-a venit ideea: „Ce-ar fi să îmi fac singură păpuşi din cârpă?”

După serbarea de încheiere a anului şcolar, rămăsese în curtea şcolii scena din lemn. Acolo mă jucam cu păpuşile. Mama îmi dădea foarfecele, luam aţă, un ac şi cutiile de pantofi. Acum, aveam două cutii. Cerusem o bucată de pânză albă, mai mare, şi primisem o parte dintr-o faţă de pernă veche.

Mi-am organizat „atelierul”. Am luat o bucată pătrată de cârpă cu latura de 5 cm. Am pus în mijlocul ei nişte resturi, am legat cu aţă ceea ce spuneam că e capul unei păpuşi. Am învârtit apoi, în jurul capului, o bucată dreptunghiulară de cârpă şi am cusut capul de trunchi. Păpuşa mea nu avea mâini. Am luat un băţ din apropiere şi l-am legat în spatele păpuşii.

Era cam urâtă „păpuşa”, dar era a mea! Urma să o îmbrac. Cu hainele pe care i le-am făcut, nu arata rău. Era cheală. Dar am rezolvat problema: i-am pus un batic.

Cu timpul, m-am perfecţionat. Păpuşile pe care le făceam aveau păr, din aţă, mâini din pânză, aveau picioare… Învăţasem să fac şi pantaloni pentru prinţii pe care îi făceam. Confecţionam chiar şi pălării.

Fetele vecinilor veneau să vadă cu ce mă joc eu. Şi le făceam teatru de păpuşi. Încropeam pe loc un scenariu, doar ascultam teatru radiofonic şi „Noapte bună, copii!” la difuzorul din camera mare.

Păpuşile mele

- Bunico, tu aveai păpuşi?

- Când eram copil, nu se făceau păpuşi mari, frumoase, care vorbesc… Erau păpuşi din cârpă, umplute cu rumeguş. Aveau capete din hârtie presată, cu faţa şi părul pictate. Erau cam cât un caiet de înalte. Dacă aveam grijă să nu li se ude capul, că se cojea sau se deforma, ne puteam juca multă vreme cu ele.

- Cum erau îmbrăcate?

- Aveau rochiţe din pânză simplă, care semănau cu rochiţele noastre. Nu le puteam spăla, pentru că se cam deşirau, dar aveam grijă să nu le murdărim. Uneori, le făceam şi haine noi. Mama ne ducea la o prietenă de-a ei şi aceasta ne cosea rochiţe. Ne dădea resturi de pânză şi, într-o zi, mi-a arătat cum croieşte o bluză.

- Erau şi păpuşi băieţi?

- Mai rar. La grădiniţă, aveam un oşean, un băieţel îmbrăcat în haine specifice Ţării Oaşului, cu pantaloni foarte largi din pânză albă, cu cămaşă largă şi cu mâneci largi, cu brâu lat şi pălărioară mică, aşa cum ai văzut la televizor. Am văzut la magazin un poştaş, un doctor, dar nu erau interesanţi. Nu am văzut nici păpuşi prinţese.

- Cum era păpuşa ta preferată?

- Greu de spus. Îmi plăceau păpuşile mici, cam cât mâna mea. Pe prima am găsit-o în librărie. Tata mi-a cumpărat-o când i-am spus că e drăguţă.

- Nu cred că erau din cârpă…

- Păpuşile mele preferate erau din ghips. Cele pe care le cumpăram cu un leu şi cincizeci de bani erau mai mari, dar mişcau numai mâinile. Celor care costau un leu şi şaptezeci şi cinci de bani le puteam roti şi picioarele. Dar se stricau prea repede. Trebuia să lucrez cu grijă. Păpuşile mari erau cam cat lăţimea palmei mele, iar cele mici erau cât lăţimea palmei tale. Le făceam hăinuţe din bucăţile de pânză pe care mi le dădeau doamnele care ne coseau rochiţe. Aveam şi bucăţi de material care rămâneau de la alţi clienţi. Lucram fără tipar, dar apreciam destul de bine cât să tai din cârpă şi ce pot să fac din ceea ce aveam. Tot eu coseam hăinuţele. Nu le tiveam. Nu era cazul nici să le spăl. Păpuşile mele nu se murdăreau. Eu eram curată pe mâini când mă jucam cu ele.

- Te jucai singură?

