O zi de octombrie

             - Bunico, îmi mai povesteşti ceva din timpul în care erai elevă?

            - Da, nepoţica mea dragă! Alegeţi un măr de pe masă şi vino lângă mine! Îţi voi povesti, în timp ce cos nasturii la jacheţica ta.

            Iulia îşi luă un măr roşu, se asigură că era spălat şi se aşeză lângă bunica ei. Muşcă din măr şi îşi privi insistent bunica.

            - În anul în care am reuşit eu la liceu, a trebuit să-i ajutăm pe colectivişti să adune recolta.

- Ce erau colectiviştii?

- Ţăranii se înţelegeau să lucreze împreună pământul pe care îl aveau. Dintr-un punct de vedere, era bine. Neglijau gardurile, semnele care mărgineau terenurile lor mici şi făceau un teren mai mare, pe care îl puteau lucra cu tractorul.

- De ce ai spus că era bine dintr-un punct de vedere? Era şi rău?

- Uneori era rău. În unele locuri s-a ajuns la un lucru urât. Pe unii ţărani îi obligau alţii să intre în Cooperativa Agricolă Colectivă, aşa se numea organizaţia pe care o formau. De ce? Fiecare ştia ce motiv avea. În unele locuri au fost oameni răi, care au furat, care i-au păcălit pe ceilalţi, care i-au minţit…

- Am înţeles. Mai departe!

- Cum am spus, elevii mergeau câteva zile să ajute la adunatul recoltelor colectiviştilor de pe Valea Izei. Eram într-un camion acoperit cu tablă. La Ieud am trecut prin vadul apei. Maşina s-a oprit. Speriaţi, ne uitam de sus. Nu ştiam ce se va întâmpla. Cu ajutorul unui om din sat, după un timp, şoferul a reuşit să pornească motorul. Ploua şi ne-a lăsat în uşa unei şcoli. Am aşteptat să vină alt camion care să ne ducă la Rozavlea.

Bunica a făcut o pauză, să măsoare ceva. Iulia era nerăbdătoare:

- Spune mai departe!

- Colegii mei jucau fotbal de masă, cu monede, pe o catedră.

- Cum?

- O monedă era mingea, iar cei doi jucători aveau câte o monedă mai mare. Fiecare avea desenată câte o poartă, ca la fotbal. Poarta era desenată cu creta, ţi-am spus că terenul era catedra.

- Am înţeles.

- Am vrut să mă aşez pe scaunul profesorului. Mi-am adunat pardesiul pe care îl ţineam pe umeri şi m-am aşezat. N-am observat că un coleg a tras scaunul. Am căzut şi, în loc să râd cu ceilalţi colegi, am luat-o la goană printre şi  peste bănci să-l prind pe cel care a făcut acea „glumă”.

- Te-ai lovit? Te-a durut?

- Nu m-am lovit, dar m-am supărat puţin. L-am ajuns şi atunci mi-a revenit simţul umorului. M-am răstit la el şi cam atât. Ridicasem mâna să-l lovesc, dar am văzut că toţi ochii erau aţintiţi asupra mea. Eram şefa clasei… Ce exemplu le dădeam colegilor?

- Bine ai făcut! Trebuia să te porţi frumos.

- Recolta era slabă, vremea proastă, ploua, ne murdăream… Rozavlea era o comună mare. Gospodăria avea terenuri pe dealuri. Pe unele locuri am cules porumb. Nu era copt. Ni s-a spus să adunăm porumbul copt în saci, iar pe cel cruzi, în lapte, să-l luăm cu noi.

- Unde dormeaţi?

- Am rămas în Rozavlea. Am dormit la o femeie care avea o cameră liberă. La ea am fost trei fete. Pe ceilalţi colegi i-au găzduit alţi oameni din sat.

- Ce aţi făcut cu porumbul?

- L-am dus la femeia care ne-a găzduit şi am fiert o parte. Între timp, femeia a copt un ştiulete pe plită. Am gustat. Era foarte bun. Am renunţat la cel fiert. L-o fi dat găinilor sau porcilor. Ce conta?!

- Spuneai că vă murdăreaţi…

- A doua zi, am adunat cartofi. Era urât acolo. Şi cartofii erau mici. Terenul pe care am lucrat noi era destul de departe de sat.

- Nu v-a plăcut.

- Nu ne-a plăcut. Ce era să facem? Eram acolo să ajutăm!

- Câte zile aţi lucrat la Rozavlea?

- Trei zile. Am dormit două nopţi la femeia care ne-a spus că fiul ei lucrează la Vişeu de Sus, la fabrică, dar vine acasă duminica.

- L-aţi văzut?

- Nu. Am mers şi duminică la lucru. De data asta, la porumb. Aveam mâncare de acasă: pateuri, ouă fierte, unt, brânză topită, roşii, gogoşari. În pauza de masă, făceam un cerc şi aşezam în mijloc tot ce aveam la noi. Fiecare mânca ce voia din ceea ce era „pe masă”. 

- Spune drept! Ţi-a plăcut la practică?

- Poate că cea mai frumoasă amintire a fost aceea a tocăniţei de cartofi pe care ne-au servit-o gospodinele satului. Nici până atunci, nici după aceea, nu am mai mâncat o tocăniţă atât de gustoasă.

- Eraţi flămânzi…

- Nu cred. Aveam mâncare cu noi. La început, nu am vrut să mănânc. Fiind duminică, au venit şi muncitorii din oraş să ajute cea mai mare gospodărie colectivă din raion. Tatăl meu m-a convins să gust. Venise cu un grup de salariaţi ai Casei de cultură, cu microbuzul pe care scria „Caravana culturală”. De altfel, cu microbuzul am mers la Vişeu. Le-am invitat pe cele două fete cu care am dormit două nopţi la acea gazdă, dar una a preferat să rămână cu colegii de clasă. De altfel, veniseră şi funcţionari de la înteprinderile din Vişeu de Sus.

- Bunico, am terminat de mâncat mărul!

- Nepoţico, am terminat de cusut nasturii! Mergem în curte?

- Mergem, mergem!

Bunica şi nepoţica au plecat la plimbare prin livadă. Mai era pe ici, pe acolo câte un măr rămas necules, dar celor două le-au plăcut mult mai mult nuanţele frunzelor aurite de soarele aflat la apus.