Lunea, îmi desfăşuram
activitatea în cabinetul în care lucra directorul liceului. De multe ori, în
săliţa dintre cabinete, ne întâlneam colegii care predam matematică, aflam
noutăţile, planificam activitatea în săptămâna care începea.
În prima zi de după
vacanţa de primăvară, ne-am întâlnit la o şedinţă de catedră. Fiind vorba de o
şedinţă scurtă, am rămas în picioare.
- Am fost la reciclare la Cluj, îşi începe prezentarea
directorul Ioan Muntean. Printre altele… De ce nu luaţi loc?
- Pentru câteva minute?,
întreb eu.
- Mioara, tu ai fost
prietenă cu Marusceac...
- Ei, am fost prietenă,
ripostez eu. Marusceac e maramureşean şi cred că e vorba de patriotism local.
Răspundea, e drept, de reciclarea noastră. Andrei era un fel de şef de grupă şi
am avut ocazia să vorbim şi neprotocolar. E un om comunicativ, chiar prietenos,
nu numai cu cei din Maramureş.
- Mi-au spus colegii că a
făcut pancreatită acută şi, în câteva zile, l-au operat, dar nu a rezistat…
M-am aşezat pe primul
scaun. N-am spus nimic, dar mă întrebam cum e posibil ca într-un centru
universitar, cu cei mai buni chirurgi din ţară, să se sfârşească un om în mai
puţin de o săptămână.
Soneria m-a adus la
realitate. Am luat catalogul şi am intrat în cabinet. Elevii mă aşteptau în
linişte, tabla era ştearsă, geamul de lângă catedră era deschis, cum îmi plăcea
mie.
Am luat creta şi am
început să scriu: data, planul lecţiei, titlul… Nu spuneam nimic. Nu puteam să
vorbesc.
Elevii au început să
scrie. S-a întâmplat o dată, cu ceva timp în urmă, să scriu pe tablă toată
lecţia lor la fizică, fără să vorbesc. Mă supăraseră şi, ca să fie linişte, eu
nu am mai vorbit. La un moment dat, unii dintre elevi au sesizat că nu vorbesc,
dar ştiau că tocmai ei mă supăraseră. O fată mi-a lăsat pe catedră un bilet:
„Vă rugăm să nu vă supăraţi pe noi! Pedepsiţi-i pe cei care au făcut gălăgie!”.
Le-am spus elevilor că nu vreau să se mai întâmple să se certe la oră şi le-am
explicat lecţia după ce erau scrise legile, desenate schiţele şi formulele.
Concluziile le-am tras împreună.
De data aceasta, elevii
ştiau că nu erau ei motivul supărării. Otto s-a ridicat şi, ca pentru el, a
spus: „Io, mă, că nu vorbeşte!”. M-am întors spre clasă şi le-am spus doar:
„Scrieţi tot, că vă explic după ce aveţi lecţia în caiete!”.
În timp ce scriam, îmi
aminteam indicaţiile metodice pe care ni le dădea profesorul Marusceac. De
aceea, am scris cât am putut de ordonat, sistematizat. De altfel, tema se
preta: Mulţimea numerelor complexe. Din ceea ce era pe tablă, ar fi putut să
înţeleagă şi un necunoscător al limbii române, dar care era la zi cu algebra
numerelor reale.
După ce am scris ceea ce
aveam în plan, m-am oprit lângă fereastră şi am aşteptat să termine toţi de
copiat de pe tablă. Între timp, mi-a revenit vocea. Am luat arătătorul şi le-am
explicat tot ceea ce trebuia. Toţi ochii erau îndreptaţi spre tablă. Unii au
mai pus câte o întrebare şi le-am promis că în ora următoare, chiar după pauză,
le voi da exemple. Vom lămuri tot ce trebuie.
În pauză, fetele au venit
lângă mine şi m-au întrebat ce am. Abia atunci le-a putut spune ce se
întâmplase. Vestea a fost prea neaşteptată. Dacă mi-ar fi spus altcineva, nu aş
fi crezut. Dar ce efect a avut vestea?!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu