Ciocolata

           Într-o zi, noul nostru coleg care preda istorie, a venit cu o ciocolată mare, i-a desfăcut ambalajul şi a rupt-o în bucăţele.

            - Vă rog să vă serviţi!

            - Cu ce ocazie?

            - Vă spun imediat! Serviţi-vă şi dumneavoastră, domnule director!

            - E o zi specială?   

            - Într-un fel, este, începu colegul nostru. Îl ştiţi pe Goangă din clasa a cincea?

- Cine nu-l ştie?

- Îmi deranja zilnic orele. Am încercat să îl atenţionez, să îl cert, să îl pedepsesc…

- Şi nu a ţinut. Ştim cum este. Bine că nu lipseşte! Sora lui n-a terminat nici clasa a şasea…

- Într-o oră, i-am promis că îi dau o ciocolată mare, dacă stă cuminte trei ore consecutive. Toată clasa a aşteptat să vadă dacă mă ţin de cuvânt. În săptămâna care a trecut, Goangă a fost foarte cuminte. Nu a mai deranjat pe nimeni. Azi, am venit la şcoală cu ciocolata, am aşezat-o pe catedră, copiii au văzut-o şi l-au urmărit pe Goangă.

Colegele din cancelarie se priveau zâmbind. Intuiau ce a urmat.

- Azi, Goangă nu a stat nicio clipă locului. A vorbit, s-a foit, a scăpat pixul… Aşa că, de comun acord cu clasa, am stabilit că nu merită ciocolata. Este, deci, un eveniment.

Doamna Mimi

Ieri, am visat-o. Era tânără, era frumoasă. Zâmbea cum numai ea ştia. Era calmă şi ne privea îngăduitoare…

Aşa am visat-o. Dar îmi amintesc că în realitate era categorică, mai ales cu mine. Eram cea mai mare dintre fraţi şi îmi pretindea să fiu mai sobră, mai serioasă, mai cuminte, mai înţeleaptă chiar decât alţii de vârsta mea…

Cu toate acestea, a avut multă răbdare să mă înveţe să cos, să tricotez, să repar lucruşoarele pe care le stricam. M-a învăţat să croiesc haine, fie şi numai pentru păpuşi. Mereu îmi spunea : „Se spune că mulţi văd, puţini pricep, dar când vrei să faci un lucru, fă-l în aşa fel încât să fii mulţumită de ceea ce ai realizat ! Dacă ţie nu-ţi place, nu te aştepta să le placă altora ! “

Într-o zi, mama mi-a arătat un album cu foi îngălbenite. În loc de fotografii, pe foile de carton erau lipite bucăţele de pânză pe care erau cusute modele. Cele mai multe erau în cruciuliţe, dar se aflau acolo şi modele realizate în punct înaintea acului. La colţurile fiecărei file erau desene făcute cu peniţă, cu cerneală colorată. Mama mi-a povestit  că a făcut albumul când era elevă la Şcoala Normală din Brăila. Toate fetele aveau astfel de albume. Se ajutau între ele, unele au desenat şi pe albumele celor care se pricepeau mai bine să coasă. Fiecare venise cu modele de acasă şi au făcut schimb.

Eram fascinată de acel album. Îl luam uneori doar să-l răsfoiesc, alteori, mă inspiram, încercam să desenez sau să cos câte un model. Alteori, împreună cu mama, alegeam modele pentru un nou lucruşor: şerveţel, periniţă, broderie pe o bluziţă.

Mama se odihnea lucrând, cosând sau tricotând. Atunci, putea să-mi povestească şi despre caietele cu reţete de bucate pe care le completau în şcoală, îmi spunea câte ceva despre persoanele din fotografiile pe care le avea din acea perioadă.

Eram la liceu când mi-a explicat cum se coase în kilim. Ea contura şi mie îmi dădea voie să fac umplutura. La început, mă verifica, apoi, lucram independent. Eu nu aveam timp să cos decât la sfârşitul săptămânii, dar lucram mult în timpul vacanţei.

Uneori consideram că mama era prea severă, dar atitudinea ei era spre binele meu. Ştiu că nu am fost docilă, dar n-am fost un copil problemă. La şcoală, am avut rezultate bune, eram îndemânatică, îmi plăceau matematica şi muzica.

Uneori, mama venea de la şcoală şi mă apostrofa : „De la a doua stradă te aud cum cânţi ! Cine te crezi ? Privighetoarea Nordului ?“ sau „Toată ziua baţi mingea. Ce se va alege din tine ?“ Şi totuşi, sunt convinsă că, deşi nu mi-a spus prea des, mama era mulţumită de ceea ce am realizat.

            Severitatea cu care mă trata pe mine le-a fost de folos şi elevilor mamei mele. Sunt convinsă că toţi au avut de învăţat de la ea. Şi nu numai copiii, ci şi părinţii lor. Toţi o respectau şi o admirau.

            După absolvirea Şcolii Normale, a lucrat la Constanţa ca învăţătoare suplinitoare. După ce i s-a cerut să aleagă între a-şi da demisia şi a se prezenta la post, ea a ajuns la Săcel, o comună mare de pe Valea Izei. A venit în Maramureş în luna decembrie a anului 1947 (cu câteva zile înainte de a împlini 22 de ani).  Acolo, şi-a întemeiat o familie în care soţul, Dumitru Grad, era învăţător. A rămas în Maramureş să-i înveţe carte pe copiii de care s-a ocupat cu drag şi pricepere.

Într-o frumoasă zi de primăvară a anului 2003, când liliacul îşi deschidea primele flori, în Vişeu de Sus, un grup de cadre didactice (multe dintre ele pensionare), rude, vecini, foşti elevi şi cunoştinţe au venit s-o conducă pe ultimul ei drum pe învăţătoarea Maria Grad, căreia, cu mult respect, i-au spus Doamna Mimi.                                                                                                                                                                                                                                                                     

 

Merită să încerci

            Începuse vacanţa mare. Măriuţa avea mai mult timp la dispoziţie, dar găsea cu ce să-l umple: un film, o carte, un spectacol, o excursie, o vizită la bunici…

            Fetiţa vedea adeseori că oamenii mari mâncau seminţe, în special la meciurile de fotbal. Ea nu avea răbdare să stea pe stadion, dar îi plăceau seminţele.

La colţul străzii, era o femeie care le vindea. Avea şi seminţe de dovleac, dar şi de floarea soarelui. Pe cele de dovleac le dădea dintr-un pahar mai mare, iar pe cele de floarea soarelui din alt pahar, mult mai mic. Măriuţa ar fi mâncat seminţe, dar tata era la o şedinţă şi nu-i putea cere bani.

Gândindu-se ce să facă, a urcat treptele aleii ce ducea în parcul oraşului, locul în care se organizau spectacole în aer liber, în special de sărbătorile naţionale. Era frumos acolo, copaci mari, interesanţi, ştia câteva locuri în care copiii mai mari i-au arătat cuiburi de pasăre. Se plimba singură…

A zărit foişorul hexagonal din care tatăl ei cumpăra bere şi sucuri în zilele de sărbătoare. S-a îndreptat spre el. Era gol. Fetei i s-a părut mai mare decât altă dată. Două bănci erau rupte. Câteva hârtii se mişcau din loc în loc, când venea câte o rafală de vânt. Nu avea cu cine să vorbească.

La un moment dat, şi-a amintit de seminţe. Avea câţiva bani acasă. Acest lucru a înveselit-o:

- Ce-ar fi să cumpăr seminţe din aceşti bani? Câte seminţe mi-ar da femeia? Dacă un pahar costă un leu, de opt bani câte îmi va da? Totuşi, merită să încerc!

A luat-o la fugă spre casă. A luat banii şi a fugit la femeia cu seminţe. A aşteptat să plece toţi cumpărătorii. Văzând-o, vânzătoarea o întrebă:

- Vrei seminţe?

- Aş vrea să cumpăr, dar…

- Nu ai bani…

- Am opt bani. Îmi daţi seminţe?

- Îţi dau.

Gândindu-se că va primi zece, douăsprezece seminţe, fetiţa a întins palma. Femeia a luat  un caiet, a rupt tacticos o foaie, a făcut o pungă şi i-a umplut-o cu seminţe din ambele feluri.

Măriuţa a mulţumit frumos, aşa cum ştia că se cade, şi a plecat fără grabă. Pe drum, se gândea că vânzătoarea i-a dat prea multe seminţe pentru cei opt bani.

Ajunsă acasă, fu întâmpinată de sora ei mai mică. Îi cerea explicaţii pentru că nu o anunţase că pleacă.

- Nu am fugit de tine! Am fost să cumpăr seminţe! Uite câte mi-a dat vânzătoarea!

- Îmi dai şi mie?

- Sigur. Nu eşti tu surioara mea?

- Mulţumesc!

- Să-i mulţumim femeii care a fost atât de darnică! Poate mi-ar fi dat şi fără bani. Dar aşa, mi-a dat mai multe. Ce bine e să fii corect!

Au mâncat împreună seminţele. Măriuţa nu mai era singură.

Livia

Zi  frumoasă de toamnă. Complexul studenţesc era ca un stup de albine. Unii veneau cu geamantane grele, alţii plecau la cumpărături…

La etajul trei, Livia, cu coatele sprijinite de pervaz, îi privea pe cei ce veneau. Unul dintre tinerii din grupul care trecea îşi puse geamantanul jos şi, frecându-şi mâinile, îşi roti privirea. Când o zări pe Livia, îi strigă:

- Vezi să nu cazi de acolo!

- N-avea tu grijă !

- Ştii că-ţi stă bine cu capotul acela roşu ?

- Sigur că ştiu!

Fata se retrase. Nu voia să continue un dialog care ar fi putut să deranjeze pe cineva obosit din camera vecină.

Observase că tânărul avea pantofi de lac alb cu negru, ca Fred Astaire, şi vru să-i spună că-i stă bine cu pantofii de bebeluş, dar renunţă la gândul că va auzi ceea ce nu-i va face plăcere.

Seara, s-au întâlnit în holul căminului. El era tot cu pantofii bicolor. Aştepta. Livia se apropie de el :

- Ai trimis s-o cheme?

- Am trimis. Nu ştiu de ce nu vine.

- Dacă vrei, mă duc şi eu s-o caut !

- Chiar te rog ! O cheamă Reli şi stă în camera 35.

Livia urcă treptele în goană. Reveni şi-i spuse că Reli vine îndată. El îi mulţumi.

           A doua zi, când Livia se întorcea de la deschiderea festivă a anului universitar, îl găsi în hol. Se duse la sigur :

            - Oare pe cine aştepţi? Tot pe Reli?

            - Nu e acasă. Am două bilete la ,,Omul, orgoliul şi vendeta’’. Nu vii cu mine?

            - Ba da, dacă mă aştepţi să duc bagajele astea…

            - Vin la şase să te iau.

            - Strigă-mă la geam!

            - Nu ştiu cum te cheamă.

            - Livia. Dar pe tine?

            - Liviu, zise el întinzând mâna.

            - Râzi de mine!

Livia se încruntă.

            - Nici prin gând nu-mi trece!

            - Dacă vrei să te cred, arată-mi legitimaţia!

Liviu scoase din buzunar legitimaţia de student. I-o dădu Liviei. Ea citi repede şi începu să râdă.

- Suntem colegi de grupă…

- Cum? Şi tu eşti la Fizică?

Deformaţie profesională

Mă uit la calendar. E 20 septembrie,  ziua în care s-a născut tata. Ar fi împlinit 99 de ani dacă…

Tocmai a început un nou an şcolar şi mă văd copil clasa a doua. Îmi amintesc că nu înţelegeam tot ce spunea tata, dar el ştia să mă lămurească printr-o povestioară, o glumă, un joc.

Într-o zi, tata a spus: „Cadrele didactice se cunosc de la distanţă. Vorbesc mult, tare şi gesticulează mult”. A observat că-l privesc cu oarecare nedumerire, s-a apropiat de mine şi m-a întrebat în şoaptă, dacă am văzut cum îşi spun reţetele de prăjituri doamnele învăţătoare. Nu fusesem atentă, nu mă interesase. Atunci, tata îmi arătă o reţetă şi, când vorbea de bătutul albuşurilor, dădea din mâini de parcă avea un tel şi un castron.

- Facem amândoi o tocăniţă de cartofi?

- Facem!

Mama urmărea jocul nostru. Nu era încântată. Tata a văzut-o, dar a continuat pe acelaşi ton.

- Luăm o cratiţă…

Şi tata se prefăcea că ia o cratiţă din dulap.

- O aşezăm pe sobă… Cu grijă, să nu atingem plita cu mâna.

- Luăm sticla cu ulei, spun eu. Deschid dulapul, iau o sticlă, îi scot dopul şi torn în cratiţă, apoi o aşez la locul ei, în dulap.

- Trebuie să ne grăbim, spune tata. Cine curăţă ceapa?

- O curăţ eu!

În timp ce spuneam ce fac, cu mâinile deschideam un dulap imaginar, scoteam dopul sticlei, curăţ o ceapă imaginară, chiar îmi şterg ochii, o tai aşchiuţe şi o arunc în ulei.

- Nu te grăbi! Trebuie să lucrezi finuţ, să nu sară uleiul încins pe tine!

- Sunt atentă. Merg după cartofi!

- Ai grijă de ceapă, să nu se ardă!

- Am înţeles. Amestec ceapa!

Continuam jocul, învârteam cu o lingură imaginară într-o cratiţă imaginară.

Mama se încrunta. Nouă nu ne pasa. Noi eram bucătari. Făceam tocăniţă.

- Ai grijă când pui apa peste ceapă! Să nu sară uleiul! Încă o cană de apă!

- Sunt atentă! Merg să aduc cartofi din pivniţă.

- Ia din plasa aceea de lângă uşă!

- Ai dreptate, sunt eu de acord.

În timp ce curăţ cartofii, tata îi face un semn mamei. Eu îmi văd serios de treabă. Spăl cartofii, îi pun în apa care clocoteşte şi, până fierb cartofii, caut foile de dafin.

- Ne trebuie pătrunjel. Merg eu în grădină să aduc! Trebuie să fie proaspăt!

- Bine, du-te!

- Am adus. Imediat îi tai.

- Lasă, că-l tai eu, spune tata.

Şi îmi arată cum îl toacă mărunt cu muchia mâinii drepte pe palma stângă.

- Tocăniţa e aproape gata. Of, spun eu, nu am pus sare! Imediat o sărez.

Iau solniţa imaginară de pe masă şi, cu trei degete, presar puţină sare peste cartofi. Tata mă ajută. El presară pătrunjelul.

- Tocăniţa e gata! Cine vrea să mănânce?

Nina, sora mea mai mică, vine în fugă cerând tocăniţă.

- Nina, ne-am jucat. Nu e nicio tocăniţă!

- Am mimat numai că facem tocăniţă, spune tata.

- Ce-i aia „mimat”? Adică, ne-am prefăcut? Am dat din mâini ca şi cum ar fi fost adevărat?

- Da, ai înţeles.

După ani şi ani, de câte ori văd persoane care vorbesc mult, tare, care gesticulează în timp ce vorbesc mă întreb dacă nu cumva sunt cadre didactice. De cele mai multe ori, chiar sunt. Ori au lucrat în învăţământ.

Miciu Piciu

O vecină i-a spus Monicăi că toată noaptea a plâns un pisoi. Al ei fusese lovit de o maşină, dar nu avea putere să plângă. Zăcea întins pe o periniţă.

După ce Blondy, pisoiul Monicăi, a închis ochii, ea a văzut cine mieuna. Era un pisoi cu pete maro asimetric dispuse pe un fond alb. Era flămând. Mieuna sfâşietor. Femeia s-a apropiat de el, a vrut să îl prindă, dar pisoiul a zgâriat-o. A înţeles şi l-a lăsat în pace.
           A doua zi, l-a descoperit în podul magaziei şi i-a făcut prima fotografie. Cu bliţul. Din fotografie priveşte un pisoi speriat cu ochi fosforescenţi.
           Monica şi-a propus să-l îmblânzească. L-a urmărit, i-a pus mâncare la îndemână, pe acoperişul coteţului găinilor. A văzut că se simte bine în curtea găinilor. Motănelul ieşea din magazie şi se urca pe acoperişul locului unde se găseau cuibarele.

Curtea găinilor era înconjurată cu plasă de sârmă care a fost reparată, completată… Într-un loc, din plasa veche se formase un fel de lingură în care l-a văzut pe mititel dormind la soare.

I-a mai făcut o fotografie. A observat că zgomotul făcut de aparat nu l-a deranjat şi s-a apropiat. A reuşit să-l prindă. I-a mai făcut o fotografie, ţinându-l în mâna stângă. N-a vrut să îl sperie, aşa că, l-a eliberat, după ce l-a mângâiat şi i-a vorbit cu blândeţe.

A doua zi, pisoiul a trecut în grădina vecinilor. Acolo era linişte, nu-l deranja nimeni. Vecinii nu locuiau acolo. Veneau numai când trebuia să adune ceva de prin gradină. În plus, pisoiul putea să treacă din nou la găini în curte şi să bea apă, dacă îi era sete, sau putea să mănânce de la pisicile Monicăi. A văzut şi el unde găseşte ce are nevoie. Femeia s-a bucurat văzând cât de repede s-a acomodat pisoiul.
           Încet, încet s-a obişnuit cu pisicile casei. A primit numele Miciu Piciu, dreptul să intre în bucătăria de vară, a învăţat să iasă la comandă, dar dormea tot în podul magaziei.

Pe la 16 luni, Miciu Piciu, a dispărut. Monica ştia că şi ceilalţi motani pe care i-a avut au plecat de acasă. S-au întors speriaţi, flămânzi, murdari… Dar s-au întors. Era convinsă că şi acest tânăr motan, crescut şi răsfăţat de ea, va reveni după două săptămâni.

A trecut o lună şi Monica îl visează, îl cheamă la mâncare, îl aşteaptă, e atentă la  modul în care latră căţeluşa. Încă mai speră…

Portăriţa

            Îngrijită bine, hrănită cu mâncare bună, prezentată periodic la medic, vaccinată şi tratată imediat ce apărea câte un simptom de boală, Lady a crescut, s-a făcut frumoasă şi atrăgea ochii tuturor celor care treceau întâmplător pe lângă ea.

            Avea un program destul de lejer, ieşea de două ori pe zi la plimbare. Atunci, trebuia să facă puţin efort. I se părea că e cam grăsuţă. Alerga după mingea de tenis aruncată de Andrei, sărea în râu şi recupera câte o bucată de lemn aruncată de Andrei…

            Un singur lucru îl neliniştea pe Andrei: cum nu avea ocupaţie, Lady sărea şi lingea pe câte un trecător. Unii se speriau când vedeau un lup care se apropia, copiii ţipau… Andrei o certa.

Cel mai mult a avut de îndurat preotul din vecini. Într-o zi, omul era în maşină. Oprise în faţa atelierului de reparaţii să se programeze şi deschisese uşa. Lady a profitat de neatenţia bărbatului şi şi-a pus labele pe genunchii lui, lingându-i cu sârg faţa. Andrei certat-o, dar preotul, îngăduitor din fire, a insistat să o ierte. Lady s-a retras, preotul a închis uşa, dar fereastra rămăsese deschisă. Lady a sărit şi l-a mai dat preotului o mângâiere cu limba. 

Într-o zi, Lady a găsit la râu o minge dezumflată. O aruncase vreun copil supărat că mingea nu mai sare. Pe căţeluşă nu o deranja. Alega după minge şi i-o aducea lui Andrei la picior. El îi dădea mingii o lovitură, iar Lady alerga să o aducă înapoi. Îi plăcea mult acest joc.

A descoperit apoi că nu trebuie să alerge după minge. Îl urmărea pe Andrei până când îşi aranja mingea şi, când el se pregătea să şuteze, Lady sărea şi dădea cu botul în minge.

- Ce bine se descurcă! E bună de portar, spuse un trecător care a văzut ce abilă e Lady. N-am mai văzut una ca asta.

Între timp, s-au apropiat câţiva copii. Lady nu s-a mai dus la ei. Îşi luase în serios antrenamentul de portăriţă. Se simţea bine ca vedetă.

Frumoasa doamnă

- Bunico, îmi spui o poveste?

- Ai fost cuminte azi?

- Sigur! Poţi s-o întrebi pe mama.

- Te cred. Aşează-te şi ascultă!

Nepoţica se aşeză lângă bunica, îşi rezemă capul de umărul bunicii şi spuse:

- Poţi să începi povestea!

- Ieri, am închis ochii şi am aţipit. În vis, am văzut-o. M-a cucerit cu zâmbetul ei discret.

- Ce înseamnă discret?

- Abia i se ghicea zâmbetul.

- Bine. Spune mai departe!

- Am privit-o mai atent. Ochii ei castanii, încadraţi într-un oval perfect, era înconjurat de bucle tot castanii. Obrajii aveau o nuanţă de frunză de păr atinsă de brumă.

- Ce înseamnă oval?

- Un cerc turtit. Cele mai frumoase artiste au faţa puţin alungită, nu rotundă…

- Înţeleg.

- La gât purta mărgele din struguri de toate culorile. Rochia ei vaporoasă era din frunze de toate nuanţele, de la verde pal la portocaliu şi cărămiziu, până la maro închis.

- Ce înseamnă vaporoasă?

- Ca aburii care ies din ceaiul care fierbe.

- Bine.

- N-avea pantofi, iar de glezna stângă i se prinsese un fir de iederă cu frunze sângerii.

- Cum sunt frunzele?

- Sângerii, adică roşii, ca sângele. Ai văzut ieri pe gardul grădiniţei…

- Aşa e. Mai departe…

- În mâna dreaptă avea un coş, împletit din nuiele, plin cu firimituri de frunze uscate. Lua câteva cu mâna stângă şi le arunca în jur. Pe unde ajungea vreo firimitură, toate frunzele îşi schimbau culoarea.

- Interesant. Cum se numea doamna?

            - Era Doamna Toamnă.

Hoţul

Rita, pisica tărcată, apăru într-o zi cu un pisoi. Înainte ca Ioana să spună ceva, fetele au rugat-o:

- Nu ne certa! E singurul pui al Ritei. Să-l păstrăm!

Ioana le-a făcut pe plac. Pisoiului avea deja un nume, Reeno, după numele eroului interpretat de Lorenzo Lamas în serialul RENEGATUL.

După ce fetele au plecat la Cluj, Reeno a rămas în grija mamei. Era mereu după Ioana, i se căţăra în spate, o prindea de papuci cu dinţii, îi fura ghemul din care tricota… Într-o zi, i-a rupt un ciorap. Atunci, Ioana s-a supărat, l-a certat şi l-a lovit pe lăbuţele din faţă. Pisoiul a stat o vreme sub un scăunel, dar a ieşit când a fost îmbiat cu lapte.

A venit iarna. Reeno avea voie să umble prin toate camerele. Rita nu intra decât în bucătărie. Mânca şi ieşea. Dormea, împreună cu puiul ei, în fânul din podul magaziei.

Într-o seară, soţul Ioanei îi spuse:

- Dă-l afară pe Gheorghe! E noapte.

Uitându-se la pisoi, ea îl chemă:

- Gheorghe, hai afară!

Pisoiul nu s-a mişcat.

- Gigi, hai să mergem!

Atunci, pisoiul se întinse, coborî de pe fotoliu şi se îndreptă spre uşă. Ioana râdea:

- Acesta e numele tău: Gigi. Ţi l-ai ales singur. Se pare că îţi place sunetul i.

Rita auzea din ce în ce mai rău. Nu mai mânca. Nu voia să iasă din casă. Într-o dimineaţă, pisica nu a mai venit la mâncare. Au strigat-o, au căutat-o, i-au întrebat pe vecini… Spre seară, un vecin le-a spus că în pivniţa lui este o pisică tărcată moartă. Era Rita. Au îngropat-o în grădină, sub un măr bătrân.

Rămas singur, Gigi era răsfăţatul tuturor. Era frumos, alb cu pete negre, o combinaţie de rasă european bicolor. Copiii vecinilor îl chemau la gard, îi dădeau dulciuri…

Pisoiul o urma peste tot pe Ioana, se înţelegeau foarte bine. Când fusese mică, ea nu se jucase cu pisicile. Nu ştia cât sunt de prietenoase, de devotate şi de jucăuşe.

Într-o dimineaţă, femeia a intrat în bucătărie, şi-a spălat o roşie, şi-a tăiat pâine şi, când să mănânce, a auzit soneria. S-a dus să văd cine e şi ce vrea. Când a revenit de la poartă, roşia nu mai era pe masă. Era singură în casă, unde să fi dispărut roşia? La un moment dat, se uită sub masă. Gigi furase roşia şi mânca din ea.

          Nu se putea hotărî… Să râdă sau să-l pedepsească pe hoţ? Până la urmă, l-a certat, dar i-a lăsat roşia.

Mamă adoptivă

         

            De mai bine de o lună, bunicii erau supăraţi. Cineva îl otrăvise pe Bobiţă, motanul lor  negru cu papion alb.

            - Ce-au avut cu el? Era cuminte, chiar se temea de oamenii pe care nu-i cunoştea..

            - Să nu mai văd pisici negre în curtea mea!, spunea bunicul. Ajunge câţi pui a făcut Kitty! O să aduc eu un motan alb!

            Bunicii Maria îi părea foarte rău după Bobiţă. Abia împlinise patru ani. Era frumos, mare, pata albă de sub barbă, căreia îi spusese papion, era o carte de vizită. Vecinii ştiau că acel motan este al bătrânilor şi, dacă le intra în curte, nu-l alungau. Bobiţă nu făcea nimic rău. Din contră, când lăsau puii de găină la soare, erau siguri că nici o pisică străină nu va îndrăzni să dea iama în ei.

            Ideea de a avea un alt motan nu o încânta pe Maria. Refuza chiar să se gândească la aceasta. Spera să aibă Kitty un băieţel. Poate în anul care vine...

            Într-o zi, bunicii pleacă la rude, lângă Orăştie. Mătuşa Firuca are o pisică albă cu pete colorate. Lângă pisica mătuşii, o grămadă de pisoi. Când îi văd pe musafiri, pisoii  aleargă spre şură şi se ascund.

            Unchiul Cornel are nevoie de ajutor şi bunicul Andrei se oferă să meargă cu el.

Maria se apropie încet de pisoi. Acum, pisoii nu mai fug. Reuşeşte să îi numere. Sunt cinci. Exclamă, fără voie:

- Kitty nu a avut niciodată mai mult de patru pui!

Încearcă să-i fotografieze, dar pisoii nu stau în loc. Îşi văd de joaca lor.

            Până când mătuşa termină de spălat vasele, Maria merge să vadă ce mai e nou în gospodărie. Revine pe banca de sub corcoduş şi povesteşte cu mătuşa. Ajung şi la capitolul pisici. Aşa a aflat mătuşa de Bobiţă.

            - Dacă vrei, îţi dau eu un pisoi.

            - Nu cred că vreau. Sunt drăguţi şi jucăuşi, dar pisica mea are un pui de o lună.

            - Ăştia mănâncă tot ce le dau.

            - Şi pisicuţa noastră, Steluţa, începe să mănânce: lapte, brânză, dar nu şi carne.

            Cei doi bărbaţi se întorc de la vie. Andrei vede pisoii. Mătuşa Firuca îl abordează:

            - Am aflat că v-a murit motanul. Nu vrei un pisic?

            - Dacă mănâncă singur...

            - Da, mănâncă. Mergeţi să vă alegeţi!

            Lângă şură, pisoii se joacă. Andrei pune mâna pe cel mai mare:

            - E pisică, spune bunica.

            - De unde ştii?

            - Are trei culori.

            Mai prinde două pisicuţe, dar el vrea motan!

            - Care e motan?

            - Ăsta.

- Cel mai mic?

            - Da. Vrei să îl luăm?

            - Sigur.

Andrei vrea să fie sigur că e motan şi-l verifică. Apoi, vrea să se convingă şi că pisoiul mănâncă singur şi o întreabă din nou pe mătuşa lui. Ea confirmă. Tăviţa în care fusese mâncarea pisoilor e goală.

- Să ne grăbim! Dacă i se face foame pisoiului, cum ne descurcăm?

La început, pisoiul a stat liniştit. Apoi, a început să se foiască. Îl deranja zgomotul motorului, chiar dacă bunicilor li se pare că maşina lor toarce frumos.

