Ninge cu fulgi mari. În casă, la căldură, citesc o carte cu poezii. Tresar când aud la radio:
„Câte flori pe Iza-n sus
Toate cu mândra le-am pus…”
Las cartea şi închid ochii. Iza este râul care curge în spatele casei bunicilor mei din Săcel. Îmi place cum sună „Iza”. E un nume de fată. Poate că bătrânii ştiau o legendă, dar nu-mi amintesc să mi-o fi spus cineva. De la şcoală, dar şi din excursiile pe care le-am făcut, ştiu multe despre râul Iza.
Acum, cu ochii închişi, parcă citesc dintr-o carte:
„Iza izvorăşte din Muntele Bătrâna şi adună apele de pe versanţii abrupţi. Apoi, apa sapă o peşteră pe sub muntele Măgura. Iese din nou la suprafaţă printr-un al doilea izbuc, numit Izvorul Albastru al Izei.”
Plouă pe Şetref –
apa Izei reflectă
albastrul cerului
Am fost acolo cu mulţi ani în urmă. Am cules flori şi frăguţe din tăietură. În Preluca Izei era soare. Se auzea cântecul păsărilor.
Cucul într-un fag –
numeroase cascade
prin defileu
Gândul mă poartă în jos, pe Iza. Ajung la moară. De acolo, sunt câţiva metri până la casa bunicilor mei.
Bunica toarce –
casa din bârne groase
e lângă un nuc
Mătuşa e plecată la Măgurice. Acolo are o holdă şi, după ce termină de săpat, vrea să adune cimbrişor de câmp. Iarna e lungă şi e bine să aibă din ce să facă un ceai, în caz de răceală. Sapă şi cântă. O îngână păsările.
Zeci de pâraie se varsă în Iza, care străbate comuna Săcel de la est la vest.
Pe malurile Izei, cânepa e în topile. Ţăranii au dus fânul şi au făcut clăile în apropierea caselor. Iarna e lungă, iar ei vor avea suficientă hrană pentru animale. Numai câteva zile au rămas până la Adormirea Maicii Domnului. Codrul deja dă înapoi.
Aud din nou cântecul de la radio:
„Câte le-am pus până-n zori,
Toate-s mândre şi-s cu flori.
Câte le-am pus până-n prânz,
Toate-s mândre şi s-au prins.
Câte le-am pus până-n cină,
S-o uscat la rădăcină…”
În semn de respect pentru acest „imn al maramureşenilor”, aşez cartea de poezii pe masă. Deschid albumul cu fotografii. Din album, îmi zâmbesc bunicii, părinţii…
„Câte flori pe Iza-n sus
Toate cu mândra le-am pus…”
Las cartea şi închid ochii. Iza este râul care curge în spatele casei bunicilor mei din Săcel. Îmi place cum sună „Iza”. E un nume de fată. Poate că bătrânii ştiau o legendă, dar nu-mi amintesc să mi-o fi spus cineva. De la şcoală, dar şi din excursiile pe care le-am făcut, ştiu multe despre râul Iza.
Acum, cu ochii închişi, parcă citesc dintr-o carte:
„Iza izvorăşte din Muntele Bătrâna şi adună apele de pe versanţii abrupţi. Apoi, apa sapă o peşteră pe sub muntele Măgura. Iese din nou la suprafaţă printr-un al doilea izbuc, numit Izvorul Albastru al Izei.”
Plouă pe Şetref –
apa Izei reflectă
albastrul cerului
Am fost acolo cu mulţi ani în urmă. Am cules flori şi frăguţe din tăietură. În Preluca Izei era soare. Se auzea cântecul păsărilor.
Cucul într-un fag –
numeroase cascade
prin defileu
Gândul mă poartă în jos, pe Iza. Ajung la moară. De acolo, sunt câţiva metri până la casa bunicilor mei.
Bunica toarce –
casa din bârne groase
e lângă un nuc
Mătuşa e plecată la Măgurice. Acolo are o holdă şi, după ce termină de săpat, vrea să adune cimbrişor de câmp. Iarna e lungă şi e bine să aibă din ce să facă un ceai, în caz de răceală. Sapă şi cântă. O îngână păsările.
Zeci de pâraie se varsă în Iza, care străbate comuna Săcel de la est la vest.
Pe malurile Izei, cânepa e în topile. Ţăranii au dus fânul şi au făcut clăile în apropierea caselor. Iarna e lungă, iar ei vor avea suficientă hrană pentru animale. Numai câteva zile au rămas până la Adormirea Maicii Domnului. Codrul deja dă înapoi.
Aud din nou cântecul de la radio:
„Câte le-am pus până-n zori,
Toate-s mândre şi-s cu flori.
Câte le-am pus până-n prânz,
Toate-s mândre şi s-au prins.
Câte le-am pus până-n cină,
S-o uscat la rădăcină…”
În semn de respect pentru acest „imn al maramureşenilor”, aşez cartea de poezii pe masă. Deschid albumul cu fotografii. Din album, îmi zâmbesc bunicii, părinţii…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu