Anuţa

Vacanţa de după reuşita la admiterea în liceu. Merg spre casă cu o sacoşă grea. Singură, cu gândurile mele.

O fetiţă din vecini mă ajunge din urmă. O cunosc din vedere. O zăresc în curtea şcolii sau pe stradă. Cam atât. Având acelaşi drum, ea intră în vorbă cu mine.

Când ajungem în faţa porţii, Anuţa, aşa se numeşte, mă întreabă ce fac după-amiază. Puţin mirată de întrebare, îi spun că merg la Casa de cultură. E suficient să o pornesc din nou pe Anuţa. Vrea să ştie ce se face acolo. Ştiind ca mama mă aşteaptă, îi spun că acolo se cântă, se joacă teatru…

- Ştii să cânţi? o întreb.
- Da, toţi cântăm în casă.
- Ce cântaţi?
- De la radio…
- Mă grăbesc acum, dar ne putem întâlni pe la 5 şi povestim atunci. E bine?
- Sigur, spune voioasă Anuţa.

Nu dau atenţie întâlnirii pe care am stabilit-o. La ora cinci şi câteva minute, Anuţa deschide poarta şi mă strigă. Ies şi o invit în casă. Îi arăt biblioteca şi o rog să mă aştepte până mă pregătesc. Îmi iau repede o rochiţă, îmi leg părul în „coada de cal”, coafura la modă, încalţ sandalele şi mă apropii de Anuţa.

- Ce de cărţi aveţi!
- Tatălui meu îi plac foarte mult cărţile. Şi reviste avem multe. Tata e abonat şi la reviste străine. Nu prea e voie… Poştaşul ne aduce La Roumanie aujourd’hui. Dar săptămânalul L’Humanité îl ia de la chioşc. Uneori şi Pif, le chien. Spuneai că ştii să cânţi. Îmi cânţi ceva?
- Ce să îţi cânt?
- Ce vrei tu, ce îţi place ţie.

Îmi cântă cântecul pe care l-am auzit în filmul Tudor. Un cântec frumos pe care Anuţa îl cântă bine. Dar eu vreau să cânte ceva din Maramureş. Nu prea ştie. Înţeleg că radioul e sursa ei de informare. Mai exact, un difuzor, cum aveam şi noi. Puţini oameni aveau în anul 1963 radio în casă.

Plecăm la Casa de cultură. Sunt programate repetiţii la cor şi orchestra de muzică populară. Mergem mai întâi în biroul tatălui meu. I-o prezint pe Anuţa şi îi spun că fata vrea să afle ce e Casa de cultură. Apoi, mergem în sala de repetiţii.

Cei din orchestră pleacă într-o sală mai mică, iar în sala mare sunt aşezate scaunele pentru corişti. Unii mai au foi cu texte. Domnul Ioan Furnică discută cu doamna Maria Mihalca, fosta mea învăţătoare şi profesoară de muzică. Pe noi nu ne întreaba nimeni de ce suntem acolo. Începe încălzirea vocilor.

Doamna Mihalca se apropie de mine:

- Cum e în vacanţă?
- Bine. Îmi găsesc câte ceva de făcut. Citesc, merg la râu cu fetele, am fost pe Arşiţa după frăguţe...
- Aţi găsit?
- Puţine. Dar nu contează! Ne-am plimbat.
- N-ai vrea să mergi cu noi la Satu Mare? E faza pe regiune a formaţiilor corale.
- Dacă mă primiţi, vin!
- Sigur. Ţine cartea cu partiturile. Şi vino la repetiţii! Scrie-ţi cuvintele şi mâine să le ştii!
- Bine, imediat îmi aduc ceva de scris!

Şi fug la tata în birou:

- Te rog să îmi dai două foi şi un creion! Vreau să scriu cuvintele. Merg şi eu la Satu Mare.

Tata zâmbeşte şi îmi dă ce îi cer. Ies ca vântul, gata să-l răstorn pe Belmondo (aşa îi spunea tata unui instructor artistic). Anuţa vrea să mă întrebe ceva. Văd că ezită.

- Care e problema?
- Aş vrea să văd şi eu Satu Mare...
- Şi?
- Nu ştiu dacă mă lasă tata, dacă mă primeşte dirijorul, dacă...
- Hai la repetiţie! E o şansă!

Ne aşezăm, scriem cuvintele şi ascultăm ce cânta vocea întâi. Ne lămurim. Putem învăţa până la concurs. Dacă doamna profesoară ne primeşte, restul nu e o problemă. Tatăl meu va vorbi cu tatăl Anuţei.

