Ursul

             Dimineaţă senină de vară. Mă jucam cu păpuşile sub geamul bucătăriei. Le pregăteam mâncare din câteva frunze adunate din grădină, le făceam un tort dintr-o crăiţă şi le cântam un cântecel învăţat de la radio.

            Din locul în care eram, auzeam zgomotul străzii. Era vineri şi lumea venea de prin satele de pe Iza şi Vişeu să vândă sau să cumpere cele necesare. Fusesem şi eu la piaţă, mă uitasem şi eu prin târgul de animale. Nu mi-au rămas ochii la nimic. Mai interesant era jocul cu păpuşile.

            La un moment dat, am auzit zgomotul făcut de o tobă: ta-ta-ta-ta ta-ta-ta… Şi acest ritm se repeta. Tocmai când mă gândeam să fug la gard să văd ce se întâmplă pe stradă, aud:

            - Mioara, Mioara, ai văzut ursul?

            Era Ileana, fiica vecinilor.

            - Ce urs? Unde să văd urs în oraş?

            - Hai repede la gard!

            Las păpuşile şi fugim la gard. Urcăm pe un stâlp, sprijinindu-ne de teiul care creştea în apropiere.

            Gălăgie mare, mulţi curioşi, în special copii. Un ţigan bătea la o tobă şi cânta:

            - Joacă bine, Moş Martine, că-ţi dau miere de albine!

            Era ritmul pe care îl auzisem cu câteva minute în urmă.

Un alt ţigan, mai zdravăn, ţinea ursul de un lanţ care atârna de zgarda care era în jurul gâtului namilei. Din când în când, ursul era îndemnat de stăpân să joace şi ursul sălta în două picioare aproape în ritmul tobei. Din când în când, ursul se lăsa pe toate picioarele, omul îi dădea ceva, ursul mânca şi se ridica din nou să danseze. În timp ce ursul se odihnea, toboşarul cerea plata pentru spectacol. Unii oameni dădeau bani.

Nu ştiu cât timp am stat noi să privim ursul. De la o vreme nu ne mai interesa. Ne-am dus la păpuşi.

Când a venit tata acasă, i-am povestit despre urs. Încă se auzea toba: ta-ta-ta-ta ta-ta-ta… I-am propus tatii să mergem împreună în piaţă, să vedem ursul mai de aproape. Am chemat-o şi pe Ileana. Casa ei era în drumul nostru.

Ne-am apropiat curioase de urs. Nu ni s-a mai părut fioros. Când era în două labe, abia dacă ne depăşea în înălţime.

- E un pui de urs, spune tata.

- De ce îl chinuie?

- Să câştige un ban…

- A câştigat mai mult de un ban! Am văzut noi!

- Am spus un ban. Aşa este expresia. Trebuie să câştige mâncarea ursului, mâncarea lor, sa plătească deplasarea şi să le mai cumpere ceva şi copiilor de acasă.

- Am înţeles!

- Mioara, vrei să dai tu banii?

- Sigur! Pot să pun mâna pe urs?

- Să-l întrebăm pe stăpân.

- Nu te temi, fetiţo? întreabă omul.

- Am văzut că e cuminte.

Omul a ţinut ursul de zgardă şi eu l-am mângâiat. Apoi, mândră de isprava mea, i-am dat omului cei 5 lei pe care mi-i dăduse tata.

Mergeam cu Ileana spre casă râzând şi vorbind tare. Oamenii întorceau capetele. Nu era frumos să facem acest lucru, dar eram prea vesele. Tata ne-a atenţionat cu un semn, iar noi ne-am potolit.

Am intrat la Ileana şi am povestit, de data asta aproape strigând, cum a fost întâlnirea cu ursul. Prima întâlnire cu un urs adevărat.