Eroi au fost…

O dimineaţă senină de octombrie. La radio se difuzează, în interpretarea Ansamblului Doina al Armatei, cântecul „Pui de lei”.

Gândul meu zboară spre tata, spre întâmplări vechi, din veacul trecut…

Mă revăd studentă în primul an de facultate. Tocmai venisem acasă, după prima sesiune. Eram obosită, voiam să dorm, să citesc, să mă plimb.

Găsisem în biblioteca familiei o carte nouă şi o răsfoiam. Unchiul care locuia lângă noi ne anunţă:

- A sunat cineva de la Săcel. A murit bunica.

- Cum aşa?

- Seara au povestit despre multe, despre copii, despre părinţii ei… S-au culcat şi dimineaţă ea nu s-a ridicat din pat, cum obişnuia.

- Să ne pregătim! Mergem la Săcel!

- Nu putem să mergem toţi acum. Mărioara şi Nelu pleacă imediat să vadă ce trebuie să mai ducă. Mărioara rămâne acolo, iar Nelu vine după noi. Ne spune şi ce trebuie să mai ducem.

- Bine, ne pregătim şi noi.

 Tata a plecat la Săcel după ce a venit mama de la şcoală. A doua zi urma să mergem şi noi. Se obişnuieşte ca mortul să fie privegheat două nopţi. În prima seară, au fost lângă bunica neamurile din sat, tata, mătuşa Mărioara şi vecinii.

Mama şi noi am plecat cu trenul. La gară ne-a aşteptat uncheşul Nicoară. Era ]n februarie şi uncheşul avea sanie. El ne-a spus ce obiceiuri erau şi ce trebuia să facem noi.

În curtea bunicilor se aflau mulţi oameni din comună. Când am ajuns noi, o vecină a intrat în camera „domnească”, în care se afla bunica, şi a început să se cânte. Mă uitam curioasă. Nu mai văzusem asemenea manifestare. Vorbea cu Maria, care nu-i răspundea, o chema să vadă că au sosit nepoţii de la Vişeu, se aşeza în genunchi… Nu mai ascultam ce spune, auzeam doar o melodie monotonă care se repeta.

După ce a ieşit vecina, ne-am apropiat şi noi de sicriu. Bunica era aşa cum o ştiam noi, calmă, relaxată, aproape că aşteptam să-şi deschidă ochii şi să ne îndemne să vorbim.

N-am rămas mult în cameră. Sosiseră şi alţi oameni. Nu prea era loc. Am ieşit în tindă. De acolo, am văzut-o pe vecina care se cântase. Vorbea liniştită, avea un pahar cu ţuică într-o mână şi o pancovă în cealaltă.

L-am întrebat pe tata cum de s-a schimbat atât de repede vecina.

- Aşa e obiceiul. E un spectacol. În sat sunt femei care ştiu să spună un astfel de text. Îl adaptează după situaţie. Unele sunt chemate special pentru ceea ce ştiu să spună.

- Eu m-am speriat puţin când am văzut cât de tare suferea. Acum, uite cât e de calmă. Mai are puţin şi începe să râdă.

- Ştii că dacii râdeau când mureau. Ai văzut filmul. Se bucurau că se vor întâlni cu Zamolxe.

- Pe aici nu s-au schimbat prea multe în atâtea secole?

- Acum plânge lumea după cei tineri, după copii, dar pe bătrâni îi menajează şi spun „Dumnezeu să-i ierte şi să-i hodinească”. Se aminteşte în special ceea ce au făcut bine în viaţă. 

S-a făcut târziu. Am rămas numai ai casei. Am aflat că bunica a povestit despre copiii ei, le-a spus despre fiecare ce nume a avut, cât a trăit, la ce şcoală a învăţat, unde se află… Nu a făcut nici o greşeală. S-a culcat, ca de obicei, dar dimineaţă au găsit-o fără suflare.

În căminul studenţesc circulau tot felul de informaţii despre multe lucruri de care eu nu auzisem sau nu ştiam mare lucru. Se discuta în camera noastră despre zodii. Acest subiect îmi era aproximativ cunoscut. Bunicul din Săcel avea un Gromovnic, un calendar pentru 100 de ani. Citisem câte ceva de acolo. Dar ceea ce scria despre Zodia Cumpenei avea formulări care se contraziceau sau erau vagi. Se spunea că persoana are un semn pe mână, sau pe faţă, sau pe picior. Scria că are o cumpănă la 31 de ani. Daca scapă, trăieşte până la 60. Acestea mă făceau să mă îndoiesc. Tata fusese pe front la 31 de ani, fusese operat pentru o cavernă la plămânul stâng când avea 41 de ani. Situaţia era gravă, dar zodiacul nu amintea de ea.

Delia, o colegă din Dej, ne-a adus o carte de grafologie. Mi s-a părut interesantă. Era o carte destul de uzată. Mi-am transcris câteva explicaţii. Mi-au prins bine mai târziu, când am reuşit să îmi fac o părere destul de corectă despre persoanele al căror scris îl vedeam.

Seara, în camera de cămin, vorbeam de chiromanţie. Tot Delia era cea mai informată. Am reţinut câteva date de la ea.

Rămăsesem cu tata lângă sicriu. I-am cerut voie să mă uit la liniile din palma bunicii. M-a întrebat dacă nu mi-e frică. N-am înţeles de ce trebuia să mă tem. Tata a fost de acord să vedem palma bunicii. Avusese 12 copii şi voiam să văd ce spun liniile din palma ei. A trăit 84 de ani, a muncit o viaţă întreagă. La câmp, în gospodărie…Am văzut şi i-am aşezat mâinile aşa cum fuseseră înainte.

Am mers împreună cu tata în camera de zi, camera în care se făcea mâncare, se cocea pâinea, se servea masa… Acolo, în timp ce mâncam, fiecare a povestit câte o întâmplare cu bunicii. Numai bunicul a tăcut tot timpul. De multă vreme auzea slab şi nu vorbea când era multă lume. Acum era nu numai tăcut, ci şi de trist.

Bunica avusese doisprezece copii, dar nu au trăit toţi. Unii au murit de mici, fiind bolnavi. Majori au ajuns doar opt. Regimul îi dăduse bunicii o medalie şi titlul „Gloria maternă”, nu ştiu exact, dar nu „Mamă eroină”, cum credeam noi.

Am dormit pe cuptor, adică deasupra cuptorului în care coceau pâinea, cozonacii şi, de data asta, colacii. Nu mi-a plăcut. Era prea cald, dar în cealaltă cameră nu putea fi aprins focul. Era în februarie, dar începuse să plouă.

În ziua următoare au venit preotul cu cantorii, au adus cele necesare slujbei. Nu prea am fost atentă la ceremonial. Ştiu că mama şi o mătuşă au dat colaci şi lumânări celor care erau în curte. Pe noi, nepoţii,  ne-au repartizat să ducem coroanele. Eram destul de mulţi. Pe unii dintre verii mei i-am cunoscut abia atunci.

În curtea bunicilor ceremonialul a fost scurt. Ploua încet şi unde nu se aluneca, era baltă. Am plecat spre cimitir, la biserica de jos. Drumul a fost lung şi opririle numeroase. Am intrat cu toţii în biserică şi acolo s-a ţinut slujba. Biserica fusese greco-catolică, dar în 1948 a trecut la cultul ortodox, conform hotărârii mai marilor bisericii.

După înhumare, am plecat cu toţii în partea de sus a comunei. Casa bunicilor era aproape de centru. O parte dintre participanţii la înmormântare au participat la prima serie de pomană. Rudele au intrat în seria a doua.

Rămaşi „între noi” am observat mai multe amănunte. O sticlă cu băutură, adusă de la oraş şi îndulcită cu zahăr ars, circula în jurul mesei. Era un singur păhărel din care bea fiecare participant, când îi venea rândul. Am băut şi eu un păhărel. Când mi-a venit rândul, m-am uitat la tata. El mi-a făcut semn să nu beau. Mi-am cerut iertare, motivând că e suficient cât băusem. Era inutil să insiste vecinul de masă.

Se însera. Eram obosită. Cineva a reuşit să aprindă focul în camera domnească, dar era fum, ca de fiecare dată. Neamurile plecaseră la casele lor. Mătuşa Palade, cea care locuia cu bunicii,  repartiza musafirii.

- Eu vreau acasă!

- Nu eşti obosită? mă întreabă tata.

- Mai bine merg cu trenul de 10 şi dorm acasă.

- Ştii că nu avem foc…

- Nu contează. Mai bine dorm în frig decât în fum!

- Bine, dacă e aşa, să ne grăbim! Mergem pe jos la gară.

- Pe linia ferată. Avem legătură în Vişeu de Jos?

- Nu cred.

- Nu-i nimic! Facem o plimbare. Ce contează şapte kilometri?!

Am plecat. Mama, sora şi fratele meu au rămas să doarmă la Săcel.

În Vişeu de Jos, la acea oră, nu era tren spre Borşa. Nu era nici autobuz spre Vişeul de Sus. 

Era o noapte senină, cu lună. Pe drum se vedea ca ziua. Era ger, dar ce conta?! Aveam aer curat! Îi ţineam mâinile în buzunar, cu mănuşile pe ele. Le schimbam din când în când. Am mers în ritm susţinut, în ritmul tatii, discutând despre stele, constelaţii, mitologia greacă, observaţii astronomice.

Ajunşi acasă, tata a aprins focul în soba de teracotă. Nu s-a încălzit imediat. M-am acoperit cu plapuma şi vorbeam despre ceea ce văzusem în Săcel. Tata a mai pus doi buşteni în foc şi a început să cânte. Eram surprinsă.

- „Eroi au fost, eroi sunt încă…” Mioara, ştii cântecul?

- Nu l-am mai auzit.

- Nu e voie să-l cânţi. Noi îl cântam la şcoală. E compus pe versurile lui Ioan Neniţescu, un ostaş rănit la Plevna.

- Cum se numeşte cântecul?

- Pui de lei.

Tata mi-a cântat câteva versuri. M-am întrebat ce i-a produs această legătură? Am găsit explicaţia.

- Ţi-ai amintit de cântec după discuţia în legătură cu Ordinul Mamă eroină?

- Oarecum…

Nu-mi mai amintesc ce am mai discutat. Mă doborâse oboseala.

Cântecul l-am auzit abia după câţiva ani buni mai târziu, cântat de Cenaclul Flacăra.