Nu mai avem nimic în minte decât: „Anişoară, Anişoară, tractoristă bălăioară” . Şi finalul la care doamna Mihalca ne făcea semn să cântăm mai tare. Coristele mai în vârstă nu prea pot să cânte notele înalte.

Urmează o săptămână cu repetiţii în fiecare zi. Anuţa a primit învoirea, dar cu condiţia să nu se despartă de mine.

La Satu Mare plecăm cu două autobuze. Pe serpentinele de pe Hera ne simţim mai rău, dar tata ne îndeamnă să cântăm. Nu prea tare, să nu răguşim. Sfatul e foarte bun.

Drumul e destul de greu. Ajunşi la câmpie, vedem pe geam oraşul, dar ni se pare că nu ne mişcăm. Când ajungem la şcoala care ne găzduieşte, e întuneric de-a binelea. Suntem cazate într-un dormitor cu 30 de paturi. Râdem: „ca la cazarmă”.

A doua zi, de dimineaţă, plecăm în grup să vedem unde vom cânta. Anuţa, tot lângă mine. Tremură de emoţie: „Ce frumos!” „Ce clădire mare! N-am mai văzut un parc atât de frumos!” , „Mai mergem mult?”. Eu zâmbesc. Am mai fost în Satu Mare, dar şi în alte oraşe mai mari. Acum, avem un scop serios: să luăm un premiu.

Suntem îmbrăcate în haine specifice zonei Vişeu. Lumea se uită după noi când trecem în grupuri. Vedem „sala”. Urmează să cântăm pe o scenă în aer liber. Ne facem încălzirea vocilor lângă scenă. Ne conduce doamna Mihalca. Apoi, domnul Furnică are o discuţie cu doamna Mihalca. Vine la noi şi ne spune: „Astăzi va dirija doamna profesoară. Să fiţi atenţi! Ştiţi ce aveţi de făcut. Succes!”

Mă uit la tata. Ştiu că domnul Furnică e dirijorul şi doamna îl ajută. Dar acum s-a schimbat ceva. Cred că tata ştie. E calm. De fapt, se pricepe să-şi ascundă emoţiile.

Emoţiile noastre nu se termină imediat ce încheiem programul. Ne împrăştiem prin oraş, după suveniruri, să facem fotografii, unii la o prăjitură, alţii să mănânce, că era miezul zilei. Anuţa se apropie de noi:

- Domnule director, vă rog să-mi daţi voie să merg cu fetele de la OCL! Vreau să îmi cumpăr ceva.
- Bine. Să fiţi la timp la autobuz! Aflăm rezultatele concursului şi plecăm la Vişeu. Ştiţi ora!
- Vă mulţumesc! La ora 5 suntem la poarta şcolii!

Anuţa e foarte bucuroasă. Şi noi. Sperăm că vom fi pe podium. Doamna Mihalca încă mai are emoţii.

Domnul Furnică vene cu rezultatul!

- Corul nostru a obţinut premiul al doilea! E foarte bine! Înseamnă foarte mult, ştiind cu cine am concurat. Felicitări tuturor!

Strigăte de bucurie, urale, aplauze.

- Mai am ceva de spus! De astăzi, doamna profesoară va fi dirijorul corului. Eu mă voi ocupa de orchestră. Ne vom întâlni la Casa de cultură!

Ajungem târziu la Vişeu. Obosiţi, dar bucuroşi. Suntem aşteptaţi în faţa Casei de cultură de mulţi oameni. Toţi vor să ştie ce am făcut. Noi aducem veştile, pentru că telefoane nu au decât instituţiile.

***

După mai mulţi ani, tata m-a întrebat dacă îmi mai amintesc de fetiţa aceea care a fost cu noi la Satu Mare. Îmi aminteam, dar nu am ţinut legătura.

- Anuţa s-a împrietenit cu cei din orchestră, cu soliştii şi, împreună cu formaţiile de folclor, a ajuns în mai multe ţări din Europa. Ştii că aveau un spectacol cu obiceiurile de nuntă.

- Mă bucur pentru ea. O fetiţă simplă, dintr-o familie de ţărani, o fetiţă talentată, care şi-a văzut cu ochii visul de a cânta pe scene adevărate. Eu am rămas o amatoare, pasionată de muzică. Dar nu-mi pare rău că m-am dedicat şcolii. Matematica e la fel de frumoasă. Şi nici ea nu e pentru oricine.