-
Bunicule, acum eşti liber? Putem povesti?
-
Da, nepoţica mea dragă! Despre ce vrei să vorbim?
-
Mi-ai promis că îmi povesteşti cum a fost primul tău an de şcoală.
-
Ai dreptate. Să mergem în grădină, să ne aşezăm pe băncuţă şi să vorbim!
Bunicul
o luă de mânuţă pe nepoţica lui şi merseră în grădină. Înflorise liliacul şi se
auzea zumzetul albinelor. Din când în când, treceau bâzâind câte un bondar
dungat având picioruşele pline cu polen şi câte un fluture galben.
-
Îţi aminteşti că nu am mers la şcoală la şapte ani…
-
Sigur, bunicule, ai fost în spital. Spune mai departe.
-
În prima zi de şcoală, am mers singur, pentru că toţi cei mai mari aveau de
lucru. Am intrat în clasă, după ce am ciocănit în uşă. Am salutat creştineşte
cum ştiam de acasă şi am sărutat mâna protopopului Tarţea Ion, care era învăţător.
-
Ce este protopopul?
-
Un preot cu funcţie mai mare. În sat nu era în acel moment un învăţător cum
sunt acum, aşa că, protopopul avea şi rolul de învăţător.
-
Am înţeles.
-
Am răspuns la câteva întrebări şi am fost trimis să iau loc pe un scaun de
bancă ce nu avea pupitru în faţă.
- Cum, aveai
scaun de bancă, dar nu aveai unde să scrii şi unde să-ţi pui ghiozdanul?
- Cam aşa. Am
fost neplăcut impresionat de acest loc. Aveam în trăistuţă o tăbliţă cu condei
de piatră şi cârpă de şters, aveam un abecedar mai vechi (moştenire de la
fraţii mai mari), prune şi pere uscate, sâmburi de harbuz şi pâine de mălai.
- Cum, nu aveai
caiete?
- Nu, atunci
copiii din clasa întâi aveau o tăbliţă pe care zgâriau cu un obiect din piatră.
Ai şi tu un joc asemănător, dar din material plastic, pe care scrii cu un
creion special şi poţi să ştergi trecând cu o ramă mobilă…
- Da, aşa e. Am
înţeles asta. Am înţeles că aveai un abecedar vechi, dar de ce ai mers la
şcoală cu prune uscate şi sâmburi… Ce fel de sâmburi, că n-am înţeles?
- De harbuz,
adică de dovleac. Aşa se spune în Maramureş.
- Bine, dar de
ce pâine de mălai?
- Pentru ca părinţii
mei cultivau porumb şi făceau mămăligă şi pâine din porumb. Era foarte bună.
Era un fel de prăjitură. Facem o dată, să te convingi. Se face cu iaurt, nu cu
drojdie…
- Fii atent, ai
promis!
- Da, am
promis!
- Spune mai
departe! Ce ai mai făcut?
- În dimineaţa
următoare m-am dus la şcoală mai devreme. Am ocupat un loc convenabil, am scos pe
bancă abecedarul şi tăbliţa, iar când au venit alţii să-şi ocupe locul, n-am
mai cedat.
- Măcar aveai o
bancă bună…
- Când a venit
protopopul, s-a uitat la tăbliţa pe care aveam scrise nişte socoteli, calcule.
Probabil nu erau corecte. M-a întrebat dacă am scris eu sau altcineva. I-am
răspuns că eu le-am făcut. Atunci, el a deschis abecedarul şi mi-a spus să
citesc la „oi”. Am citit. A deschis cartea către sfârşit. Am citit şi acolo.
Atunci preotul a luat de pe alt rând de bănci un manual de clasa a III-a. Am
citit şi acolo...
- Ştiai să
citeşti? Erai în a doua zi la şcoală.
- Am avut fraţi
mai mari. Într-o zi am întrebat ce e un semn, a doua zi l-am întrebat pe altul
ce e alt semn… Am învăţat să citesc mai mult pentru că nu aveam voie să merg pe
piciorul operat. Şi îmi plăcea. Când nu mă descurcam singur, găseam urgent pe cineva
să mă ajute. Toţi cei mai mari ca mine citeau atât cu litere de care ştii tu…
- Ştiu câteva
litere: I, O, M, N şi A… şi R.
- Mai e un an
până mergi la şcoală. Eu învăţasem şi literele chirilice.
- Cum sunt
literele alea?
- Seamănă cu
cele de pe conservele greceşti.
- Sunt mai
urâte! Spune mai departe!
- Protopopul
m-a trimis pe alt rând de bănci. Asta însemna că m-a trecut în clasa a doua,
fără să o fi făcut pe prima.
- Ce frumos!
- Frumos. Am
ajuns coleg cu cei de vârsta mea.
- Era frumos la
şcoala ta?
- Mie mi-a
plăcut să învăţ. Nu după mult timp, protopopul a fost ales senator. A plecat la Parlament, iar în clasă
a rămas cu noi diacul Alexa.
- Ce e diacul?
- Unul dintre
cei care îl ajută pe preot.
- Am înţeles.
Mai departe!
- Eram puţini
elevi în sat şi toţi învăţam în aceeaşi sală. Acest mod de lucru se numeşte simultan.
De exemplu: învăţătorul citeşte cu clasa întâi, dar elevii din clasa a doua fac
calcule, cei din clasa a treia citesc despre plante, iar clasa a patra citeşte
un text despre strămoşii noştri. Apoi, clasa întâi scrie, clasa a doua citeşte,
clasa a patra desenează…
- E interesant.
- În anii
următori au venit nişte învăţători tineri despre care am aflat mai târziu că
erau elevi de la şcoala normală.
- Ce e şcoala
normală?
- Şcoala pentru
învăţători. Aceştia erau trimişi la noi înainte de terminarea şcolii pentru că
nu erau destui învăţători la sate. Aşa era atunci.
- Erau puţini
copii, puţini învăţători…
- Da. Totuşi,
cine voia să înveţe putea învăţa. Să terminăm etapa! În ultimul am pe care l-am
făcut la şcoala din sat, ne-a lua în
primire preotul Arcaş Ioan. Eram doar doi elevi în clasa a IV-a. Aveam un
avantaj faţă de colegi: aveam dreptul să citim cărţi din biblioteca şcolii. Ni
s-a spus că noi vom merge la şcoală „mai departe”.
- Adică cum
„mai departe”?
- Adică să
mergem în clasa următoare. Atunci copiii rămâneau cu patru clase. Asta a fost
de mult… Mămica ta a trebuit să înveţe cel puţin 11 clase.
- Sigur, dar eu
ştiu că e ingineră. Câte clase a învăţat?
- Putem spune
că a făcut şaisprezece clase.
- Mult. Şi eu
voi merge la şcoală! Vreau să mă fac învăţătoare sau profesoară.
- Aşa să faci!
Să înveţi bine şi să ajungi ceea ce vrei tu!
- Îţi mulţumesc,
bunicule, că îmi povesteşti!
- Îmi place că
mă asculţi! Eşti o fetiţă cuminte!
Soarele trecuse
de vârful plopului din apropiere. Bunicul o luă de mânuţă pe nepoţica lui şi se
îndreptară spre casă, nu înainte ca bunicul să promită încă o povestire.
2 comentarii:
Ca toate povestile tale sunt asa de bune... ca o paine calda...
Îţi mulţumesc pentru comentariu!
Am o idee pe care vreau să o pun pe hârtie. Momentan, adun pe internet povestioare.
Trimiteți un comentariu