Tatăl meu spunea
uneori: „Ei, copii de oraş...!”
Într-o zi,
l-am întrebat de ce foloseşte această expresie. Tata începe să
povestească:
- Eram,
împreună cu un coleg, în vizită la preotul Ioan, cel care te-a
botezat. El avea două fete de vârsta noastră. La un moment dat,
cea mică vine cu un ceas deşteptător. Noi doi ascultam
explicaţiile. Ileana întorcea ceasul şi rotea minutarul până
când ceasul suna. Ce face, ce nu face, scapă ceasul jos. Sărim
toţi să recuperăm piesele. Era seară şi nu prea vedeam sub masă.
Maria, sora mai mare, ia lampa şi o aşează pe podea să vedem
şuruburile. Când toate erau adunate, Maria vrea să agaţe lampa în
cui, dar „cuiul” zboară. Era o muscă. Încearcă din nou şi
nimereşte musca. De atunci avem vorba asta: „copii de oraş...,
agaţă lampa în muscă!”
- Dar noi nu
avem lampă! spun eu.
- Nu mă
refeream la voi, dar şi voi, fiind crescute la oraş, aveţi momente
în care vă descurcaţi ca Maria.
După mai bine
de o jumătate de secol, îmi privesc nepoţii.
Vine nepotul
şi rămâne în camera în care laptopul meu era conectat la
Facebook. Citeşte câte ceva şi dă peste un filmuleţ cu băbuţele
de la Chinteni. Îl distribuie la prieteni, dar uită că e pe contul
meu.
După ce
pleacă nepotul, eu mă mir că nu am primit like-uri la nişte
distribuiri de la un festival de folclor din Maramureş. După ce mă
frământ, mă enervez, văd că sunt schimbate setările. Ce să
spun? „Copii de la oraş...”
Vine nepoţica
şi vrea să mângâie pisica. O chemăm, dar „doamna” nu vine.
Fetiţa se mulţumeşte şi cu Vini. I-l iau de pe unde se cocoţase,
în aşez pe pământ, îl ţin de labe să nu fugă şi Teo se
apleacă să-l mângâie. Un ciucure de pe şiretul cu care se leagă
căciuliţa fetiţei îl loveşte pe motan. E limpede că motanul o
ia la fugă. Se opreşte doar când e în vârful magaziei.
Îl lăsăm pe
Vini şi-l strig pe Fluturaş. Acesta pândea nişte mierle în
grădina vecinului. Mierlele zboară şi Fluturaş vine, alunecând
prin zăpadă, spre deliciul fetiţei. Îl prind de labe să-l
mângâie Teo, dar fata, cu mult entuziasm, se repede la el:
- Fluturaş,
stai să te mângâi!
Fluturaş se
încordează, se smuceşte şi mă zgârie. Mă aleg cu urme...
Fluturaş nu e obişnuit cu mişcări bruşte, cu acutele fetiţei.
La noi fac gălăgie doar cocoşul şi căţeluşa, dar niciodată
fără motiv.
Îl recuperez
pe Fluturaş şi reuşesc să-l ţin. Acceptă mângâielile fetei,
care acum îi şopteşte la ureche.
Ce să mai
spun? Îmi amintesc de tata. „Ei, copiii ăştia de la oraş...!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu