Inversarea polilor magnetici

Seara a adunat copiii de pe pârtie. Adrian îşi aranjează caietele, cărţile, ghiozdanul pentru luni, maşinuţele şi se apropie de bunica:

- Bunico, am auzit la radio că polul nord şi-a schimbat poziţia. Şi am mai auzit că se inversează polii magnetici. Nu înţeleg ce înseamnă astea. Te rog să îmi explici!
- Dacă îţi explic, mai trebuie să îţi spun o poveste?
- Nu, ajunge ceea ce îmi spui.
- Tu ştii ce e un magnet.
- Da, un corp cu proprietatea de a atrage fierul. Şi mai ştiu că sunt în formă de bară, de potcoavă, disc…
- Pământul, care se mai numeşte şi Terra, e un magnet uriaş. Dacă nu ţinem seamă de dimensiunile Pământului, ne putem imagina un măr în care s-a înfipt un magnet în formă de bară. Mărul nu are proprietatea de a atrage obiectele din fier. Ca orice magnet, acest magnet din „măr” are doi poli: polul nord şi polul sud.
- Am auzit de Polul Nord şi de busola care arată nordul.
- Polul Nord de care ai auzit tu este un punct imaginar pe globul pământesc. E codiţa mărului despre care discutăm. Ştii că Pământul se roteşte şi de aceea avem zi şi noapte. Axa, linia în jurul căreia se roteşte Pământul, cotorul mărului, uneşte Polul Nord cu Polul Sud. Dar aici e vorba de polii geografici. Lângă polii geografici, se găsesc polii magnetici. Aceştia îşi schimbă locul.
- Spunea cineva că polii magnetici se schimbă între ei…
- Inversarea polilor magnetici se face la intervale mari de timp. Nu e cazul să te sperii. Lumea va fi pregătită să îi facă faţă.

Adrian ar mai fi întrebat ceva, dar bunica îl sărută pe frunte şi-i spuse „Noapte bună!” Nu-i rămânea decât să amâne discuţia pentru a doua zi.

- Noapte bună, bunico!

***

Soarele îşi trimitea primele raze în geamul camerei lui Adrian. Copilul sări din pat şi alergă la bucătărie:

- Bunico, bunico, să-ţi povestesc ce am visat!
- Mai încet, că nu dau turcii năvală! Bună dimineaţa!
- Bună dimineaţa, bunico!
- Mergi şi te spală, te îmbracă şi apoi vino să mâncăm!
- Bine, bunico!

Adrian veni mai repede ca de obicei. Abia aştepta să-i povestească bunicii lui ce a visat. Fusese un vis ciudat.

- Bunico, ştiu că la masă nu se vorbeşte, dar eu nu mai am răbdare…
- Facem azi, dar numai azi, o excepţie.
- Bunico, am visat că eram pe planeta Merra. Locuiam într-o casă mare. Camera mea era la mansardă. De la fereastră vedeam pădurea de brazi şi un râu care curgea prin apropiere. Era duminică şi nu trebuia să mă grăbesc spre şcoală. Am pornit radioul şi m-am aşezat pe fotoliu cu o revistă în mână. O crainică a spus: „Savanţii ne-au comunicat că în câteva zile urmează să se inverseze polii magnetici. Nu intraţi în panică. Suntem pregătiţi! Nu trebuie decât să opriţi calculatoarele şi celelalte aparate electrice şi electronice pe care le aveţi. Vă vom comunica ora la care trebuie să faceţi acest lucru. Ascultaţi-ne în continuare!”
- Ce bine ţii tu minte…!
- Dacă am visat în noaptea asta! Să vezi ce s-a mai întâmplat! A doua zi, fix la ora 8 dimineaţa, s-a întrerupt curentul electric. Fuseserăm anunţaţi prin radio. După o vreme, nu ştiu cât a durat întreruperea, s-a aprins becul din coridor. Îl lăsase tata pentru a avea un semn. Mama a pornit televizorul. Crainica spunea: „Problemele s-au rezolvat. Vom relua programele noastre obişnuite. La emisiunea de ştiri avem un invitat care ne va spune ce avem de făcut, ce urmări are această inversare a polilor magnetici…”
- Amănunte, ceva…
- Am plecat să îmi caut prietenii, să văd ce fac. Dar toate au revenit la normal încă de a doua zi.
- Şi nu era nimic schimbat?
- Nu se vedea încă.
- Cum… încă? Ce vrei să spui?
- După o săptămână, mama nu mai avea cuta aceea pe frunte, tata citea fără ochelari, tu, bunico, erai mai sprintenă. Ai alergat pe scară şi ai intrat grăbită la mine în cameră. „De azi, vei dormi la mine în dormitor. Mă tem să nu cazi pe scări.” Nu observasem că sunt tot mai nesigur. „Inversarea polilor a schimbat mersul timpului”, mi-ai explicat. „În loc să îmbătrânim, noi întinerim. Nu e normal.”
- Chiar aşa? Spuse bunica şi un zâmbet i-a luminat faţa.
- Nu râde, că eu m-am speriat! Cum? Să mă fac din nou mic? Eram derutat, nervos… Şi m-am trezit transpirat. „Ce bine că a fost doar un vis!”, mi-am spus şi am alergat la tine să îţi povestesc.
- Linişteşte-te! Următoarea inversare a polilor magnetici are loc peste 1500 de ani.
- Abia aştept să le povestesc colegilor mei!
- Mănâncă şi apoi poţi să pleci la joacă. Am văzut că Gigi a deschis fereastra şi le-a pus firimituri guguştiucilor.

Adrian le-a povestit prietenilor lui acel vis ciudat pe care l-a avut după lecţia bunicii. Aveau la dispoziţie două zile în care să dezbată problema inversării polilor magnetici.

Ziua Unirii

A început trimestrul al doilea. Toţi eram veseli, dornici să povestim ce am făcut în vacanţă. Era o gălăgie de nedescris. Câţiva colegi au observat că doamna învăţătoare a intrat în clasă şi ne-au atras atenţia.

- Văd că sunteţi veseli. Şi odihniţi. Ce-aţi spune de un spectacol?

Ne plăcea să fim „artişti”, ne plăcea să vină colegii din alte clase şi ceilalţi învăţători, ne plăceau aplauzele…

Când s-a făcut linişte, doamna învăţătoare ne-a spus:

- Am învăţat la istorie că pe teritoriul ţării noastre erau trei ţărişoare, numite principate. Care sunt acestea?

- Transilvania, spune un coleg.

- Moldova, spune altul.

- Şi Ţara Românească, încheie alt coleg.

- Da, văd că ştiţi. Oamenii din aceste ţărişoare vorbeau aceeaşi limbă, cu mici diferenţe, purtau haine asemănătoare, aveau aceleaşi obiceiuri. Aşa că, s-au gândit că ar fi mai uşor pentru ei dacă s-ar uni şi ar forma o ţară mai mare.

- Cum e acum ţara noastră?

- Cam aşa. Dar, nu s-au putut uni dintr-odată. Mai întâi s-a unit Moldova cu Ţara Românească. Vom învăţa mai multe în ora de istorie. Acum, vă spun că unirea celor două principate s-a făcut în 1859. În 24 Ianuarie, noi vom sărbători această Unire. Câţi ani sunt de când a avut loc acel eveniment?

- O sută de ani.

- Acum, aţi înţeles că e vorba de o sărbătoare la care sunt convinsă că vreţi să ne prezentăm cu un program deosebit.

Au început vociferările, aplauzele…

Doamna învăţătoare ne-a făcut semn să ne potolim. Ne-a spus apoi că în orele de muzică şi educaţie fizică vom face repetiţii.

Câţiva colegi au primit poezii pe care să le recite la spectacol. Pe cei care cântam bine ne-a învăţat Hora Unirii. Ne-a scris textul pe tablă, iar noi l-am scris în caiete. Am învăţat acasă cuvintele. A doua zi, toţi ştiam cântecul.

În ora de educaţie fizică, doamna învăţătoare ne-a arătat cum se joacă hora. Pe muzică, făceam doi paşi la dreapta, reveneam, apoi făceam doi paşi în faţă şi reveneam. Era frumos, eram veseli, ne plăcea mult ceea ce făceam. Eram pui de maramureşeni care învăţam să jucăm hora înainte de a şti foarte bine jocurile din zona noastră. Dar eram foarte încântaţi.

A venit şi ziua cea mare. În curtea şcolii, s-a organizat careul. Mulţi elevi de la gimnaziu erau cuprinşi într-un cor. Noi aşteptam într-o clasă de la parter. Eram îmbrăcaţi cu costume populare şi nu voiam să ne îmbolnăvim. Era foarte frig afară.

Domnul director a spus ce sărbătorim şi i-a dat cuvântul unui elev dintr-o clasă de liceu. El a citit o cuvântare din care nu am înţeles mare lucru. Dar ştiam de la doamna învăţătoare ce sărbătorim. Coriştii de la gimnaziu au cântat câteva cântece. A venit rândul nostru. Am cântat şi am dansat. Cu noi, a cântat toată şcoala. Unii chiar făceau paşi de dans împreună cu noi. În timp ce unii spuneau poeziile pregătite, am fugit după paltoane. Ştiam că elevii cei mari au pregătit o scenetă. Nu voiam să o pierdem.

Am văzut un colonel cu barbişon desenat cu cărbune, cu haina plină de decoraţii, un Moş Ion Roată îmbrăcat ţăran, cu plete din câlţi, câţiva boieri cu haine de mătase şi căciuli foarte mari.

Nu auzeam prea bine, nu ne puteam apropia mai mult… Doamna învăţătoare ne-a promis că ne aduce o carte din care să citim „Moş Ion Roată şi Unirea”.

Programul s-a încheiat cu Hora Unirii cântată de toţi cei prezenţi.

Am mers în clasa noastră şi, în timp ce ne luam lucrurile, ne spuneam unii altora ce am înţeles. Doamna învăţătoare ne-a felicitat şi ne-a spus că am meritat aplauzele colegilor. Am plecat acasă bucuroşi şi mulţumiţi că le-a plăcut tuturor celor din şcoală ceea ce am făcut noi. Sunt convinsă că nici unul dintre colegii mei nu va uita acea zi.

Clasa a treia

Am început clasa a treia. Aveam mai multe materii, mai multe cărţi. Le-am învelit în hârtie albastră şi le-am lipit etichete pe care am scris numele meu, clasa şi materia. De data aceasta, am făcut singură aceste operaţii. Eram mai mare şi refuzam ajutorul părinţilor. Mama se putea ocupa mai bine de Nina, care intra în clasa întâi.

Nu ştiu cum, dar acest an şcolar a început rău. Am făcut un abces la o măsea şi câteva zile nu am mers nici la şcoală, nici la pian. Nu îmi făceam probleme. În clădirea şcolii era un pian la care nu mă oprea nimeni să exersez. Mersul la doamna Moldovan îmi lua timp şi nu mă mai încântau exerciţiile. Nu ştiam să cânt nici un cântec. Mai bine încercam eu la pianul şcolii şi îmi reuşea câte o melodie.

Prima lecţie de istorie am citit-o din carte. Dar am citit mai mult. Era o carte frumoasă, interesantă, despre daci, romani şi luptele românilor.

Aveam un coleg nou: Costică Sârbu, fiul noului secretar de partid pe raion. S-a acomodat repede cu noii colegi, cu clasa, cu obiceiurile noastre.

(Am scris despre o întâmplare cu Costică: Jos, comuniştii! http://literatoamna.blogspot.com/2008/04/jos-comunitii.html )

În clasa a treia, cei mai merituoşi dintre noi urmau să fie primiţi în organizaţia de pionieri. În clasă eram colegi care se născuseră în 1949. Mai reţin doar că eram îmbrăcaţi în uniforme cu bluze albe şi fuste plisate sau pantaloni bleumarin. Atunci, după depunerea jurământului, am primit cravatele. Şi mai ştiu că am făcut un spectacol la care am cântat şi am spus poezii.

Pentru că eram o clasă muzicală, doamna învăţătoare ne-a propus să facem un cor. Am învăţat să cântăm pe două voci. Costică era solistul nostru. Cânta, după fiecare strofă: „Cucu!, Cucu!” Ştiu că am avut şi spectatori: cadrele didactice din şcoală.

Pentru 24 Ianuarie, am pregătit un spectacol. Se împlineau 100 de ani de la Unirea Principatelor. Doamna învăţătoare ne-a învăţat Hora Unirii. Noi cântam şi tot noi dansam. S-au spus şi poezii, iar spectatori au fost colegii noştri din şcoală. (Voi posta separat despre acea zi.)

De Paşti nu am avut nimic organizat. Locuind tot în clădirea şcolii, nu aveam voie să facem pregătiri speciale. Bunicii de la Săcel ne trimiteau pască cu brânză şi carne de miel.

Într-o zi, vine cineva şi îl cheamă pe tata la telefon. Când se întoarce îmi spune:

- Era doamna Davidovici. Mi-a spus că trebuie să plece undeva şi Margareta rămâne singură acasă. M-a rugat să te las să stai cu ea după-amiaza asta. Vrei să mergi?

- Sigur că vreau! Pot să plec de acum?
- Da.

M-am îmbrăcat repede şi am plecat la Margareta. Era singură. M-a servit cu pască, un fel de foaie de tăiţei coaptă pe plită, dar cu înţepături în linie dreaptă la distanţă de 1 cm. Mi-a arătat casa cu trei camere pe care o ocupau, am mâncat şi ne-am jucat. Ea avea radio, noi, difuzor. Ei aveau trei camere, noi numai două, dar una era bucătărie şi sufragerie. Numai că părinţii mei erau învăţători şi ai ei lucrau la OCL, adică în comerţ.

Pentru că noi nu sărbătoream Paştile, de 1 Mai îmi invitam colegii la o îngheţată, la prăjituri… Era ziua în care primeam haine noi, sandale şi aveam voie să ne vizităm prietenii.

În clasa a treia, am mai făcut o lecţie deschisă. În primăvară, la educaţie fizică. Doamna învăţătoare ne învăţase cum să facem o formaţie de gimnastică. Mergeam în şir, apoi veneam spre doamna învăţătoare şi unul mergea spre dreapta, următorul spre stânga… Fiecare nou şir făcea un ocol şi reveneam spre doamna învăţătoare câte doi. O pereche mergea spre dreapta, iar următoarea spre stânga. După ocol, veneam drept câte patru. Mai aveam de luat distanţa potrivită şi ne aliniam din mers.

În această formaţie, am învăţat să facem întoarceri la stânga, la dreapta, stânga-mprejur şi dreapta-mprejur. Mi se părea ciudat că era şi stânga-mprejur, dar şi dreapta-mprejur, dar tot acolo ajungeam. De la o vreme, am văzut că nimeni nu mai comanda dreapta-mprejur.

A fost frumoasă şi acea lecţie deschisă. Cadrele didactice care au asistat în curtea şcolii ne-au lăudat. Şi nouă ne-a plăcut foarte mult această apreciere.

Clasa a doua

Cum a fost în clasa întâi am povestit. Se cuvine să îmi depăn amintirile din următorii ani. Am uitat multe lucruri fără importanţă, dar am reţinut cele mai interesante întâmplări.

În clasa a doua, doamna învăţătoare ne-a aşezat în bănci ţinând seamă de înălţimea pe care o aveam. De data aceasta, urma să ocup banca a doua a rândului din mijloc, împreună cu Margareta Davidovici.

Aveam un coleg nou: Octavian Vişan. Venise de la Sighet cu părinţii. Tatăl lui era inginer, iar mama lui era funcţionară. Avea un frate mai mare.

În fiecare sâmbătă, Margareta şi trei băieţi lipseau. Ne-au explicat că la ei, la evrei, sâmbăta nu se lucrează, ci se merge la sinagogă. Pe luni nu primeam teme de casă, iar ceea ce învăţam sâmbăta era uşor de recuperat. Ne întrebau şi îşi notau. Dacă era ceva mai greu, le explicam noi, cei care fuseserăm la ore.

Într-o zi de sâmbătă, Tavi se aşează în locul Margaretei. I-am atras atenţia că se supăra doamna învăţătoare.

- Îi cer eu voie doamnei învăţătoare. Locul de lângă tine e liber. Eu sunt singur în bancă. De ce să ocupăm două bănci?

În timp ce discutăm, întră doamna învăţătoare. E de acord să rămânem în aceeaşi bancă. Ziua trece repede şi colegii nu fac glume. Era prima dată când în aceeaşi bancă stăteau o fată şi un băiat.

Luni, la prima oră, vine Margareta şi vrea să se aşeze la locul ei. Colegii nu o lasă. Vine Tavi. Încep negocierile. Apar şi eu cu câteva secunde înainte de a suna de intrare. Eu nu vreau să aleg: amândoi sunt colegii mei şi pot să stau cu oricine în bancă.

Situaţia este rezolvată de doamna învăţătoare. Pe moment, Margareta se aşează lângă Haimi. Banca lor urma să rămână neocupată în fiecare sâmbătă.
În ora de educaţie fizică, doamna învăţătoare îi aranjează şi pe ceilalţi colegi în bănci, câte o fată şi un băiat. Suntem mai mari acum, este motivul acestei schimbări.

Mă înţelegeam foarte bine cu toţi colegii. Margareta încheiase pe locul al doilea clasa întâi. Acum, cu venirea lui Tavi, concurenţa era mai mare. Şi el fusese pe locul întâi la Sighet. Eu nu voiam să mă întreacă. Tavi era mai delicat, eu mai băieţoasă, mai sportivă.

Ca să mă domolească puţin, mama chiar m-a înscris să studiez pianul. Mergeam de două ori pe săptămână la doamna Moldovan, o doamnă care învăţase pianul la şcoala de fete.

Într-o zi, vine o doamnă să ne prezinte o iniţiativă: o clasă de balet. Lecţiile urmau să se ţină la casa de cultură, două ore la interval de două săptămâni. Ne-am înscris mai mulţi. Am fost de câteva ori, dar am făcut amigdalită şi am lipsit de la lecţia de balet. Nu voiam să fiu în urmă. Aşa că, am ales pianul. Acolo, doamna se ocupa numai de mine.

În trimestrul al doilea, doamna învăţătoare ne spune:

- Sâmbăta viitoare este cerc pedagogic. Cine ştie ce e cercul pedagogic ?

- Ştiu eu ! E o şedinţă cu învăţătorii sau profesorii.

- Da, aşa e. Dar la acea şedinţă, noi vom face o lecţie de matematică la care vor veni toţi învăţătorii din şcolile din jurul Vişeului.

- Ce se întâmplă dacă nu ştim ?

- Nimic, dar voi învăţaţi şi sunteţi atenţi...

În recreaţie colegii îşi împărtăşesc părerile. Unii se tem, alţii sunt indiferenţi...

Vine şi ziua cercului. Nu sunt toţi colegii în clasă, dar sunt tot atâţia învăţători care ocupă scaunele aduse special în clasă. Participă şi domnul director.
Doamna învăţătoare stăpâneşte foarte bine emoţiile clasei. Eu chiar am uitat că avem musafiri. Era o lecţie de rezolvări de probleme.

La un moment dat, o doamna învăţătoare de lângă mine îmi cere caietul. Terminasem problema şi mă uitam la tablă.

- Ai rezolvat altfel problema.

- Dar e bine cum am rezolvat. Sunt întrebările acolo. Şi calculele.

Doamna Mihalca vede că vorbim şi se apropie:

- Ce nu e bine ?

- Eu am rezolvat altfel decât cel de la tablă.

- Vei merge la tablă şi ne vei arăta cum ai lucrat.

- Bine.

Aşa am făcut. Şi a urmat o dezbatere :

- Cum e mai uşor de rezolvat problema ? Cum a lucrat Vasilică, sau cum a rezolvat Mioara?

Colegii susţineau pe cine credeau ei că a lucrat mai bine.

- E acelaşi rezultat.

Concluzia? O problemă se poate rezolva în mai multe moduri.

La încheierea lecţiei, în timp ce elevii îşi adunau lucrurile, învăţătorii vorbeau cu cei din apropiere. Ştiu că eu am vorbit cu mai mulţi. Fără emoţii. Mie chiar mi-a plăcut lecţia şi chiar îmi plăcea să rezolv probleme cu mai multe operaţii.

La prima lecţie pe care am avut-o, doamna învăţătoare ne-a povestit ce au spus musafirii. Le-a plăcut la noi. Aşa că, vom mai face lecţii deschise la cercul pedagogic.

La festivitatea de premiere au venit părinţii colegilor. Atunci am avut ocazia să o cunosc pe mama lui Tavi. Era o doamnă foarte elegantă, coafată, fardată… Mă uitam la ea, la doamna învăţătoare, la mama… Parcă mama era mai frumoasă, chiar dacă avea doar puţin ruj, numai de ocazie. Şi doamna învăţătoare era frumoasă. Toate învăţătoarele erau mai frumoase. Ele aveau în ochi acea căldură pe care nu o găseam la celelalte doamne care participau la premiere. Şi toate se bucurau când ne vedeau. Aveau de ce. Pe atunci, copiii învăţau şi erau foarte politicoşi.

Am reuşit şi în clasa a doua să fiu pe primul loc. Pe locul al doilea s-au situat Margareta şi Tavi. Nu mai ştiu cine a fost pe locul al treilea. Dar ştiu cât de frumos a fost când am urcat pe scenă şi ne-a felicitat domnul director, în timp ce toţi cei prezenţi au aplaudat.

Şi mai ştiu ceva: erau multe, multe flori. Toţi copiii veniseră cu flori, toate cadrele didactice plecau cu braţele pline de flori.

Am mai întârziat puţin cu colegii. Aşteptam cu nerăbdare serbarea pentru părinţi care urma să se desfăşoare tot în curtea şcolii. Fiecare elev adusese obiecte pentru tombolă, era şi un obiect surpriză, ştiam că vine o orchestră şi că părinţii care vor dori să danseze aveau rezervat un loc mai bine nivelat în curtea şcolii. Pe lângă ei, puteam şi noi să dansăm. În vacanţă, puteam sta şi după ora 20.

Povestea de seară

Aveam doi ani când tatăl meu a fost chemat la Inspectoratul Şcolar şi i s-a cerut să se ocupe de înfiinţarea liceului în Vişeu de Sus. Ne-am mutat în clădirea în care urma să se ţină cursurile liceului. Aşa se face că îmi petreceam timpul printre elevii mai mari, în clădirea şcolii, în grădina şcolii… Umblam prin magazii, beciuri şi birouri în care eram acceptată cu bucurie.

Într-o seară, treceam prin faţa uşii deschise a secretariatului şi mi s-a părut ciudat că văd lumină la acea oră. Am intrat. Cineva, nu-mi mai amintesc cine, era de serviciu la telefon. Nu mai ştiu ce sărbătoare era.

Maşina de scris a şcolii ţăcănea ciudat. M-am apropiat şi m-am uitat curioasă.

- Ai mai văzut maşina asta?

- Da, dar nu m-a lăsat nimeni să stau prea aproape. Dimineaţa, secretarele au de lucru. Şi tata scria uneori…

- Vrei să vezi cum funcţionează?

- E voie?

- Nu ne vede nimeni.

- Bine.

- Uită-te! Aici e M. Aici e A. Cum te cheamă?

- Mioara.

- Deci, ar trebui să ştii care e I. Şi O…

- Şi R, am completat eu.

- Da. Ai văzut deja. Când apăs aici, pe hârtie apare A.

- Mă laşi să încerc?

- Sigur. Ai văzut unde sunt literele? Să vedem ce scrii.

- Numele meu.

Am început. Numai cu majuscule. Mi-am scris numele de câteva ori. Nu am reuşit să învăţ decât acele litere cu care să scriu MIOARA. Eram chemată în casă.

După câteva zile, eram în birou la tata. Maşina de scris nu era folosită. Am cerut voie să scriu. Tata mi-a pus o foaie nouă şi m-a lăsat să mă descurc. El avea de lucru. Aranja nişte foi. Atât înţelegeam eu.

Am apăsat pe M şi l-am căutat pe I. M-am uitat pe hârtie. Scria altceva decât ştiam eu că trebuie să se vadă. Am răsucit tamburul cu hârtie şi am scris numele meu uitându-mă numai la taste. Pe hârtie am văzut ceva necunoscut.

Tata s-a uitat la mine, eu i-am simţit privirea şi am ridicat ochii.

- Ce nu e bine?

- Nu scrie ce vreau! spun eu necăjită.

- Să vedem! Ce ai vrut să scrii?

- Numele meu, dar aici sunt alte litere.

- Mai scrie o dată!

- M, I, O, A, R, A. Şi vezi că nu e bine!

Tata a apăsat o tastă şi mi-a spus să scriu din nou. De data asta, mi-am recunoscut numele. Am început să bat din palme.

- Vezi că ştiu?!

- Mai ai multe de învăţat. Scrie, că eu am de lucru!

De la o întâmplare, am descoperit că pot să învăţ literele jucându-mă. Intram în secretariat, salutam frumos şi, dacă găseam pe cineva dispus să îmi pună hârtie, scriam. Încet, încet, am învăţat mai multe litere, am învăţat apoi să trec la majuscule, la punct, virgulă, chiar dacă nu ştiam la ce se folosesc. Oricum, tata nu prea era de acord să ştiu toate literele, dar nici nu mă respingea, când îl întrebam.

Seara, aveam un joc al nostru: tata îmi spunea un cuvânt, iar eu trebuia să spun ce litere ar trebui să folosesc. Apoi, tata mai „inventează” un joc. El spune: o prună. Eu trebuie să spun: două prune. Îmi plăcea acest joc. Uneori, răspunsul meu nu era bun, dar tata mă corecta. Schimbam apoi rolurile.

Alteori, tata scria pe o foaie UNT şi îmi cerea să citesc. Apoi, schimba ordinea literelor şi ieşea TUN. Apoi, trecea la MUT şi alte cuvinte cu 4-5 litere.
Seara, ascultam povestea la difuzor. Nu ştiam să citesc ceasul, dar ştiam unde trebuie să fie limbile ceasului când începe emisiunea. Ce încântată eram când auzeam: „Bună seara, copii!”.

Acea voce o aud şi acum, seara, în timp ce scriu la calculator şi radioul îmi şopteşte: „Noapte bună, copii!”. Dar nu mai e tata, nu mai e mama, nu mai e surioara mea…

Pe nepoţii mei i-am învăţat să caute pe internet emisiunea „Noapte bună, copii!” şi le-am trimis prin poşta electronică povestirile pe care le scriu. Mâine, şi această povestioară va fi citită.