Ziua Marinei

Mijlocul lunii august. Din toate părţile oraşului se auzea muzică. Nu am mers la plajă. Când am cerut explicaţii, bunica mi-a spus că e Ziua Marinei şi vom merge după apusul soarelui să vedem artificiile.

Am aşteptat cu nerăbdare să vină seara. După ce bunicul a venit de la serviciu, am mâncat şi am plecat la plimbare. Am trecut pe lângă cortul în care aveau loc spectacole de circ. Bunicul mi-a promis că mă va duce să văd spectacolul. Poate la matineu, adică la un spectacol de dimineaţă.

Ne-am îndreptat spre port. Pe mare erau mai multe vapoare destul de aproape de ţărm. Aveau steguleţe roşii, galbene şi albastre. Toate vapoarele aveau luminile aprinse. Chiar şi între stâlpii de pe alei erau înşirate steguleţe roşii, galbene şi albastre. La uşile instituţiilor erau steaguri tricolore.

În drum spre cazinou, bunicul mi-a arătat clădirea în care se afla Comandamentul Marinei. La poartă erau doi marinari care făceau de gardă. Aveau mitraliere şi stăteau ca două statui.

În parc, ne-am oprit în faţa statuii lui Mihai Eminescu. Emoţionată, spun:

- Seamănă cu cel din poză! Poza din cartea mea!
- Ai cărţi?
- Sigur. Ştiu şi poezii.
- Ce poezie ştii?
- „Somnoroase păsărele”, de Mihai Eminescu.
- Ne-o spui şi nouă?
- Cu plăcere.

Şi le spun bunicilor cele trei strofe din cartea mea, o carte cu desene foarte frumoase, cu pasări în pădure, cu un lac, cu o lebădă, cu luna într-un colţ de pagină... Numai trei strofe? Da, că strofa cu îngerii nu era în carte. Acea strofă mi-a spus-o bunicul şi, a doua zi, bunica m-a învăţat rugăciunea „Înger, îngeraşul meu”.

S-a înnoptat. În parcul de pe faleză am găsit un loc mai liber între cazinou şi poarta şantierului naval. De acolo vedeam şi marea, şi cerul. Lume multă. Băncile erau ocupate de cei care au venit mai devreme. Nu era o problemă! Mulţi tineri stăteau pe iarbă, chiar dacă, din când în când, miliţieni îi certau.

La prima salvă de tun, am tresărit. M-am bucurat când cerul s-a umplut de stele colorate. De la un timp, mă obişnuisem cu zgomotul, cu strigătele spectatorilor, cu mirosul de praf de puşcă. Chiar şi cu fumul adus de curent.

- Ce se întâmplă dacă o stea nu se stinge la timp? Arde locul în care cade?
- Fii liniştită, mă îndeamnă bunicul. Se sting toate.

Alte steluţe colorate, alte strigăte de admiraţie.

O stea refuză să se stingă şi cade la câţiva metri de noi, într-un grup de tineri. Fetele ţipă şi fug. Băieţii le urmează de aproape.

- Am văzut ce se întâmplă, spun mulţumită. Vedeţi că se poate să ardă mai mult decât credeţi?
- Prooroc să te faci! Îmi spune bunica.
- Cântăreaţă de operetă mă fac. Am stabilit deja. Asta nu înseamnă că nu mai pun întrebări încuietoare.

Am plecat fericită că am văzut artificii pentru prima dată în viaţă. Aşteptam cu nerăbdare să pot povesti despre ceea ce am văzut. Cui? Celor de la Vişeu, că acolo nu sunt marinari.