A fost profesorul meu

             Din clasa a opta am învăţat limba română cu profesoară Elisabeta Gan, care fusese profesoara noastră şi în clasa a cincea. Era foarte apropiată de noi, ne explica fenomenul literar, ne dădea exemple, ne ajuta să înţelegem textele pe care se studiam. Când citea un text pe care îl dădea ca exemplu, simţeam că suntem în faţa unui actor. Vocea ei se mlădia, se schimba în funcţie de tipul textului. Era când blând, când răstit, când şoptit.

            Trecusem în clasa a unsprezecea, Elisabeta Dan a fost numită inspector şcolar, iar pe noi ne-a preluat Ion Moise.

            Noul nostru profesor era sobru, nu l-am văzut zâmbind, simţeam că e departe de noi. Cu ce ne-a cucerit? Cu modul ordonat, bine echilibrat al expunerilor pe care le prezenta la lecţii. Ascultam şi scriam de zor.

            Am rămas cu câteva aspecte de la orele de limba română din ultimul an de liceu. Când preda, profesorul se deplasa printre bănci, vorbind rar. Îmi plăceau comparaţiile şi metaforele cu care îşi completa argumentele. Eram convinsă că nu voi fi în stare niciodată să mă exprim atât de ales. Doar eram la profilul real. Ca să rămân cu ceva, notam în caiet tot ce auzeam. Reciteam notiţele cu speranţa că se va lipi ceva şi de mine.

            Aveam colegi care nu reuşeau să scrie tot şi încercau să-l întrerupă pe profesor. Le făceam semn că le dau eu caietul să completeze, dar să lase lecţia să decurgă în acest mod.

            În timpul vacanţelor, am făcut recapitularea materiei din liceu. Ascultam vrăjită un alt mod de prezentare a materiei. Ce voi face la examen? Voi răspunde cu cuvintele mele, dar măcar aveam mai multe variante de a învăţa.

            Reveneam în clasă şi, la momentul predării lecţiei noi, aveam în faţă un profesor care ne amintea de Eminescu. ( „Iar te-ai cufundat în stele / Şi în nori şi-n ceruri nalte…”)

            Niciodată nu l-am văzut pe profesorul Ion Moise zâmbind, dar am acceptat acel mod de a fi. Era suficientă seriozitatea cu care îşi ţinea lecţiile.

            În anul 2010 am reuşit să public o carte căreia i-am dat titlul Printre amintiri. Cartea conţinea amintirile tatălui meu, memoriile lui, scrise la îndemnul meu şi al prietenilor mei. I-am trimis-o lui Marian Nicolae Tomi, pentru că ştiam că e interesat de carte. ( Profesorii M. N. Tomi şi Vasile Dăbală lucrau la monografia Liceului din Vişeu de Sus, iar tatăl meu fusese primul director al liceului.) Atunci, Marian Tomi mi-a trimis o carte pe care o editaseră membrii Cenaclului Andrei Mureşanu Acolo am avut ocazia să citesc primul text literat scris de Ion Moise. M-a impresionat şi m-au năpădit aceleaşi amintiri despre liceu şi modul în care l-am văzut eu pe profesor.

            Am aflat cu acel prilej că mai mulţi profesori au plecat din oraşul tinereţii noastre. Printre aceştia, şi familia Moise. 

            Ne-au rămas nişte amintiri în legătură cu aceşti profesori deosebiţi pe care, la vârsta adolescenţei i-am înţeles mai puţin, dar am vrut să furăm” puţin din harul lor de dascăli.

***

Ion Moise s-a născut la Târgu Mureş în 14 mai 1938 . A absolvit Facultatea de Limba şi Literatura Romană a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca şi a fost repartizat la Liceul Teoretic din Vişeu de Sus (1963), apoi un curs post-universitar de ziaristică la Bucureşti (1973-1974).

Este redactor la ziarul „Ecoul” din Bistriţa (1971-1974; 1975-1982), directorul Şcolii Generale din Viişoara (1974-1975), bibliotecar la Biblioteca Judeţeană din Bistriţa (1982-1985) şi, din acest ultim an, redactor la „Ecoul”, apoi la „Răsunetul”.

Este membru fondator al revistei „Minerva” din Bistriţa, serie nouă, mentorul Cenaclului „George Coşbuc” din Bistriţa pe care-l coordonează peste trei decenii, redactor şef adjunct al revistei bistriţene „Mişcarea Literară”.

A debutat in 1968 în revista „Tribuna” din Cluj, cu schiţa „Soarele”, iar editorial cu romanul „Orologiul”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1982. A fost membru fondator al Uniunii Jurnaliştilor din România şi membru al „International Organization of Jurnalists”, Praga, 1973. 

Romanul istoric „Ochiul dragonului”, în versiune franceză, a fost lansat la Paris.
            A colaborat la Convorbiri Literare şi a fondat ziarul „Democrat şi Liber”.

Ion Moise a editat "Martiri sub Steaua lui David"  pentru librăriile din România şi în limba engleza pentru librăriile din Londra, cu ajutorul Institutului Evreiesc din capitala Marii Britanii. A editat peste 12 romane şi nuvele.

A fost membru al Uniunii Scriitorilor încă din 1968.

Ion Moise s-a stins din viaţă în data de 4 noiembrie 2012.