Jos, comuniştii!

Recreaţia mare. În clasă, rămânem doar elevii de serviciu: Margareta şi eu. În timp ce Margareta şterge tabla, aranjez faţa de masă de pe catedră.

Uşa se deschide şi intră trei elevi.

- Ieşiţi repede! Vreţi să vă spun doamnei învăţătoare?
În timp ce unul dintre cei trei se străduieşte să mă înduplece, în uşă îşi face apariţia Nelu.

Depăşită de situaţie, îi privesc mustrător.

Costică, fiul noului secretar de partid pe raion, se urcă pe bancă şi strigă: „Sus, comuniştii!”. Imediat, băieţii îi urmează exemplul. În zadar strig să iasă, în zadar îi ameninţ că îi spun doamnei învăţătoare… Băieţii sar pe bănci.

Mă urc pe o bancă şi strig: „Jos, comuniştii!”. Băieţii sar de pe bănci. Mă bucur că am reuşit să-i determine să mă asculte. Nu ştiam ce mă aşteaptă…

Costică scoate un carneţel din buzunar, ia de pe o bancă un creion şi spune:

- Am sarcină să îi notez pe duşmanii de clasă. Mioara, pe tine te-am scris prima.

Nu-mi vine să cred. Încerc să zâmbesc. Dar Costică nu glumeşte.

Sună de intrare. Doamna învăţătoare mă găseşte plângând.

- Ce s-a întâmplat? De ce e gălăgie?
- Costică a scris-o pe Mioara în carnet!
- Ce rău a făcut?
- A strigat: „Jos, comuniştii!”.
- Ai spus tu asta?
- Da. Nu ştiţi de ce.

Povestesc ce s-a întâmplat în recreaţie.

- Costică, tu eşti prieten cu Mioara. Cum poţi să faci aşa ceva?
- Eu am sarcină să-i scriu pe duşmanii poporului.
- Mioara învaţă cel mai bine din clasă, îi ajută pe colegii care au greutăţi, e foarte bună prietenă cu voi toţi. Ai auzit ce explicaţie ţi-a dat. Nu a vrut decât să-şi facă datoria de elevă de serviciu. Voi nu trebuia să intraţi în clasă înainte de a suna…

După câteva clipe de linişte, Costică se hotărăşte:

- N-o mai scriu. Să ne împăcăm!
- Daţi-vă mâna şi să începem lecţia!

Colegii răsuflă uşuraţi. Eu nu pot să uit ce mi s-a întâmplat. Nu mi-aş fi imaginat că noul meu coleg e aşa. Mă interesează matematica, îmi place să citesc, sunt nelipsită de la activităţile artistice sau sportive, învăţ să cânt la pian… Dar nu mă interesează politica. După întâmplarea asta, încep să mă îndoiesc de faptul că voi fi primită în organizaţia de pionieri.

Acasă, de ruşine, nu povesesc nimic. Tata e o persoană cunoscută în raion. Ce vor spune cei care îl cunosc? Cum şi-a educat fata?

***

După treizeci de ani, o întâlnire de familie. Bucuria revederii. Bunici, nepoţi, fraţi… Tatăl meu întrebă dacă îmi mai amintesc cum a fost când am strigat „Jos, comuniştii!”.

- Credeam că nu mai ştie nimeni. Dacă ar fi să mă dau mare, eu am strigat „Jos, comuniştii!” cu 29 de ani înaintea voastră. Dar nu am niciun merit. Nu făceam politică. Eram de serviciu şi nimic mai mult. Am fost primită în organizaţia de pionieri în aceeaşi zi cu Costică. Am fost primită în U.T.C., în aceeaşi zi cu Costică. Nimeni nu a amintit nici o vorbă despre întâmplarea din ziua aceea. Am avut emoţii de fiecare dată. Pe Costică l-am întâlnit în Cluj, în toamna lui ’67. Era student la Politehnică. Mi-am amintit de întâmplare când am vrut să semnez cererea de primire în P.C.R. N-am semnat-o pentru că Viorica, secretara organizaţiei de bază, proaspăt întoarsă de la Congresul al XII-lea, mi-a spus că s-a analizat componenţa partidului. S-a constatat că sunt mai mulţi intelectuali decât muncitori. În prima şedinţă trebuia să pună în discuţie cererea femeii de serviciu. Aşa că, nu am mai cerut nimic. Nici acum nu m-am înscris în nici un partid, cu toate că am de unde alege. E mai interesant să-i ascult pe toţi şi să cred ceea ce vreau.