O stradă liniştită

Într-o seară, Aurica urmărea un film la televizor. La un moment dat, printre zgomotele produse de exploziile din film, a auzit o bubuitură. A avut impresia că se auzea de la vecinul din spatele casei. La scurt timp, încă o bubuitură.

- Mircea n-a mai terminat de spart lemnele? E târziu. Mâine ce face?

Absorbit de ceea ce se petrecea în film, soţul ei nu a spus nimic. La al treilea zgomot, Aurica a ieşit:

- Ăştia au început repetiţiile pentru Revelion? Că nu poate fi vorba de nuntă… Suntem în post.

A simţit ea un miros înţepător, dar nu a putut spune cu exactitate dacă era praf de puşcă sau aşa mirosea fumul care ieşea din hornul lor.

Când s-a terminat filmul, Aurica a ieşit să vadă care e situaţia pe stradă. Se auzea clar că vorbeau o femeie şi un bărbat agitat. A luat o jachetă din cuier şi a mers la poartă.

- Bună seara, vecinilor! N-aveţi somn? Ce căutaţi în stradă?

- Vine Poliţia! Am sunat la Politie!

- Cineva i-a aruncat rachete în geam domnului Popa! Şi nu e prima oară…

- Acum e a treia oară. M-am inervat!

- Asta am auzit? Credeam că Mircea taie lemne, că fac repetiţii pentru Revelion…

- Nu, doamna Aurica! Vor să mă inerveze. Mi-a crescut tensiunea. Uite că vine poliţia! De ce s-a oprit?

Soţul Auricăi se apropia de poartă. Era în pijama, se ridicase din pat să vadă de ce întârzie Aurica. Ceaţa din acea seară l-a făcut să renunţe la a asculta explicaţiile. Îi făcu un semn soţiei şi intră în casă.

Dimineaţă, pe o ceaţă groasă, vecinii au organizat o şedinţă în mijlocul drumului. Domnul Popa explica:

- Aţi auzit că aseară mi-au aruncat ceva în geam. Sunt unii care au rupt poarta de la râu şi au intrat în curte.

- Câinii ce au păzit?

- Câinii erau în curtea găinilor, dar nu i-am auzit. Eram la televizor şi, de când am termopane, nimic nu mai aud din ce e afară.

- Ai vrut linişte!

- Şi am? La vârsta mea, sigur că vreau linişte! Ştiţi că Jenica e bolnavă. Aseară a chemat şi salvarea….

- Nu am auzit. Poate era târziu…

- Da, poliţiştii au stat mult la noi. Au fost două maşini. Una a venit de sus, aţi văzut-o. Cealaltă a ocolit şi a venit din celălalt capăt al străzii. Ne-au întrebat dacă avem duşmani, dacă bănuim pe cineva… După ce au plecat poliţiştii, am vrut să mă aşez pe un scaun şi am căzut pe covor. Jenica s-a speriat şi a sunat la Salvare. A venit maşina şi eu aveam tensiunea douăzeci cu şaişpe! Mi-a făcut o injecţie şi a vrut să mă ducă la spital. Jenica a spus că se teme să vină singură acasă, iar la spital nu putea să rămână. Casa noastră rămânea nesupravegheată. Vecinii dormeau. Aşa că, după ce m-am liniştit, maşina a plecat.

- Vecine, doar ai medicamente, că toată ziua te lauzi că iei…

- Am medicamente, dar nu aveam injecţii.

- Cu poliţia cum a rămas?

- Am găsit dimineaţă câteva tuburi de petarde.

- Ţi-au spart vreun geam?

- Nu, că erau petarde. Au vrut să mă sperie. Trebuie să vină acum un agent să îi dau ce am găsit.

- Ai pus mâna pe petarde, nu mai poate lua amprente…

- Poate să vadă seria. E treaba Poliţiei!

- Nu te mai agita atâta! Nu îţi face bine.

- Cum să nu mă inervez? Ce vor cu mine?

- Vecine, de câte ori vorbeşti aiurea! Glumeşti cu toţi cei care trec pe drum. Nu toată lumea te cunoaşte, cum te cunoaştem noi.

- Noi te înţelegem, nu ne deranjează prea mult glumele pe care le faci. Alţii se supără.

- Chiar nu bănuieşti cine poate fi?

- Nu mă pot propune pe nimeni.

Dezbaterea a continuat fără Aurica. Soţul ei o chema să-i facă un ceai şi să-i dea medicamente. Începuse să strănute şi tremura.

- Cred că de la ieşirea de aseară mi se trage. Când am simţit că mi-e frig, am intrat în casă. Ar fi trebuit să iau atunci o aspirină…

- Nu mai eşti tânăr! Trebuie să te menajezi şi singur!

- Bine, bine, dar adu-mi repede ceaiul!

Aurica a aprins focul în sobă. Aştepta o doamnă să-i facă o ondulaţie permanentă. Doamna putea să sosească în orice moment. I-a dus soţului ei ceaiul şi medicamentele. La timp, pentru că a auzit soneria de la poartă.

Coafeza sosise înainte de ora nouă.

- Am venit mai devreme… Copiii de la Timişoara m-au anunţat că vor să ne facă o vizită.

- Foarte bine. Şi eu mă bucur când vin nepoţii. Aveţi nepoţi?

- Încă nu, dar timpul e înainte.

Cele două femei au povestit, ca de obicei, despre tot ce s-a mai întâmplat în ultimele luni, de când nu s-au mai întâlnit.

- Cred că m-a prins şi pe mine răceala. Aseară am stat cam mult de poveşti. M-am spălat pe cap numai seara, înainte de film, am crezut că nu voi ieşi noaptea pe drum. Soţul meu deja are febră.

- Ce oameni! Să sperie nişte bătrâni bolnavi!

- Domnul Popa crede că poate să glumească cu toată lumea. Şi nu oricine ştie de glumă.

Aurica a condus-o până la poartă pe doamna care i-a redat încrederea şi siguranţa de a ieşi în oraş. Nu era nimeni pe stradă şi parcă se lăsase ceaţa. Noaptea fusese senin.

Când a închis uşa, Aurica a început să strănute. Strănuta şi spunea: „Noroc şi o aspirină!”

După seara cu petarde, a urmat o săptămână cu foc, aspirine, ceaiuri şi sirop de tuse. Ba şi cu picături pentru nas. Aurica a făcut inhalaţii cu eucalipt şi şi-a îndulcit gâtul cu propolis cu vitamina C.

Liniştea  a revenit pe strada de lângă râu. Nu s-au mai auzit zgomote în noapte, dar tensiunea domnului Popa dansează lambada: când e mare, el bea un păhărel de ţuică, iar când tensiunea lui scade, bea unul de vin. Când îi e somn, bea cafea. Şi doarme mai bine.

(Cel care mi-a inspirat povestirea a fost condus pe ultimul să drum cu o zi înainte de lăsarea postului de Paşti.)