Casca bunicului

            - Bunicule, bunicule, uite ce am găsit în magazie!

            Andrei alerga spre grădina cu flori, în care se afla o bancă de lemn şi o masă, ţinând de curea o cască ruginită. Bunicul şedea pe bancă şi sorta foile dintr-un dosar.

            - Bunicule, ce e asta?

            - Ei, nepoate, asta e casca cu care am luptat eu în război.

            - Ai fost în război? Unde? Când? Îmi povesteşti?

            - Şezi lângă mine! Ascultă cu atenţie!

            Bunicul îşi adună foile şi începu:

            - Era în anul 1941. Eram sublocotenent de rezervă şi comandam plutonul 1 din compania a III-a a batalionului 9 Vânători de Munte. Am trecut Prutul prin apă între Herţa şi Noua Suliţă.

            - Bunicule, eu ştiu de Prut. Am auzit la radio. E un râu mare.

            - Destul de mare, dar găsisem un loc în care apa era liniştită şi ajungea puţin mai sus de genunchi.

            - Spune, ascult!

- Într-o noapte, o ploaie torenţială ne-a obligat să ne luptăm în lungul drumului, cu apa şi noroiul până la brâu, astfel că dimineaţa nu ne mai recunoşteam decât după voce.

- Eraţi murdari?

- Sigur. Am luptat în ziua următoare cu ruşii din zonă şi am fost decorat cu „Coroana României” cu spade şi panglica de virtute militară.

- Erai viteaz!

- I-am condus pe bravii ostaşi români din plutonul meu, am organizat foarte bine lupta. Au urmat câteva zile de mers pe o căldură istovitoare, am ajuns la Nipru şi am mers mai departe. Lângă Marea Azov am dat peste un inamic care opunea o rezistenţă dârză. Aici a fost zona unde au dat marea bătălie vânătorii de munte. Armata sovietică nu numai că opunea o rezistenţă dârză înaintării noastre spre răsărit, dar a atacat în nenumărate rânduri, atacuri însoţite de tancuri care au pătruns în spatele liniei de apărare, ajungând la trenurile de luptă şi provocându-ne pierderi serioase, până au fost nimicite de tanchiştii germani.

- Bunicule, nu înţeleg! Ce tanchişti germani?

- Atunci, românii erau aliaţi cu germanii, luptau împreună pentru ca pământul care fusese a României să fie dat înapoi de ruşii care s-au făcut stăpâni pe el printr-un act nedrept.

- Am înţeles. Spune mai departe!

- Noi am fost lăsaţi să ne odihnim, o vreme, dar într-o noapte, am primit ordin să înlocuim o altă unitate care suferise pierderi grele. După oboseala acumulată în timpul marşului din timpul zilei, marşul de noapte pentru ocuparea poziţiei sporea oboseala. Înaintăm pe întuneric pe teren necunoscut orbăcăind totuşi în linişte. Când a început să se vadă de ziua, eram în apropierea localităţii. Inamicul care se odihnise sub căpiţe de coceni se trezeşte şi ne primeşte cu foc. Terenul pe care trebuia să înainteze compania noastră este întins, neted ca o tăblie de masă. Nici o cută de teren, care ar fi putut fi folosită ca o mască individuală sau sprijin de armă.

- Vă vedeau duşmanii, spune Andrei emoţionat.

- Focul inamicului trezit din somn şi scormonit din căpiţe era destul de dezordonat, totuşi înaintam destul de timid aproape târâş, prin salturi scurte sprijinite reciproc. Atacam în direcţia răsăritului. Soarele apărut la orizont ne stânjenea ochirea şi făcea ca obiectele metalice să sclipească. Ofiţerii şi gradaţii care aveau semne exterioare vizibile erau uşor identificaţi. „Strileaite camandiru!”, se auzea de la inamic.

- Ce înseamnă ce ai spus? În ce limbă…?

- Împuşcaţi comandantul! Aşa spuneau în limba rusă.

- Mai departe!

- Puţin spre dreapta, pe direcţia de înaintare era o pădurice de salcâm spre care se îndreptau fugarii din căpiţe, în timp ce noi înaintam. Ridicându-mă pe jumătate pentru a ordona un salt general, dinspre perdeaua de salcâmi un glonţ bine ochit era trimis spre mine. Am simţit o izbitură puternică în cap, am auzit zbârnăitul paftalei care s-a desprins de cască, am simţit cum acel teren neted şi dur în care nu puteai înfige lopata se legăna ca o barcă.

- Te-au împuşcat?

- Mă nimerise. Casca îmi sărise din cap, iar din tâmplă îmi curgea sânge. Am cerut încă un pansament, pentru că pe al meu îl folosisem.

- Ce pansament?

- Fiecare dintre noi aveam în buzunar, pentru orice eventualitate, pansamente, adică pacheţele cu tifon steril pentru a le pune pe rană, dacă e nevoie.

- Te durea?

- Eram încă surprins, nu mă simţeam prea bine. Încercam să îmi explic ce s-a întâmplat.

- Şi ai reuşit?

- Da. Glonţul inamic a fost bine ochit pentru a ajunge în centrul frunţii, dar până ca lunetistul să apese pe trăgaci, eu am mişcat milimetric capul spre stânga, ceea ce a făcut ca glonţul să mă lovească în partea dreaptă a capului. Lovitura a provocat o spărtură de 4 cm în cască şi apoi glonţul a rămas în căptuşeala căştii.

- Ai fost rănit!

- Spărtura provocată căştii a produs o rană nu prea mare, fără să spargă osul.

- Mai departe! Sunt curios!

- Vestea rănirii mele s-a răspândit rapid. Comandantul companiei a venit din sectorul altui pluton, prin rostogolire pentru a vedea starea în care mă aflu. A ordonat ca,  în măsura posibilului,  să adun forţă pentru a mă sustrage din zonă, pentru a ajunge la postul de prim ajutor. Prin rostogolire şi mai ales târâş am reuşit să ies din zona deschisă şi intrând în teren acoperit, am ajuns la postul de prim ajutor al batalionului unde mi s-a administrat o injecţie antitetanos şi mi s-a aplicat un pansament corect. Câtre seară răniţii au fost transportaţi la ambulanţa diviziei.

- Tu nu ai mers cu răniţii?

- Acolo au murit mulţi maramureşeni, vecini şi colegi de-ai mei. Cu toate pierderile suferite, vânătorii de munte n-au dat înapoi. Unităţile sovietice ce acţionau în nordul Mării Azov au fost încercuite şi nimicite. Răniţii, inclusiv eu, am fost transportaţi la Tiraspol cu ambulanţa şi camioane amenajate, iar din Tighina, cu trenul, am fost duşi la spitalul din Chişinău. Aici am stat până la vindecare şi recuperare.

- Şi casca…

            - Casca, după ce mi-a salvat viaţa în 26 septembrie la Malaja Belezjorka, am luat-o cu mine, prin spitale şi în final sora mea a avut grijă să nu se piardă. Acum ai găsit-o tu.

Am mai luat parte şi la alte bătălii şi am mai fost grav rănit şi decorat. Am rămas viu în aceea împrejurare şi cu toate că a trecut de atunci atâţia ani, mă uit şi acum la ea ca la un înger păzitor.

            - Bunicule, îmi dai voie să spun că sunt soldat şi să îmi pun casca pe cap?

            - Numai pentru joacă. Eu nu vreau să ajungi într-un război adevărat!

            Andrei, ajutat de bunicul lui, îşi puse casca pe cap şi bătea pas de defilare prin curte. Sora lui nu se putu abţine. Îi făcu o fotografie pe care să le-o arate colegilor.