Şcoala din sat

             - Bunicule, acum eşti liber? Putem povesti?

            - Da, nepoţica mea dragă! Despre ce vrei să vorbim?

            - Mi-ai promis că îmi povesteşti cum a fost primul tău an de şcoală.

            - Ai dreptate. Să mergem în grădină, să ne aşezăm pe băncuţă şi să vorbim!

            Bunicul o luă de mânuţă pe nepoţica lui şi merseră în grădină. Înflorise liliacul şi se auzea zumzetul albinelor. Din când în când, treceau bâzâind câte un bondar dungat având picioruşele pline cu polen şi câte un fluture galben.

            - Îţi aminteşti că nu am mers la şcoală la şapte ani…

            - Sigur, bunicule, ai fost în spital. Spune mai departe.

            - În prima zi de şcoală, am mers singur, pentru că toţi cei mai mari aveau de lucru. Am intrat în clasă, după ce am ciocănit în uşă. Am salutat creştineşte cum ştiam de acasă şi am sărutat mâna protopopului Tarţea Ion, care era învăţător.

            - Ce este protopopul?

            - Un preot cu funcţie mai mare. În sat nu era în acel moment un învăţător cum sunt acum, aşa că, protopopul avea şi rolul de învăţător.

            - Am înţeles.

            - Am răspuns la câteva întrebări şi am fost trimis să iau loc pe un scaun de bancă ce nu avea pupitru în faţă.

- Cum, aveai scaun de bancă, dar nu aveai unde să scrii şi unde să-ţi pui ghiozdanul?

- Cam aşa. Am fost neplăcut impresionat de acest loc. Aveam în trăistuţă o tăbliţă cu condei de piatră şi cârpă de şters, aveam un abecedar mai vechi (moştenire de la fraţii mai mari), prune şi pere uscate, sâmburi de harbuz şi pâine de mălai.

- Cum, nu aveai caiete?

- Nu, atunci copiii din clasa întâi aveau o tăbliţă pe care zgâriau cu un obiect din piatră. Ai şi tu un joc asemănător, dar din material plastic, pe care scrii cu un creion special şi poţi să ştergi trecând cu o ramă mobilă…

- Da, aşa e. Am înţeles asta. Am înţeles că aveai un abecedar vechi, dar de ce ai mers la şcoală cu prune uscate şi sâmburi… Ce fel de sâmburi, că n-am înţeles?

- De harbuz, adică de dovleac. Aşa se spune în Maramureş.

- Bine, dar de ce pâine de mălai?

- Pentru ca părinţii mei cultivau porumb şi făceau mămăligă şi pâine din porumb. Era foarte bună. Era un fel de prăjitură. Facem o dată, să te convingi. Se face cu iaurt, nu cu drojdie…

- Fii atent, ai promis!

- Da, am promis!

- Spune mai departe! Ce ai mai făcut?

- În dimineaţa următoare m-am dus la şcoală mai devreme. Am ocupat un loc convenabil, am scos pe bancă abecedarul şi tăbliţa, iar când au venit alţii să-şi ocupe locul, n-am mai cedat.

- Măcar aveai o bancă bună…

- Când a venit protopopul, s-a uitat la tăbliţa pe care aveam scrise nişte socoteli, calcule. Probabil nu erau corecte. M-a întrebat dacă am scris eu sau altcineva. I-am răspuns că eu le-am făcut. Atunci, el a deschis abecedarul şi mi-a spus să citesc la „oi”. Am citit. A deschis cartea către sfârşit. Am citit şi acolo. Atunci preotul a luat de pe alt rând de bănci un manual de clasa a III-a. Am citit şi acolo...

- Ştiai să citeşti? Erai în a doua zi la şcoală.

- Am avut fraţi mai mari. Într-o zi am întrebat ce e un semn, a doua zi l-am întrebat pe altul ce e alt semn… Am învăţat să citesc mai mult pentru că nu aveam voie să merg pe piciorul operat. Şi îmi plăcea. Când nu mă descurcam singur, găseam urgent pe cineva să mă ajute. Toţi cei mai mari ca mine citeau atât cu litere de care ştii tu…

- Ştiu câteva litere: I, O, M, N şi A… şi R.

- Mai e un an până mergi la şcoală. Eu învăţasem şi literele chirilice.

- Cum sunt literele alea?

- Seamănă cu cele de pe conservele greceşti.

- Sunt mai urâte! Spune mai departe!

- Protopopul m-a trimis pe alt rând de bănci. Asta însemna că m-a trecut în clasa a doua, fără să o fi făcut pe prima.

- Ce frumos!

- Frumos. Am ajuns coleg cu cei de vârsta mea.

- Era frumos la şcoala ta?

- Mie mi-a plăcut să învăţ. Nu după mult timp, protopopul a fost ales senator. A plecat la Parlament, iar în clasă a rămas cu noi diacul Alexa.

- Ce e diacul?

- Unul dintre cei care îl ajută pe preot.

- Am înţeles. Mai departe!

- Eram puţini elevi în sat şi toţi învăţam în aceeaşi sală. Acest mod de lucru se numeşte simultan. De exemplu: învăţătorul citeşte cu clasa întâi, dar elevii din clasa a doua fac calcule, cei din clasa a treia citesc despre plante, iar clasa a patra citeşte un text despre strămoşii noştri. Apoi, clasa întâi scrie, clasa a doua citeşte, clasa a patra desenează…

- E interesant.

- În anii următori au venit nişte învăţători tineri despre care am aflat mai târziu că erau elevi de la şcoala normală.

- Ce e şcoala normală?

- Şcoala pentru învăţători. Aceştia erau trimişi la noi înainte de terminarea şcolii pentru că nu erau destui învăţători la sate. Aşa era atunci.

- Erau puţini copii, puţini învăţători…

- Da. Totuşi, cine voia să înveţe putea învăţa. Să terminăm etapa! În ultimul am pe care l-am făcut la şcoala din sat,  ne-a lua în primire preotul Arcaş Ioan. Eram doar doi elevi în clasa a IV-a. Aveam un avantaj faţă de colegi: aveam dreptul să citim cărţi din biblioteca şcolii. Ni s-a spus că noi vom merge la şcoală „mai departe”.

- Adică cum „mai departe”?

- Adică să mergem în clasa următoare. Atunci copiii rămâneau cu patru clase. Asta a fost de mult… Mămica ta a trebuit să înveţe cel puţin 11 clase.

- Sigur, dar eu ştiu că e ingineră. Câte clase a învăţat?

- Putem spune că a făcut şaisprezece clase.

- Mult. Şi eu voi merge la şcoală! Vreau să mă fac învăţătoare sau profesoară.

- Aşa să faci! Să înveţi bine şi să ajungi ceea ce vrei tu!

- Îţi mulţumesc, bunicule, că îmi povesteşti!

- Îmi place că mă asculţi! Eşti o fetiţă cuminte!

Soarele trecuse de vârful plopului din apropiere. Bunicul o luă de mânuţă pe nepoţica lui şi se îndreptară spre casă, nu înainte ca bunicul să promită încă o povestire.