- De cele mai multe ori, da. Aveam şi o soră, dar ea prefera păpuşile mai mari. Într-o zi, Nina, sora mea, a vrut să facă ceva dintr-o bucată de mătase frumos colorată. Fusese un buzunar. I-am arătat cum să croiască şi am lăsat-o să lucreze. Când m-am întors, mi-a venit sa plâng. Făcuse un şorţuleţ. Din atât de mult material!

- Ai plâns?

- Nu, dar de atunci, ne-am separat cu păpuşile. Ea a rămas cu cele mai măricele.

- Erau mai scumpe? Tu preferai păpuşile mici…

- Nu ştiam cât era salariul mamei, nu ştiam cât e pensia tatălui meu. Şi nici nu mă interesa. Dar nu cred că merita să cheltuiesc banii pe păpuşile care se stricau repede. M-am gândit o vreme. Şi mi-a venit ideea să îmi fac singură păpuşi din cârpă.

- Ai avut ideea, dar ai reuşit?

- După serbarea de încheiere a anului şcolar, scena construită din lemn a rămas  în curte. Ţi-am povestit că am locuit în clădirea şcolii… Acolo mă jucam cu păpuşile. Aveam două cutii de la pantofii pe care i-a cumpărat mama. Acolo îmi ţineam păpuşile şi toate hainele, mobila, materialele încă nefolosite. Mama îmi dădea foarfecele, luam aţă, un ac şi cutiile. Cerusem o bucată de pânză albă, mai mare şi primisem o parte dintr-o faţă de pernă veche.

- Mama ta avea încredere în tine. Te lăsa să umbli cu ace, foarfeci…

- Da, a văzut că mă descurc.

- Şi ce ai făcut în ziua aceea?

- Mi-am organizat „atelierul”. Am luat o bucată de cârpă aproape pătrată cu latura cât degetul meu arătător, am pus în mijlocul ei nişte resturi de aţă şi bucăţi rămase de la croit, am legat cu aţă ceea ce spuneam că e capul unei păpuşi. Am învârtit apoi, în jurul gâtului, o bucată dreptunghiulară de cârpă şi am cusut capul de trunchi. Păpuşa mea nu avea mâini. Am luat un băţ dintr-un corcoduş aflat în apropiere şi l-am legat în spatele păpuşii.

- Spune mai departe!

- Era cam urâtă „păpuşa”, dar era a mea! Urma să o îmbrac. Cu hainele pe care i le-am făcut, nu arata rău. Era cheală. Dar am rezolvat problema: i-am pus un batic.

- Ce au spus părinţii tăi?

- Tata mi-a văzut păpuşa şi m-a lăudat. Cu timpul, m-am perfecţionat. Păpuşile pe care le făceam aveau păr, din aţă, lână colorată, mâini din pânză, aveau picioare… Învăţasem să fac şi pantaloni pentru prinţii pe care îi făceam. Confecţionam chiar şi pălării. Aveam prinţi şi prinţese ca în poveştile pe care le citeam. Fetele vecinilor veneau să vadă cu ce mă joc eu. Şi le făceam teatru de păpuşi. Încropeam pe loc un scenariu. Nu era greu. Ascultam teatru radiofonic şi „Noapte bună, copii!” la difuzorul din camera mare.

- Era frumos când erai mică!

- Da, am avut o copilărie fericită. Chiar aşa, cu difuzor, nu cu televizor, cu păpuşi din cârpă, nu din materiale plastice, cu jocuri în aer liber şi încurajată să creez jucării şi jocuri.

Vânt de libertate

În vara anului 1955, am plecat la Constanţa cu o familie de învăţători care intenţionau să stea câteva zile pe litoral şi să doarmă la bunicii noştri. Eram destul de mare şi părinţii mei ştiau că nu voi fi o povară pentru bunici şi însoţitori.

Casa în care locuiau bunicii era pe strada Smârdan, la numărul 5. Din strada care ducea la mare, se intra într-un gang cu trei porţi. Familia Georgescu era proprietara clădirilor. Aveau o fiică, Geta, de vârsta mea. În aceeaşi curte locuia şi Mircea, fratele cel mai mic al mamei. Daniela, verişoara mea, era cu doi ani mai mică decât mine. La început mergeam toate trei la plajă cu familia Vornicescu, familia cu care am venit de la Vişeu. Ţin minte şi acum cu câtă grijă coboram treptele destul de abrupte. Apoi mergeam la plajă cu tanti Mioara sau cu doamna Georgescu. Bunica venea mai rar cu noi.




Bunicii se străduiau să îmi facă şederea cât mai plăcută. Într-o seară, mă anunţă: „Mergem la operă!”. Ştiam eu ceva despre operă. Când s-au instalat difuzoare în clădirea liceului, muncitorii au venit şi ne-au instalat un difuzor şi în camera pe care o ocupam noi. De la difuzorul care transmitea programul Radioului Naţional am învăţat cântece, poveşti, la difuzor auzeam piese de teatru... Ştiam eu că la operă se cântă şi recunoşteam câteva teme muzicale. Dar o operă adevărată nu puteam vedea decât la Constanţa.

Bunicii cumpăraseră bilete în primul rând. Plasatoarea a ezitat să mă lase în sală, dar bunicii i-au promis că, dacă nu stau cuminte, plecăm.

Cum să nu ascult cu multă curiozitate şi încântare?! Se juca opereta lui Isaak Dunaievski, intitulată „Vânt de libertate”. În timpul uverturii, m-am apropiat de fosa orchestrei. Îmi amintesc doar de trombon, un instrument de care nu mai văzusem. Bunica mi-a făcut semn să mă aşez la locul meu. Am fost cuminte, dar murmuram împreună cu artiştii. Aş fi dansat lângă scenă, dar bunica se încrunta.

Acasă, în timp ce bunica îmi aranja patul, am început să cânt: „Mario, mi-am legat viaţa mea de a ta, dragul meu…” Bunica mă întreabă: „Numai asta ai reţinut?”. Prind curaj şi cânt:

„În zori, lumea vom străbate,
Cântec drag de libertate,
Zboară pe-ntreg pământul
Liber să fii ca gândul!”

Cânt din ce în ce mai tare. Şi apoi, ceva despre mateloţii care spălau puntea vasului. Dar au trecut mulţi ani şi am uitat.

A doua zi, au venit mama şi Nina. În timp ce aşteptam să ne servească borşul, am început să cânt, încetinel şi să mă acompaniez la pianul imaginat pe marginea mesei. Bunica a observat. A vrut să îmi facă observaţie, dar mi-a aruncat doar o privire mustrătoare.

- Marioaro, să dai fata să înveţe să cânte la pian!

Mă uitam nedumerită. Vorbeşte serios sau râde pe seama mea?

- E prea mica, mamă. Numai din clasa a doua le primeşte doamna Moldovan. Să înveţe mai întâi să scrie şi să citească!

- Eu ştiu literele! spun cu hotărâre.

- Nu e suficient. Nici la grădiniţă nu ai fost.

- Merg la toamnă. Şi o să învăţ!

- Le cânţi colegilor de grădiniţă? întreabă bunica.

- Sigur. Şi lor şi tuturor celor care vor să le cânt. E foarte frumos să fii cântăreţ de operetă! Când voi fi mare, ştiu ce voi fi!

- Ce vei fi? mă întreabă mama.

- Cântăreaţă! De operetă.

- Să mâncăm! Apoi ne aşezăm frumos şi tu vei da un spectacol.

Am mâncat cea mai bună ciorbă, dar şi o prăjitură de care numai bunica făcea pe lampa cu petrol. Apoi, am dat un spectacol la care au asistat şi vecinii.

***

După mulţi ani, cred că în 1989, eram într-un autobuz care ne ducea de la Eforie la Constanţa. Lângă noi, un pescar cu undiţa şi o plasă de 1 leu. Plină. Soţul meu, mare amator de peşte, intră în vorbă:

- Aţi prins ceva?

- Destul.

- Nu vindeţi?

- Dacă vreţi să veniţi cu mine acasă. Trebuie să cântăresc…

- Unde staţi?

- Pe strada Smârdan, la numărul 7.

Îi fac semn soţului meu. Se apropie.

- Acolo au stat bunicii mei.

- Mergem cu dumneavoastră.

În timp ce pescarul cântăreşte peştii, mă apropii de gard. Văd casa în care au locuit bunicii mei. Dar nu mai sunt gardurile. Le-a desfiinţat Geta, după ce au murit părinţii ei. Închiriază camere turiştilor care vin pe litoral.

Soţia pescarului mă vede. Simt că trebuie să-i explic.

- În casa aceea au locuit bunicii mei. Până în 1959, când s-au mutat la Eforie Sud.

- Nu i-am cunoscut. Noi locuim aici numai de zece ani.

Mai întârziem la familia pescarului pană când îi povestesc cum am fost eu la operetă. Promit că trec pe la Teatrul Liric . Să văd măcar clădirea. Pe artişti îi revăd cu ochii minţii. „În zori, lumea vom străbate…”