Bunica încerca să-l calmeze pe pisoi, dar el încă nu avea nume. Cum să i se adreseze?

- Stai cuminte, Fernando!

- Nu îmi place numele ăsta!

- Ferdinand e mai frumos.

- Să-i spunem Fredy!

- Poate Fredie, ca lui Fredie Mercury.

- Nu, F, R, E, D, Y. E mai scurt.

- Bine, acceptă bunica. Stai liniştit, Fredy! Stai cuminte, că imediat intrăm în  Orăştie. Poate ţi-e somn şi adormi la mine în mână. Sunt curioasă cum te va primi Kitty.

Fredy ţinea gura deschisă. Îi era cald. Poate şi sete. Bunica încerca să-i ude gura cu apă plată. (Aveau în maşină.) Fredy a închis gura doar câteva minute, cât timp a dormit.

Acasă, la vederea lui Fredy, Kitty se îndepărtează, nu înainte de a se răsti la noul venit. Steluţa îl cercetează şi dă semne că ar vrea să se joace.

Poate că lui Fredy îi e sete, poate îi este foame... Mătuşa le dăduse o sticlă cu lapte. În primul rând, puii. Puţin lapte nefiert în vasul pisicilor. Apoi, într-un alt vas, lapte pentru Kitty.

După ce pisicile şi-au potolit setea, prima încercare de a-l apropia pe Fredy de Kitty eşuează. Pisica nu îl acceptă. Nu o mai acceptă nici pe Steluţa. E inutil să insiste.

- Am reuşit să o îndepărtăm şi de puiul ei, spune cu părere de rău, femeia. Nu sunt convinsă că Fredy ştie să mănânce. Vezi cât e de mic pe lângă Steluţa?

Încercarea bunicii de a-i explica lui Kitty că are doi pisoi, că ambii sunt ai ei, sfârşeşte trist. Kitty nu o asculta. Steluţa se descurcă, poate să mănânce singură, dar Mariei îi pare rău că nu îl poate ajuta pe Fredy. Se consolează cu gândul că Steluţa se ocupă de noul sosit şi le asigură un loc de dormit: un preş în spatele uşii, acolo unde a văzut că preferă să doarmă Steluţa.

În dimineaţa următoare, încep tratativele cu Kitty:

- Kitty, tu eşti pisica mea bătrână. Eşti cuminte şi înţeleaptă. Vezi că pisoii au nevoie de tine. Când vrei ceva, vii la geam şi îmi ceri. Acum te rog să ai grijă de puiuţii ăştia. Îmi pare rău de ei. Ţie nu?

Cât timp o mângâie şi vorbeşte cu ea, pisica stă liniştită. Dar pleacă atunci când se apropie de ele unul dintre cei mici.

- Trebuie să facem ceva! Pisica are lapte şi puii sunt flămânzi. Trebuie să încerc! Nu ţi-e milă de Fredy? Vino şi ajută-mă!

Bunicul se apropie.

- Ce să fac?

- Eu o ţin pe Kitty şi tu pune-l pe Fredy să sugă!

La început, pisica s-a zbătut, dar când s-a convins că nu scapă, a stat cuminte. Bunica îi spunea că aşa trebuie să fie o mamă bună. De când era mică, Kitty o privea în ochi atunci când îi vorbea. Poate înţelegea ce-i spunea, poate îi plăcea tonul calm al vocii Mariei. Important e că stătea liniştită.

După ce au considerat că Fredy e sătul, au eliberat pisica şi i-au dat, ca recompensă, o bucată de peşte şi puţin lapte.

A doua zi, se reiau tratativele cu Kitty. O mângâiere pe cap, alta pe mustăţi, sub barbă, vorbindu-i calm. Între timp, bunicul vine cu Fredy. Bunica se aşează pe un scaun, o ia pe Kitty în poală şi Fredy se repede să sugă. Îi spune bunicului  să o aducă şi pe Steluţa. Kitty a mai avut pui. Cum reuşea să-i alăpteze pe toţi?

Cu Steluţa în mână, bunicul îşi ia un scaun. Apoi, o apropie pe pisicuţă de Kitty. Încearcă să o ajute să sugă. Sug amândoi pisoii, pe rând. Până la urmă, cu puţin efort, bunicii au reuşit să-i aşeze pe ambii pisoi să sugă în acelaşi timp şi Kitty nu s-a mai zbătut. A primit, e drept, o recompensă materială, nu numai laude şi mângâieri. Bunicii s-au distrat la gândul că jucau o scenă dintr-un film cu doi pensionari care hrănesc doi pisoi.

Fiecare îşi vede de treburile zilnice, dar au timp să privească la  pisici. Fredy e  când cu Kitty, când cu Steluţa: Kitty îl mângâie şi-l hrăneşte, iar cu Steluţa învaţă să lupte. Din hrana specială pentru pisici mănâncă toţi trei, fiecare are câte un vas cu lapte şi, în plus, toţi primesc carne de pui sau peşte. Kitty e o mamă foarte bună.

Francesca

- Vai, tu, Viorica, tu! Aşa sunt de supărată, tu!

Francesca se opri. Înghiţi de două ori, îşi şterse o lacrimă şi continuă:

- Aşa de supărată sunt! Ştii că ţi-am povestit de Leo…

- Da, mi-ai spus că e foarte drăguţ… Ce s-a întâmplat?

- Leo al meu… nu mai este. Cum pot să fie unii aşa?...

Şi Francesca începu să plângă. Viorica ştia că Francesca avusese mai mulţi pisoi. Într-o primăvară, venise tot aşa, supărată, şi-i povestise că Nero a murit. Nero fusese un motan negru, zdravăn, de care Francesca s-a ocupat după ce şi cel mai mic dintre copiii ei plecase la facultate. Se ataşase de ghemotocul de blană imediat ce îl primise. Atunci, Viorica i-a dat un pisoi negru, de o lună, pe care îl avusese Kitty, pisica ei. De câte ori venea Francesca, îi povestea Vioricăi ce giumbuşlucuri face Tano. Aşa îi pusese numele. Se obişnuise cu motănelul care o însoţea peste tot.

- Vai tu, Viorica! Toată săptămâna am plâns. Cum pot fi unii oameni aşa de răi? E al cincilea pisoi pe care mi-l otrăvesc.

- Şi mie mi-au murit doi motani: unul bătut de un criminal, fără glumă, chiar e închis acum, iar al doilea, otrăvit. Şi eu am fost foarte supărată. Cine crezi că face acest lucru oribil?

- Am un vecin rău. Nu suportă nici un animal. Leo era aşa de prietenos, intra în casă şi, dacă dormeam, îmi punea lăbuţele pe faţă, să mă trezesc.

Francesca îşi întoarse capul şi îşi şterse o lacrimă. Viorica nu spuse nimic. O urmărea cu îngăduinţă pe femeia din faţa ei.

- Cred că ştiu cine mi l-a otrăvit pe Leo. Am un vecin ursuz şi răutăcios. Nu suportă să-i intre nimeni în curte. Şi ceilalţi vecini au suferit din pricina lui. Poate îl ştii, este Vasile Brad, stă lângă noi, pe Scăunel.

- Nu cunosc pe nimeni cu acest nume.

Între cele două femei, se aşternu liniştea. Francesca avea nasul roşu, arăta de parcă avea gripă.

- Nu de mult, ţi-am spus că am un pisoi tărcat. A trecut pe aici o fată, cred că era la liceu, l-a prins şi l-a mângâiat. Am întrebat-o dacă îi place. A spus că e foarte frumos şi prietenos. I-am spus că poate să îl ia. Era aşa de surprinsă că nu îndrăznea să spună nimic. I-am spus că e al pisicii mele şi că i-l dau bucuroasă. Fata a plecat cu pisoiul, care încă nu avea un nume, dar noi îi spuneam când Tigrişor, când Dunguliţă, când Miţu. Cu siguranţă, i-a dat ea un nume frumos.

- Tu, Viorica, sunt tare supărată! Nu pot să dorm, nu pot să mănânc. Aştept să vina Leo să-i dau şi lui ceva…

- Dacă am fi în altă ţară… Există o legislaţie care l-ar putea pedepsi pe acel Brad, dar la noi nu îi face nimeni nimic.

- Sigur, numai noi suferim…

De cele două femei, care vorbeau lângă poartă, se apropie un vecin.

- Bună ziua, doamnelor! Ce mai faceţi?

- Buna ziua, vecine! Povestim despre ale noastre.

- Doamna Francesca, păreţi bolnavă…

- Nu e bolnavă! E supărată! Cineva i-a otrăvit motanul.

Francesca îşi întoarse capul. Vecinul se apropie de Viorica şi, cu o voce scăzută îi spuse:

- Tocmai m-a vizitat Iulia. Şi ea era nervoasă. Nu ştia cine a sfâşiat motanul negru pe care mi se pare că Aurica îl avea chiar de la tine, vecino. Eu cred că ştiu cine a fost autorul. Bag mâna în foc că el e autorul! Dar nu am martori. Vecina e acum in Franţa şi Iulia, sora ei, a venit să îi dea ceva de mâncare pisoiului. L-a găsit… Nu se putea opri din plâns.

- Exact despre pisoi vorbeam cu Francesca. Chiar nu pot fi pedepsiţi aceşti indivizi fără inimă? 

Vecinul le făcu un semn de salut şi plecă. Nici el nu ştia cum să continue.

Cele două femei au tăcut o vreme. Viorica simţea că trebuie să spună ceva, să o încurajeze pe Francesca. Dar ce ar ajuta-o? Să-i spună că un alt pisoi ar mai înveseli-o? Totuşi, vecinul ei nu l-ar suporta. Şi nici Francesca nu e dispusă să mai treacă printr-o experienţă de acest gen.

Soţul Francescăi le trezi la realitate. Pornise motorul maşinii, semn că doamnele trebuie să pună capăt dezbaterii.

Ieri şi azi

Ţinând-o de mână pe bunica ei, Ioana iese mândră pe poarta grădiniţei. Vizibilă bucurie stăruie pe chipul femeii.

- Bunica Maria, putem să ne plimbăm puţin?
- Da, trecem prin parc, dacă vrei.
- Sigur că vreau. Şi pe tine te lua bunica ta de la grădiniţă?
- Nu. Grădiniţa mea era foarte aproape de casă şi mergeam singură. Eu am fost numai la grupa mare. Tu eşti mică…
- Un pic mică şi un pic mare. Am aproape cinci ani.
- Ioana, ai văzut ce frumos e copacul din dreapta? Toate frunzele lui sunt galbene ca mierea. Să ne aşezăm pe banca asta şi să-l admirăm!
- Bunica Maria, îmi povesteşti despre bunica ta?
- Cu plăcere! Cam ce ai vrea să ştii?
- Cum se numea, unde locuia, ce lucra…
- Am înţeles. Îţi voi spune ce îmi amintesc despre bunica mea de la ţară. Mama tatălui meu se numea Maria…
- Cum? Şi tu ai avut o bunică Maria?
- Da. Şi nu numai bunica se numea Maria. Şi mama mea, naşa mea şi câteva mătuşi şi verişoare aveau acest nume.
- Povesteşte-mi!, spuse Ioana, aşezându-se mai comod pe bancă.
- Bunica mea era o femeie foarte bună, blândă, vorbea frumos, nu se grăbea niciodată. Purta o cămaşă albă, cu mânecile largi. Cămaşa era încreţită la gât şi la încheietura mâinii. La gât, era cusut, cu aţă neagră, un model mărunt. Purta poale albe, un fel de fustă destul de lungă, peste care purta, în faţă, un şorţ negru, iar în spate avea o pânzătură ţesută chiar de ea, cu dungi negre şi roşii. Nu cred că ai văzut o pânzătură.
- Nu am văzut. Explică-mi, te rog!
- Era ca o bucată de pătură din lână, lată cât să acopere un scaun.
- Înţeleg. Spune mai departe!
- Bunica avea un pieptar închis în faţă…
- Ce e acela pieptar?
- O vestuţă. Pieptarul bunicii mele era din blană de miel, era alb şi era înfrumuseţat cu cusături din fâşii de piele roşie pe margine. Nu se încheia în faţă ca vestele de la oraş, ci lateral, în partea stângă. Pe cap, bunica purta un batic negru cu ciucuri de mătase pe margine. În picioare avea opinci din cauciuc.
- Cum sunt opincile?
- Imaginează-ţi o bucată de material ca o foaie de hârtie. La un capăt, îndoim marginile si le coasem. Se formează un vârf. În partea cealaltă a foii, încreţim marginea. Cam aşa era o opincă. Pe margine se prindea un şnur şi cu acest şnur se lega de picior. Iarna, bunica purta ciorapi de lână, făcuţi chiar de ea. Vara, umbla şi desculţă.
- Nu am văzut niciodată opinci.
- Am nişte opincuţe mici, ca pentru păpuşi. Eu nu am purtat opinci, dar acele opincuţe mi-au plăcut foarte mult. Le-am văzut în piaţă la Vişeu şi le-am cumpărat să le ţin în vitrină.
- Vreau să le văd! Când mergem la voi?
- Poate chiar în prima duminică. E bine?
- Da, e bine. Mai povesteşte-mi!
- Bunicul meu era mai bătrân decât bunica. Purta o cămaşă albă din cânepă sau din pânză albă cumpărată de la magazin. Cămaşa bunicului avea mânecile largi, nu erau strânse la capăt, ca ale bunicii. Vara purta pantaloni largi în partea de jos, din acelaşi material cu cămaşa. Iarna, bunicul meu purta pantaloni din pănură, adică o stofă groasă pe care bunica o ţesea în casă. Şi bunicul avea pieptar şi purta o pălărie neagră, dar numai când ieşea din casă. Iarna, avea o căciulă din blană de miel. Purta opinci. Într-o iarnă m-am uitat cum se încălţa. Era un adevărat spectacol. Şi-a înfăşurat obielele, două bucăţi de pânză groasă în loc de ciorapi, şi-a pus o opincă şi a început să înfăşoare nojiţele, adică şiretul, în jurul piciorului. Operaţiunea a durat destul de mult, dar şiretul acela era foarte frumos aşezat. Bunica a văzut cum priveam insistent şi m-a întrebat dacă aş putea să mă aranjez la fel. I-am răspuns ca prefer ghetele mele cu şiretul care se leagă mai simplu şi mai repede.
- Bunicii tăi aveau paltoane?
- Purtau sumane, adică un fel de jachete făcute din stofă groasă, ţesută la război, obiect care nu lipsea din nicio gospodărie ţărănească. După ce femeile ţeseau pănura, aşa se numea stofa aceea, o duceau la piuă, adică la o baie în apă rece, unde era învârtită şi bătută până când se îndesa suficient. Îmi amintesc că am observat cum foloseau ţăranii mânecile lungi ale acelor sumane. Când nu era foarte frig, mânecile se îndoiau cât să acopere încheietura mâinii. Când era mai frig, mânecile erau dezdoite şi oamenii băgau mâna dreaptă în mâneca stângă şi mâna stângă în mâneca dreaptă. Aveau un fel de manşon.
- Ce e acela manşon?
- Ai văzut în filmul de aseară? Domnişoara avea ceva ca un sul din blană în care îşi ţinea mâinile.
- Am văzut. Dar bunicii tăi nu aveau aşa un manşon.
- Nu ca domnişoara din film, dar ţi-am spus cum îşi încălzeau mâinile… Am uitat să-ţi spun că sumanele nu aveau buzunare.
- Am înţeles acum. Spune mai departe!
- Bunicul meu nu auzea bine, dar se trezea de dimineaţă, se îmbrăca şi mergea la grajd. El le dădea mâncare vacilor, şi iarna, şi vara. Apoi, stătea în casă şi citea. Ţinea cartea mai departe de ochi, dar nu purta ochelari. Ne plăcea să povestim cu bunicul. Era un om simpatic, glumeţ, vesel. Singura problemă era că trebuia să vorbim mai tare.
- Bunica ta îţi spunea poveşti?
- Nu prea… Îmi amintesc doar că ne aducea mere din grădină, că aducea ouăle de la găini, că avea flori interesante în grădina de lângă casă, ca îi plăcea foarte mult să ne audă pe noi, nepoţii de la oraş, cum spuneam poezii, cum cântam. Îmi amintesc că o vedeam torcând lână. Am rugat-o să mă înveţe să torc. Nu am reuşit. Era prea greu să fiu atentă în mai multe locuri.
- Bunica ta te ducea la mall?
- În sat nu era decât un bufet la care unii oameni beau câte o bere. Bunicii mei cumpărau numai zahăr şi ulei de la Vişeu. Aveau o grădină foarte îngrijită din care bunica aducea ceapă, morcovi, pătrunjel. Mătuşa scotea cartofi numai atunci când avea nevoie. Fasolea şi varza erau în grădina casei. Aveau şi porumb în acea grădină, chiar dacă pe deal mai aveau locuri în care cultivau cartofi şi porumb. În apropierea casei aveau pomi fructiferi: doi nuci, un păr de vară, unul de iarnă, câţiva meri şi mai mulţi pruni. Din fructe, în special din prune, bunica făcea dulceaţă. Nu era nevoie să meargă să cumpere de la magazin nici lapte, brânză şi unt, pentru că aveau vaci şi oi. Bunicii aveau o scroafă cu purcei şi creşteau un purcel pentru noi, cei care locuiam la oraş. Cu banii pe care îi primeau pentru alt purcel, luau făină de grâu. Bunica făcea pâine în casă şi o cocea în cuptorul care se găsea în camera de toate zilele. Toamna, puneau conservele şi legumele la păstrare într-o groapă săpată lângă casă. Iarna, în Săcel ningea mult, dar bunicii făceau cărări spre fântână, spre grajd, spre groapa cu alimente şi puteau să stea mult timp fără să plece după cumpărături. Periodic, aduceau petrol pentru lampă.
- Am văzut o lampă la cineva. Miroase urât şi scoate fum…
- Aşa e! Lumina lămpii era mai slabă decât cea a becurilor, dar la sat nu era curent electric. Noua casă pe care au făcut-o în locul celei vechi are frigider, televizor, telefon, becuri electrice… Nu mi se pare interesantă. Era mai frumos când bunica ne aştepta pe prispă şi ne servea cu porumb fiert, când bunicul venea plin de zăpadă pe haine şi noi spuneam că e Moş Crăciun…
- Bunica Maria, îmi place cum povesteşti…
- Mai povestim şi mâine. Acum trebuie să mergem. Am zăbovit cam mult în parc. Uite, deja ne sună mama ta!

Trecând prin Săcel

Ultima noastră vizită în Maramureş a fost scurtă: la notar şi la cimitir. La notar am semnat actele. La cimitir am aprins lumânări, am aşezat flori în vază, am depănat amintiri. Dacă tata ar fi trăit, în acea zi ar fi împlinit nouăzeci de ani. Sora mea nu i-a supravieţuit decât un an, iar mama a urmat-o la câteva zile.

Am zăbovit o vreme în casa părintească, alegând câteva cărţi, acte, notiţe şi fotografii.

Ne-am luat rămas-bun de la rudele care rămâneau în Vişeu şi am plecat. Voiam să urcăm Dealul Moiseiului cât timp mai era lumină. Drumul are multe curbe, unele destul de strânse, şi multe chiar în pantă. Aveam maşină numai de doi ani şi eram a patra oară cu maşina proprie pe acel drum.

După ce, în Săcel, am trecut pe sub linia ferată, am cotit la stânga, spre Dealul Ştefăniţei. Dacă până atunci am vorbit puţin, acum mi s-a dezlegat limba:

- Uite, în stânga e şcoala în care m-am născut! Doar din maşină am mai văzut-o de când am plecat din Săcel. Au trecut câţiva ani de atunci…

Am mai mers puţin pe drumul necirculat la acea oră. Pe marginea drumului se puteau vedea case vechi, din bârne, acoperite cu şindrilă, case tradiţionale, cu două camere şi tindă, cu târnaţ şi gospodărie simplă, având un grajd în care de obicei se afla câte o vacă. Mai rar câte o gospodărie care ţinea cai pentru a-i folosi la muncă şi drumurile pe care le făceau la oraş.

În ultima vreme, ici, colo se afla câte o casă mai mare, chiar cu un etaj. Erau case construite de cei care au lucrat în alte ţări. În curţi sau în marginea drumului, erau maşini cu numere de Italia.

- Uite, la dreapta, imediat după curbă, o să vezi casa mătuşii Ileana! Cea care e mai departe de drum, pe pantă… Să-ţi povestesc cum a decurs prima vizită pe care am făcut-o acolo! Eram în clasa a şaptea. Mătuşa Ileana ne-a reproşat că niciodată n-am fost să-i vedem gospodăria: „Veniţi de două, chiar de trei ori pe an în Săcel şi de fiecare dată plecaţi repede acasă. Nicoară vă duce cu sania sau cu căruţa la gară, dar niciodată nu v-a adus la noi. Acum, că aţi venit de dimineaţă şi aţi spus că mergeţi cu trenul de seară, puteţi să veniţi cu mine. Vă dau să gustaţi ceva ce n-aţi mai mâncat…” Am plecat de la bunici cu mătuşa Ileana. Fiind sărbătoare, Adormirea Maicii Domnului, la porţi şi pe drum erau foarte mulţi oameni. Toţi erau îmbrăcaţi cu haine tradiţionale. Femeile în vârstă purtau şorţ negru şi pânzătură cu dungi negre şi roşii. Era un roşu sobru, nu vioi ca al celor de pe Vişeu, unde ultima modă era roşu aprins, ca jarul. Tinerele purtau fustă foarte largă, din caşmir, în trei laţi, cu flori multicolore. Cămăşile tuturor erau sobre, cusăturile de pe cămăşi erau în special în modele geometrice. Numai bătrânii mai erau încălţaţi cu opinci.
- Voi nu aveaţi haine populare. Vă deosebeaţi de localnici.
- Da, toată lumea ne remarca. Unii intrau în vorbă cu mătuşa şi ea le spunea cu mândrie: „sunt copiii lui Dumitru”. Toată lumea ştia cine e Dumitru Grad. Fusese directorul şcolii. De aceea m-am născut în şcoală.

