E luna august. Într-o duminică, merg cu bunicii în parcul mare al oraşului. E ziua în care, într-un chioşc, cântă fanfara militară.
Muzicanţii sunt îmbrăcaţi altfel decât cei pe care îi ştiam eu din fotografiile din albumul tatălui meu. Şi vorbesc ciudat. Nu înţeleg nimic. Cei mai mulţi spectatori sunt îmbrăcaţi cu uniforme militare. Sunt blonzi, bronzaţi frumos. Pe epoleţii lor sclipesc stelele. (În fotografiile tatălui meu, toţi au trese.) Sunt însoţiţi de doamne proaspăt coafate, rujate, îmbrăcate cu rochii înflorate. Toţi sunt veseli şi gălăgioşi.
Bunica îmi spune că sunt soldaţi ruşi. Cântă frumos. Aflu că orchestra interpretează „Valurile Amurului”, un vals celebru compus de Kiuss. Încep să mă legăn în ritmul muzicii. În faţa chioşcului este un loc pavat cu dale de marmură, un loc special pentru dans. Câteva doamne, invitate de ofiţeri, se îndreaptă spre "ringul de dans". Mă uit la doamne şi le imit.
Îmi plac rochiile doamnelor. Sunt lungi, până mai jos de genunchi, iar când se mişcă în cerc, cu viteză, rochiile par nişte clopote. Bunica îmi spune ca fustele sunt cloş şi îmi promite că îmi va face şi mie rochie cloş, dacă învăţ să dansez vals. Nu e greu. Dansez cu bunica şi gândul îmi fuge la o rochiţă albastră cum e cerul după ploaie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu