Povestea muguraşului

Într-o dimineaţă de aprilie, soarele încălzea un muguraş de viţă de vie. Fiindu-i cald, muguraşul şi-a desfăcut coaja şi a văzut că în apropierea lui erau şi alţi muguri, mai mari.

- Sunt frăţiorii mei. Ce bine că nu sunt singur!

Timp de câteva zile muguraşul a privit în jurul lui. Tot ce vedea era nou. Pe lângă el a trecut o muscă:

- Cine eşti?

- Sunt o muscă.

- De unde ai apărut?

- Din casa din apropiere.

- Şi cum de nu te ţii de nimic? Nu ţi-e teamă că ai să cazi?

- Deloc! Noi, muştele, zburăm.

- Şi eu vreau să zbor!

- Nu se poate! Tu eşti un muguraş al viţei de vie. Rostul tău e altul.

- Care e rostul meu?

- Ştii ceva, spuse musca puţin supărată. Eu nu am timp să ţin lecţii! Trebuie să ajung la o farfurie cu mâncare…

Musca a zburat. Muguraşul a rămas singur. Nu pentru mult timp. Îi veni o idee: să vorbească cu mugurii de lângă el, cu fraţii lui.

Mugurii mai mari s-au bucurat că pot să împărtăşească muguraşului din experienţa lor. Unul dintre ei a început să se lungească şi era din ce în ce mai tăcut. Ceilalţi şopteau: „Acuş-acuş o să înflorească!”.

Muguraşul nu înţelegea nimic. Se aşeză mai bine pe crenguţa care îl sprijinea. I se făcu somn. Aţipi. Se trezi şi se întinse. Lângă el era o frunză:

- Tu de unde ai răsărit?

- De lângă tine.

- Cum? Nu înţeleg.

- În timp ce dormeai, eu m-am întins şi m-am desfăşurat.

- Vor mai apărea şi alte… cum se numesc?

- Frunze? Desigur. Şi e posibil să crească şi flori.

- Am auzit că un frate mai mare va înflori, dar n-am înţeles.

- Nu te grăbi! Ai timp să afli!

Muguraşul îşi propuse să aibă răbdare, să asculte şi să înveţe.

Trecu o săptămână şi descoperi că din el se desprindeau frunze. Acum ştia cum se numesc. Apoi, vârful lui începu să crească, să crească… şi într-o zi semăna cu vecinul lui despre care fraţii mai mari spuneau că va înflori.

Se bucura că a crescut atât de repede. Nu ştia ce se va mai întâmpla, prin ce peripeţii va trece.

Într-o dimineaţă, de florile care acum aveau un parfum delicat, s-a apropiat o fiinţă, care nu era muscă.

- Tu cine mai eşti? o întrebă curios fostul muguraş.

- Sunt o albină. Adun polen şi nectar din florile tale.

- De ce le aduni?

- Le duc în stup, aşa se numeşte casa noastră, şi acolo facem miere.

- Sunteţi multe în stup?

- Tu ştii să numeri?

- Nu prea. N-am fost la şcoală.

- Da, suntem multe şi harnice. Luăm câte puţin din fiecare floare, dar se adună…

- Cine mănâncă mierea?

- Copiii?

- Ce sunt copiii?

- Măi, dar tu chiar nu ştii multe! Lasă, că vei afla! Eu mă grăbesc.

Muguraşul nu era mulţumit de răspuns, dar începu să se înveselească atunci când veniră mai multe albine şi chiar o vietate cu aripi mari, albe.

- Tu nu eşti nici muscă, nici albină. Ce eşti?

- Sunt un fluture.

- Şi tu zbori?

- Zbor din floare în floare, duc polen de pe una pe alta… Florile pe care am dus polen vor face fructe. Dar eu sunt grăbit. Am mult de lucru. Acum plec, poate revin. Rămâi cu bine!

Fluturele se îndepărtă. Muguraşul vedea că florile lui se scuturau, iar în locul lor se formau nişte bile mici verzi.

Tocmai voia să ceară părerea unui vecin, dar lângă el se aşeză o vietate mare, rotundă, care lovea creanga pe care se afla ciorchinele cu câteva frunze, toate crescute din muguraşul nostru.

- Tu cine mai eşti?

- Sunt un piţigoi. Caut insecte şi omizi.

- De ce?

- Să le mănânc. Dacă nu le culeg, omizile îţi vor roade frunzele…

- Şi voi fi urât.

- Da, urât, dar strugurele nu se va coace, frunzele se vor usca, vor cădea de pe crengi, copiii nu vor mânca struguri.

- Copiii… repetă muguraşul ca trezit dintr-un vis. A auzit de copii, dar nu am văzut nici măcar un copil.

- Aşteaptă să se coacă boabele! Atunci vor veni copiii.    

- Bine că mi-ai spus! Aştept.

Au trecut câteva zile în care a plouat, frunzele pomilor şi-au schimbat culoarea. Parcă şi frunzele din jurul mugurului nostru arătau altfel. Boabele de strugure erau din ce în ce mai mari şi mai colorate.

- E timpul să cunosc copiii, îşi spuse vechiul mugur.

Într-o zi, veniră copiii. Erau mai mari decât tot ce văzuse mugurul nostru până atunci. Şi făceau o gălăgie! Unii cântau, alţii alergau…

De strugurele acum copt s-a apropiat o fetiţă. Întinse mâna să ia un bob.

- De când te aştept! spuse obosit prietenul nostru.

Fetiţa se minună. Îşi făcu curaj şi spuse:

- N-am mai văzut struguri care să vorbească. Te rog să îmi povesteşti ce ai făcut de când erai doar un mugur pe viţă!

- Mă bucur că am cui să-i povestesc prin câte întâmplări am trecut şi ce am aflat în scurta mea viaţă!

Fetiţa asculta povestirea rupând câte un bob delicios din strugure. Când povestea se sfârşi, fetiţa îi mulţumi bătrânului mugur şi-l asigură că, pe locul în care a deschis el ochii, în anul următor va fi un alt mugur care va trece prin aceleaşi întâmplări.

- Peste un an, eu voi veni să culeg un alt ciorchine, cu boabe la fel de bune şi de gustoase!

Bătrânului mugur îi căzu o lacrimă, dar era fericit că fetiţa se va întoarce. Închise ochii şi îşi imagina viitoarea întâlnire cu fetiţa şi cu ceilalţi copii.