Merg foarte rar cu trenul. De
data asta, mi s-a părut mai comod. Distanţa până unde voiam să ajung era mică.
În tren puteam să citesc, să discut cu vreun călător sau, pur şi simplu, să
urmăresc peisajul.
Am urcat în vagonul al doilea.
Nu erau decât doi călători, care jucat table. M-am aşezat la fereastră. Pe
bancheta din faţa mea era o foaie împăturată. Am aşteptat să vina cineva să o
ia. Nu a venit nimeni. Trenul pornise. Neavând nimic concret de făcut, am citit
scrisoarea.
„Până acum am făcut cam ceea
ce am vrut, cu rezultate mai bune sau mai slabe, după împrejurări. Când am
acceptat să fac parte dintr-un grup, am aşteptat să mi se prezinte condiţiile,
avantajele, dezavantajele şi un volum aproximativ de muncă. Am considerat că
necesară indicarea unui termen limită pentru orice operaţiune pe care urma să o
fac. Nu am fost, ori n-am ştiut eu, recomandată de nimeni. Am fost convinsă că
doar priceperea şi activitatea mea mă recomandă pentru a ocupa o funcţie. Când
accept să mă angajez să particip la o lucrare, ştiu bine la ce mă pot aştepta.
De data asta, cred că am
greşit. Am fost sinceră, am trimis o fotografie în care se vede că sunt trecută
de mult pe linia moartă, am mai şi spus că pregătirea mea e de matematician, că
scriu de plăcere. Cred că aceste lucruri m-au ajutat să fiu eliminată de pe
lista posibililor aleşi. Ca în bancul acela: urâta sunt, pregătire n-am… Ce să
caut acolo? Să le spun să nu conteze pe mine.
Se mai înşeală oamenii… Eu
m-am înşelat. Păcat că mi-am făcut iluzii. Văd şi eu că azi sunt mai bine
văzute tinerele. Nimeni nu caută persoane cu experienţă. Totul e să ai aspect.
Nu spun că tinerele nu trebuie promovate, dar nu vă imaginaţi cât de greu e să
accepţi că ai îmbătrânit, că nu mai poţi concura cu tineretul, chiar dacă încă
nu eşti ramolit de tot, că nu mai eşti bun nici să deschizi gura.
Din aceste motive, mă voi
retrage înainte să mi se spună că nu corespund postului.”
Am rămas pe gânduri. Îi dădeam
dreptate. Dar cui să-i spun?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu