Păpuşile mele

- Bunico, tu aveai păpuşi?

- Când eram copil, nu se făceau păpuşi mari, frumoase, care vorbesc… Erau păpuşi din cârpă, umplute cu rumeguş. Aveau capete din hârtie presată, cu faţa şi părul pictate. Erau cam cât un caiet de înalte. Dacă aveam grijă să nu li se ude capul, că se cojea sau se deforma, ne puteam juca multă vreme cu ele.

- Cum erau îmbrăcate?

- Aveau rochiţe din pânză simplă, care semănau cu rochiţele noastre. Nu le puteam spăla, pentru că se cam deşirau, dar aveam grijă să nu le murdărim. Uneori, le făceam şi haine noi. Mama ne ducea la o prietenă de-a ei şi aceasta ne cosea rochiţe. Ne dădea resturi de pânză şi, într-o zi, mi-a arătat cum croieşte o bluză.

- Erau şi păpuşi băieţi?

- Mai rar. La grădiniţă, aveam un oşean, un băieţel îmbrăcat în haine specifice Ţării Oaşului, cu pantaloni foarte largi din pânză albă, cu cămaşă largă şi cu mâneci largi, cu brâu lat şi pălărioară mică, aşa cum ai văzut la televizor. Am văzut la magazin un poştaş, un doctor, dar nu erau interesanţi. Nu am văzut nici păpuşi prinţese.

- Cum era păpuşa ta preferată?

- Greu de spus. Îmi plăceau păpuşile mici, cam cât mâna mea. Pe prima am găsit-o în librărie. Tata mi-a cumpărat-o când i-am spus că e drăguţă.

- Nu cred că erau din cârpă…

- Păpuşile mele preferate erau din ghips. Cele pe care le cumpăram cu un leu şi cincizeci de bani erau mai mari, dar mişcau numai mâinile. Celor care costau un leu şi şaptezeci şi cinci de bani le puteam roti şi picioarele. Dar se stricau prea repede. Trebuia să lucrez cu grijă. Păpuşile mari erau cam cat lăţimea palmei mele, iar cele mici erau cât lăţimea palmei tale. Le făceam hăinuţe din bucăţile de pânză pe care mi le dădeau doamnele care ne coseau rochiţe. Aveam şi bucăţi de material care rămâneau de la alţi clienţi. Lucram fără tipar, dar apreciam destul de bine cât să tai din cârpă şi ce pot să fac din ceea ce aveam. Tot eu coseam hăinuţele. Nu le tiveam. Nu era cazul nici să le spăl. Păpuşile mele nu se murdăreau. Eu eram curată pe mâini când mă jucam cu ele.

- Te jucai singură?

- De cele mai multe ori, da. Aveam şi o soră, dar ea prefera păpuşile mai mari. Într-o zi, Nina, sora mea, a vrut să facă ceva dintr-o bucată de mătase frumos colorată. Fusese un buzunar. I-am arătat cum să croiască şi am lăsat-o să lucreze. Când m-am întors, mi-a venit sa plâng. Făcuse un şorţuleţ. Din atât de mult material!

- Ai plâns?

- Nu, dar de atunci, ne-am separat cu păpuşile. Ea a rămas cu cele mai măricele.

- Erau mai scumpe? Tu preferai păpuşile mici…

- Nu ştiam cât era salariul mamei, nu ştiam cât e pensia tatălui meu. Şi nici nu mă interesa. Dar nu cred că merita să cheltuiesc banii pe păpuşile care se stricau repede. M-am gândit o vreme. Şi mi-a venit ideea să îmi fac singură păpuşi din cârpă.

- Ai avut ideea, dar ai reuşit?

- După serbarea de încheiere a anului şcolar, scena construită din lemn a rămas  în curte. Ţi-am povestit că am locuit în clădirea şcolii… Acolo mă jucam cu păpuşile. Aveam două cutii de la pantofii pe care i-a cumpărat mama. Acolo îmi ţineam păpuşile şi toate hainele, mobila, materialele încă nefolosite. Mama îmi dădea foarfecele, luam aţă, un ac şi cutiile. Cerusem o bucată de pânză albă, mai mare şi primisem o parte dintr-o faţă de pernă veche.

- Mama ta avea încredere în tine. Te lăsa să umbli cu ace, foarfeci…

- Da, a văzut că mă descurc.

- Şi ce ai făcut în ziua aceea?

- Mi-am organizat „atelierul”. Am luat o bucată de cârpă aproape pătrată cu latura cât degetul meu arătător, am pus în mijlocul ei nişte resturi de aţă şi bucăţi rămase de la croit, am legat cu aţă ceea ce spuneam că e capul unei păpuşi. Am învârtit apoi, în jurul gâtului, o bucată dreptunghiulară de cârpă şi am cusut capul de trunchi. Păpuşa mea nu avea mâini. Am luat un băţ dintr-un corcoduş aflat în apropiere şi l-am legat în spatele păpuşii.

- Spune mai departe!

- Era cam urâtă „păpuşa”, dar era a mea! Urma să o îmbrac. Cu hainele pe care i le-am făcut, nu arata rău. Era cheală. Dar am rezolvat problema: i-am pus un batic.

- Ce au spus părinţii tăi?

- Tata mi-a văzut păpuşa şi m-a lăudat. Cu timpul, m-am perfecţionat. Păpuşile pe care le făceam aveau păr, din aţă, lână colorată, mâini din pânză, aveau picioare… Învăţasem să fac şi pantaloni pentru prinţii pe care îi făceam. Confecţionam chiar şi pălării. Aveam prinţi şi prinţese ca în poveştile pe care le citeam. Fetele vecinilor veneau să vadă cu ce mă joc eu. Şi le făceam teatru de păpuşi. Încropeam pe loc un scenariu. Nu era greu. Ascultam teatru radiofonic şi „Noapte bună, copii!” la difuzorul din camera mare.

- Era frumos când erai mică!

- Da, am avut o copilărie fericită. Chiar aşa, cu difuzor, nu cu televizor, cu păpuşi din cârpă, nu din materiale plastice, cu jocuri în aer liber şi încurajată să creez jucării şi jocuri.