Am întors capul privind spre casa aflată pe pantă şi am continuat să povestesc.

- Drumul a durat o jumătate de oră. Săcelul, situat în lungul Izei, se întinde pe câţiva kilometri. Gospodăria mătuşii era diferită de cea a bunicilor. Avea grajdul lângă drum. Casa era mai sus. De pe târnaţ puteau să vadă tot ce era în curte şi chiar o mare parte din drum. Casa nu era mai mare ca a bunicii. Tot doua camere, de-o parte şi de cealaltă a tindei. Spre stradă era „camera de zi”, în care se desfăşura activitatea obişnuită. În cealaltă cameră intrau mai rar, doar când aveau musafiri sau de sărbători.

- Aşa e la ţară, în tot Ardealul.
- Mătuşa ne-a arătat tot ce a crezut că ne-ar interesa. Ne-a îmbiat cu mai multe, dar noi eram sătui. Mâncaserăm la bunica. Am acceptat nişte corcoduşe. Până la urmă, ne-a propus să gustăm lapte acru de oi. Numai gândul că e lapte acru a fost suficient să mă determine să refuz. Am mulţumit politicos. Doru s-a oferit să guste. A luat o lingură din lapte, a înghiţit cam greu, a mai luat un pic şi s-a oprit. „E bun laptele acru?” întreabă mătuşa. Doru, făcând o pauză, răspunde: „E bun, e bun, da-i acru…”. Noi două am râs. O vreme, l-am tot tachinat pe Doru repetându-i „E bun, e bun, da-i acru…”.

Am făcut o pauză. Maşina depăşea o căruţă cu fân. După o vreme, am continuat:
- Mătuşa ne-a condus înapoi la bunici. Pe drum, am văzut că pe malul celălalt al Izei erau mulţi tineri. Am cerut lămuriri. „Acolo se ţine o şezătoare. Se adună tinerii, lucrează ceva şi apoi joacă. Jocul ţine până târziu.” Am întrebat dacă tăticul ne-ar lăsa să participăm, dar mătuşa ne-a spus că suntem prea mici. Şi, oricum, cu trenul de seară, trebuia să mergem la Vişeu.

- Şi chiar aţi plecat seara?
- Am preferat să merg cu trenul care ajungea după ora zece în Vişeu de Jos. Acolo, de cele mai multe ori găseam un autobuz sau o maşină care să ne ducă în oraş. Dacă nu, mergând pe jos, ajungeam acasă în cel mult o oră. Mergeam povestind, pe şosea, nu ne deranja. Era mai bine decât să dormim înghesuiţi la bunica. Nina se culca pe cuptor, uneori şi Doru. Eu preferam laiţa unde bunica îmi dădea suficiente cergi să nu mi se pară prea tare „patul”, dar laiţa era cam îngustă. Avea vreo 60 de centimetri. Am dormit numai iarna la bunici. Nu mi-a plăcut. In camera „domnească” făceau foc numai când mergeam noi. Şi scotea un fum soba aceea de cărămidă!
- Văd că vorbeşti cu drag despre oameni care nu mai sunt.
- Am amintiri frumoase, de la persoanele pe care la găseam în casa bunicilor, la peisajele pe care le vedeam, la poveştile spuse în lungile seri de iarnă…

Când am ajuns în vârful Pasului Şetref, se însera. Am făcut un scurt popas, doar cât să beam o gură de cafea şi să privim ultima dată Valea Izei, să respirăm aerul curat al Maramureşului şi să le mulţumim în gând celor care nu mai sunt.

Sfertul academic

A trecut o vreme bună de când nu s-au văzut. Lucrau la şcoli diferite şi numai la cercul pedagogic se întâlneau.

- Îţi aminteşti, Ioana, cum râdeam de tine când spuneai că dormi un sfert de oră?
- Să înţeleg că acum nu mai râzi?
- Abia acum văd câtă dreptate aveai. Într-un sfert de oră, te poţi odihni suficient pentru a mai putea lucra câteva ore…
- Decalajul este normal. Fiica ta e cu câţiva ani mai mică…
- Despre ce sfert de oră vorbiţi? Lămuriţi-mă, interveni Aurica.
- Spune-i tu, Ioana, că ştii mai bine cum e cu sfertul academic!

Zâmbind, Ioana e de acord să le povestească.

- Când erau fetele noastre mici, aveam ore şi de dimineaţă, dar şi la seral. Chiar şi sâmbăta ajungeam acasă după ora două. Uneori, eram foarte obosită. De aceea, le rugam pe fete să mă lase să dorm puţin. Nu era nevoie să facă linişte deplină, dar le ceream să nu trântească uşile, să nu intre în dormitor şi să mă trezească după un timp, în funcţie de situaţia concretă. Le aşezam ceasul pe masa din camera lor, le spuneam să mă trezească atunci când limba mare ajunge la numărul doisprezece sau, după caz, la trei, la şase... De obicei, fetele respectau condiţiile. Ştiau că trebuie să mă odihnesc, dacă vreau să îmi reuşească ceea ce trebuie să fac.
- Şi dormeai un sfert de oră? întrebă Aurica.
- Ei, un sfert de oră! Dormeam mai mult sau mai puţin… Depinde… Uneori, nu reuşeam să adorm. Mă gândeam la ceea ce urma să fac. Alteori, adormeam. Oricum, eram sigură că fetele mă vor anunţa că timpul planificat s-a scurs. Cele zece-cincisprezece minute erau de aur.
- Acum e rândul meu să constat că acel somn „furat” e foarte bun. Nu mai râd, dar atunci nu înţelegeam cum poţi să dormi un sfert de oră.
- Voi nu aţi auzit cum se odihnea Einstein? Se aşeza în fotoliul care era pe o bucată de tablă, ţinând în mână o cheie. Îl fura somnul, dar se trezea la zgomotul produs de cheia pe care o scăpa atunci când adormea. Odihna era suficientă pentru a se putea ocupa în continuare de problema la care lucra. Nu mă compar cu Einstein, compar doar situaţiile şi condiţiile. Poate e doar o poveste pusă pe seama lui Einstein, dar e interesantă şi are un sâmbure de adevăr ştiinţific.
- Ei, şi voi! Imediat ajungeţi a adevărul ştiinţific, la sfertul academic… Vă credeţi savanţi? Măi, ce idei aveţi!
- Lasă, Aurico, sunt amintiri din tinereţe! Când vom fi pensionare, vei veni şi ne vei spune tu cum e cu sfertul academic şi cu somnul furat! Să mergem, că începe şedinţa!