Nenea
Ion, aşa-i spuneau toţi cei care îl cunoşteau, cumpărase la Vinerea o bucată de pământ
pe care voia să o lucreze după ce se pensionase. Pleca aproape zilnic cu
bicicleta pe care îşi lega de cu seara uneltele. Dimineaţa, îşi punea în rucsac
un pachet cu mâncare şi o sticlă cu apă rece.
Ajuns
la terenul lui, nenea Ion observă un căţeluş care alerga spre el. Căţelul
gâfâia şi dădea voios din coadă.
Bărbatul
îşi rezemă de un prun bicicleta şi scoase sticla cu apă.
-
Te pomeneşti că ţi-e sete…
Căţelul
dădea din coadă, parcă ar fi vrut să răspundă.
-
Să văd cum mă descurc! Stai aşa, că am o pungă de nailon în rucsac!
Scoase
punga, o aranjă într-o gropiţă în aşa fel încât să semene cu un castron şi puse
puţină apă.
-
Vino de bea! Sigur ţi-e sete. Cine ştie de când eşti pe coclauri!?
În
câteva secunde, apa fu băută.
-
Stai, că îţi mai pun, dar să nu o verşi!
Nenea
Ion îşi luă sapa şi plecă la lucru. Noul lui prieten se aşeză la umbră şi, din
când în când, lătra la câte un om care trecea pe cărarea din apropiere. Îşi
luase în serios rolul de paznic.
Soarele
ardea şi nenea Ion obosise. Parcă îi era şi foame. În drum spre bicicletă,
rupse două roşii şi un ardei. Din primăvară plantase câteva legume să nu le mai
aducă de acasă. Mai avea acolo un strat cu ceapa, castraveţi, fasole şi
dovlecei. Totuşi, cea mai mare parte din teren era ocupat cu porumb.
Căţelul
îi ieşi în întâmpinare.
-
Te pomeneşti că acum ţi-e foame… Hai să mâncăm! Am nişte brânză, nişte slănină…
Cei
doi îşi împărţiră mâncarea, nenea Ion îi mai puse apă căţelului şi se întinse
pe iarbă lângă noul lui prieten.
După
ce se odihni, omul merse să sape. Nu mai avea acelaşi spor. Trecuse de amiază
şi aerul ardea.
-
Măi, Cuţulică, nu ştiu cum te cheamă, eu plec!
Ghemotocul
cu blană se ataşase de cel care îi dăduse atenţie şi-l privea curios. Chiar
trebuie să fie părăsit din nou? Lătră scurt şi dădu din coadă. Nenea Ion era
milos din fire şi, cum tot nu avea acasă un câine, se gândi să rezolve două
probleme în acelaşi timp:
-
Nu cumva vrei să vii cu mine?
Căţelul
parcă înţelegea. Dădu două ocoluri bicicletei lătrând vesel.
Nenea
Ion avea în raniţă, pentru orice eventualitate, o sacoşă de nailon. O scoase şi
îi făcu semn căţeluşului să se apropie. Luă fiinţa drăgălaşă cu o mână şi îi
făcu din pungă un culcuş comod şi sigur. Agăţă de ghidonul bicicletei sacoşa şi
părăsi Vinerea.
Ajuns
acasă, fu înconjurat rapid de nepoţi. Ghemotocul de blană scânci:
-
Uite ce ne-a adus bunicul! Un căţel!
-
Cum îl cheamă?, întrebau nepoţii.
-
Încă nu are nume.
-
Să-i spunem Bobby, propuse cel mai mic.
-
Iar Bobby?
-
Staţi aşa!, interveni cel mai mare dintre nepoţi. E căţel sau căţeluşă?
-
Nu ştiu, spuse nenea Ion. Să vedem!
Bunicul
le dădu vestea:
-
E căţeluşă! Cum îi punem numele?
-
Pamela!, striga cel mai mic.
-
Nu e bun, e prea lung! Găsiţi un nume mai scurt!, spuse bunicul.
-
Lady e bun?
-
Foarte bun! De azi, vom avea o Lady de Venera City!
-
Ce înseamnă asta?
-
E un nume de doamnă de familie. Hai să îţi explic!.
-
Să doarmă în cuşca lui Bobby!, propuse mijlociul.
-
Vino să mă ajuţi, îl invită bunicul. Curăţăm şi vopsim cuşca. O facem ca nouă!
Copiii
aveau o nouă şi plăcută activitate de vacanţă. Nenea Ion era mulţumit şi
bucuros. Şedea pe scăunelul lui şi-şi privea cu drag nepoţii. Ograda lor răsuna
din nou de strigătele vesele ale copiilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu