Păpuşile mele erau din ghips. Cele pe care le cumpăram cu un leu şi 50 de bani erau mai mari, dar mişcau numai mâinile. Celor care costau un leu şi 75 de bani le puteam roti şi picioarele, dar se stricau prea repede. Trebuia să lucrez cu grijă. Păpuşile mari aveau cel mult 12 cm, iar cele mici aveau 10 cm.
Le făceam hăinuţe din bucăţile de pânză pe care mi le dădeau doamnele care ne coseau rochiţe. Aveam şi bucăţi de material care rămâneau de la alţi clienţi. Croitoreasa îmi arata cum se face un tipar, dar eu lucram fără tipar. Apreciam destul de bine cât să tai din cârpă şi ce pot să fac. Tot eu coseam hăinuţele. Nu le tiveam. Nu era cazul nici să le spăl. Păpuşile mele nu se murdăreau. Eu eram curată pe mâini când mă jucam cu ele.
Într-o zi, Nina vrea să facă ceva dintr-o bucată frumos colorată. Fusese un buzunar. I-am arătat cum să croiască şi am lăsat-o să lucreze. Când am văzut ce a făcut, mi-a venit sa plâng. Făcuse un şorţuleţ. Din atât de mult material!
De atunci, ne-am separat cu păpuşile. Ea a rămas cu cele mai măricele, de 20 cm, făcute din cârpă, umplute cu rumeguş şi care aveau un cap din hârtie presată pictat frumos. Acele păpuşi erau mai rezistente. Singura grijă era să nu li se ude capul, că se cojea sau se deforma.
Nu ştiam cât era salariul mamei, nu ştiam cât e pensia tatălui meu. Şi nici nu mă interesa. Dar nu cred că merita să cheltuiesc banii pe păpuşile care se stricau repede. M-am gândit o vreme. Şi mi-a venit ideea: „Ce-ar fi să îmi fac singură păpuşi din cârpă?”
După serbarea de încheiere a anului şcolar, rămăsese în curtea şcolii scena din lemn. Acolo mă jucam cu păpuşile. Mama îmi dădea foarfecele, luam aţă, un ac şi cutiile de pantofi. Acum, aveam două cutii. Cerusem o bucată de pânză albă, mai mare, şi primisem o parte dintr-o faţă de pernă veche.
Mi-am organizat „atelierul”. Am luat o bucată pătrată de cârpă cu latura de 5 cm. Am pus în mijlocul ei nişte resturi, am legat cu aţă ceea ce spuneam că e capul unei păpuşi. Am învârtit apoi, în jurul capului, o bucată dreptunghiulară de cârpă şi am cusut capul de trunchi. Păpuşa mea nu avea mâini. Am luat un băţ din apropiere şi l-am legat în spatele păpuşii.
Era cam urâtă „păpuşa”, dar era a mea! Urma să o îmbrac. Cu hainele pe care i le-am făcut, nu arata rău. Era cheală. Dar am rezolvat problema: i-am pus un batic.
Cu timpul, m-am perfecţionat. Păpuşile pe care le făceam aveau păr, din aţă, mâini din pânză, aveau picioare… Învăţasem să fac şi pantaloni pentru prinţii pe care îi făceam. Confecţionam chiar şi pălării.
Fetele vecinilor veneau să vadă cu ce mă joc eu. Şi le făceam teatru de păpuşi. Încropeam pe loc un scenariu, doar ascultam teatru radiofonic şi „Noapte bună, copii!” la difuzorul din camera mare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu