Fira

           Fira venise la oraş numai ca să scape de gura surorii sale mai mari. Îi plăcea la ea în sat, dar la fabrică putea să câştige mai mult. Unde mai pui că pe feciorii din sat îi cunoştea şi nici unul nu se ridica la nivelul pretenţiilor fetei.

        Timpul a trecut, Fira şi-a întemeiat o familie, au primit un apartament din fondul fabricii şi a cerut un lot pe care să cultive legume şi câteva flori. Îi era dor de viaţa la ţară.

           Într-o zi, Fira era în faţa blocului cu două vecine. Vorbeau despre agricultura pe care o făceau la oraş.

         - Mi-a ieşit pătrunjelul. Începusem să cred că nu mai iese. Am cumpărat încă un plic de sămânţă.

          - Eu am luat răsaduri. Să vedeţi ce frumoase roşii am! Mai mare dragul!

          - Eu nu ştiu de ce nu mi-or ieşit dovlecii.

          - Când i-ai semănat?

          - De vreo două săptămâni. Am avut o pungă în casă… Nu ştiu ce s-o întâmplat, spuse Fira. N-or ieşit unde sămânţa era prăjită?

         - Ba nu, Firă! N-o ieşit pentru că era sărată, îi spuse vecina de la parter, stăpânindu-şi cu greu zâmbetul.

         

Punga magică

            Ioana voia să participe la „Mărul de aur”, concursul de umor de la Bistriţa. O atrăgea tema din acest an: „La omul sărac…”. În timp ce intra în micuţul magazin de la colţul străzii, se gândea ce să scrie.

            Văzuse la televizor reclama cu prepararea puiului la pungă. Parcă ar fi încercat să facă şi ea ceva deosebit în acea zi. Nu făcea prea des experienţe, dar acum visa un copănel de pui delicios.

            Îi ceru vânzătoarei o pungă din acelea la care se făcea reclamă pe toate posturile de televiziune. În timp ce plătea, îi şopti femeii că e luxul pe care şi-l permite în ziua în care a venit pensia.

            Ajunsă în scurt timp acasă, scoase puiul din frigider şi-l porţionă. Apoi, urmărind instrucţiunile de pe ambalajul pungii, aşeză o cratiţă de aluminiu cu preparatul pe un ochi al aragazului. Nu îşi permitea să aprindă focul în cuptorul vechiului aragaz. Ar fi durat prea mult, ar fi consumat prea mult gaz… Pe plită, spera să scurteze timpul coacerii puiului.

            Luă o furculiţă şi încercă să înţepe punga, conform indicaţiilor. Nu reuşi. Încercă din nou. Fără succes. Văzu cuţitul pe masă. Ce-ar fi să folosească vârful ascuţit al acestuia? Zis şi făcut. Numai că punga plesni imediat. Sucul se împrăştie în cratiţă. Puiul s-a prins de fundul vasului. Ioana a fost nevoită să schimbe reţeta din mers. A pus puţină apă în cratiţă şi a continuat prepararea puiului în modul ştiut de ea. Ce a obţinut nu semăna cu ceea ce a văzut la televizor. Friptura ei arăta jalnic.

            În timp ce puiul era pe foc, femeia a aranjat masa. Când a considerat că a terminat pregătirea, îşi invită soţul la masă:

            - Viorele, poftim la masă! Să gustăm!

            - Friptura noastră nu e frumoasă, dar măcar e fierbinte. Şi spui că ai lucrat după indicaţiile de la televizor?

            - Aproximativ. Am încercat. Am câştigat experienţă. Acum, ştiu ce voi scrie pentru concurs, spuse voioasă Ioana.

Trandafirul galben

Zilele erau din ce în ce mai calde. Spaţiile verzi şi parcurile oraşului erau pline de flori. Timpul frumos al începutului de iunie îmbia la visare.

Pentru clasa a şaptea, anul şcolar se încheiase. Timpul ce le rămânea absolvenţilor să se pregătească pentru examenul de absolvire era din ce în ce mai scurt.

Profesorii organizaseră un program de recapitulare şi sistematizare la materiile din care trebuiau să susţină examen. Ceilalţi elevi mai aveau cursuri, dar, în recreaţii, toţi elevii erau liberi şi se vedeau în curtea şcolii.

Într-o zi, câţiva băieţi din clasa a opta au rupt flori de pe gardul unei gospodării aflate lângă liceu. Unii, mai îndrăzneţi, au intrat în curtea femeii şi au rupt şi trandafiri.

Ce să facă băieţii cu florile? Să le ofere fetelor dintr-a şaptea. Cele mai multe fete au primit flori mov, clematite.

Ileana a primit un trandafir galben. Era puţin dezamăgită. Ar fi vrut să primească şi ea o floare mov. Cu mai mulţi ani în urmă fusese cu mama ei la cineva în vizită şi o rugase pe gazdă să-i dea o floare, dar femeia i-a spus că planta aceea e rară şi, dacă îi rupi florile, se usucă. Ileana nu a insistat.  Şi-a spus doar în gând că nu e posibil. 

Trandafirul avea culoarea soarelui, centrul era de o nuanţă mai deschisă, iar marginile petalelor aveau o nuanţă de portocaliu cu o tentă de roz. Ileana îl aşezase pe bancă şi, din când în când îşi arunca ochii spre el. Asculta explicaţiile profesorului de istorie şi nota ceea ce credea de cuviinţă. Şi totuşi, nu putea să nu se gândească la faptul că celelalte fete aveau flori mov, iar floarea ei era galbenă.

La un moment dat, îşi aminti: galbenul e culoarea geloziei. Oare cine i-a dat floarea? De ce? Voia să-i spună ceva? Sau aşa s-a întâmplat…

Pe colegul care îi dăduse trandafirul l-a cunoscut cu puţin timp în urmă. De fapt, atunci s-a întâmplat ceva neobişnuit. Îşi amintea cu lux de amănunte cum a fost.

Mergea spre casă, ca de obicei, cu Anuţa. Aveau cursuri după-amiaza. În acea zi, orarul lor fusese mai încărcat. Se înserase deja.

Un băiat s-a apropiat de fete. A schimbat câteva cuvinte cu Anuţa. În acest timp, Ileana şi-a continuat drumul. Anuţa a ajuns-o din urmă şi a întrebat-o dacă e de acord să facă cunoştinţă cu nişte băieţi. Ileana i-a spus că nu e o prioritate, dar nu are nimic împotrivă. Unele dintre colegele lor aveau prieteni mai mari şi ar fi vrut să ştie cum e să ai un prieten. Era o curiozitate încă stăpânită. Ileana era recunoscută pentru prudenţa de care dădea dovadă în situaţii în care altele s-ar fi aruncat înainte cu ochii închişi. Zodia Ilenei îşi spunea cuvântul.

La semnul pe care l-a făcut Anuţa, cei trei elevi s-au apropiat. Anuţa i l-a prezentat Ilenei pe cel cu care vorbise: „El este Nelu, o rudă din partea mamei”. Ceilalţi doi s-au prezentat singuri: „Eu sunt Florin.” „Iar eu sunt Viorel, colegul lui de bancă.”

Băieţii s-au oferit să le conducă pe fete până acasă. Era prima dată când cineva se oferea să le însoţească şi Ileana se simţea bine în rolul de domnişoară.

Florin era mai înalt, mai îndrăzneţ, se vedea că prietenii lui îl apreciau. Era şeful clasei. Pentru că trotuarul se îngusta, Ileana şi Florin au mers înainte, iar Anuţa şi ceilalţi doi băieţi i-au urmat. Au vorbit în special despre examenul care se apropia. Fiecare din cei trei băieţi avea ceva distractiv de povestit din experienţa proprie. În fond, la examenul de absolvire trebuia să dovedeşti că ai învăţat, că eşti stăpân pe tine şi să dovedeşti că meriţi acel certificat care îţi dădea dreptul să mergi mai departe la liceu sau să te angajezi ca muncitor într-o fabrică. Cele două fete făceau parte din ultima promoţie care încheia ciclul cu şapte clase.

Florin şi Viorel le-au mai condus pe fete şi în seara următoare. Au discutat despre admiterea în liceu, dar şi despre multe altele.

În prima duminică, Ileana se plimba prin parcul oraşului. Era însoţită de fratele ei. Florin s-a apropiat şi a invitat-o pe Ileana la film. Fata i-a spus că trebuie să fie acasă înainte de a se însera, dar mai poate să rămână un timp în parc. Fratele ei a întâlnit un grup de colegi şi i-a lăsat singuri.

Amândoi erau emoţionaţi. Dialogul se înfiripa greu. Mult a fost până când Ileana a început să râdă. Din acel moment, amândoi au devenit mai vorbăreţi. Fiecare a reuşit să demonstreze că e interesant, că a citit mult şi că are simţul umorului.

După revederea în minte a acestor întâmplări, Ileana şi-a propus să-l întrebe direct pe Viorel ce a vrut să spună cu acel trandafir galben. Aştepta cu nerăbdare să sune de ieşire. Întâmplător, şi băieţii aveau ultima oră. Aşa că, au plecat în acelaşi grup spre casă. Viorel le-a spus: „Culoarea însorită a trandafirilor galbeni degajă căldură şi afecţiune. Ei sunt  simbolul prieteniei.”

Prima zi de noiembrie

              După ce am trecut prin cimitirul satului Dâncu-Mic, le-am făcut o scurtă vizită rudelor care mai trăiesc în vechea casă a bunicilor. Roboteau în gospodărie. Atunci când ai vaci, cal, porci, găini, bibilici şi o grămadă de câini şi pisici, nu prea mai poţi să stai în faţa televizorului.

            Până când Andrei a făcut obişnuita trecere în revistă a gospodăriei, eu am făcut câteva fotografii pe Moia. Am multe, frumoase din fiecare anotimp, dar cele mai colorate fotografii sunt cele din toamnă.

            Am stat mai puţin ca de obicei. Acasă, ne aştepta soacra. În ultima vreme, nu se descurcă singură. Aşa că, în scurt timp eram în maşină şi goneam spre Cugir. Totuşi, la intersecţia cu drumul spre Mărtineşti, centrul comunei, am oprit să luăm o femeia care voia să meargă la Orăştie. Ne-am bucurat că am fost utili.

            În Orăştie, în staţia de autobuz de lângă piaţă, o tânără făcea semn că merge în direcţia în care mergeam şi noi. Andrei a oprit şi a invitat-o în maşină.

            - Am oprit să iau o fată…

            - Şi aţi luat trei, spuse femeia care ţinea în braţe o fetiţă de vreo doi ani.

            - Unde vreţi să mergeţi? întreabă Andrei.

            - La Vlaicu.

            - Foarte bine.

            Andrei a vrut să spună ceva, dar fiind ocupat cu manevrele ce trebuiau făcute pentru o depăşire, a tăcut.

            - Sunteţi din Maramureş? întreabă femeia care avea chef de vorbă.

            - Eu da, răspund.

            - Cum v-aţi gândit? se miră Andrei. Maşina are număr de Alba.

            - Aveţi pălărie ca moroşenii.

            - Nu neapărat. Vedeţi că e neagră. Îmi amintesc că în Maramureş se poartă pălării verzi, ca frunza.

            - De unde sunteţi din Maramureş? insistă femeia. Noi suntem din Ieud.

- Am stat mai mult în Vişeu. Îmi amintesc ceva din 1964…

- Eu nici nu eram atunci…

- Ne duceau toamna să adunăm recoltele colectiviştilor de pe Valea Izei. Eram într-un camion. La Ieud am trecut prin vadul apei. Maşina s-a oprit. Speriaţi, ne uitam de sus. Nu ştiam ce se va întâmpla. Cu ajutorul unui om din sat, după un timp, şoferul a reuşit să pornească motorul. Ploua şi ne-a lăsat în uşa unei şcoli. Aşteptam să vină alt camion care să ne ducă la Rozavlea.

Am făcut o pauză. Prin minte îmi treceau imagini cu colegii care jucau fotbal de masă, cu monede, pe o catedră. Eu am vrut să mă aşez pe scaunul profesorului. Mi-am adunat pardesiul pe care îl ţineam pe umeri şi m-am aşezat. N-am observat că un coleg a tras scaunul. Am căzut şi, în loc să râd cu ceilalţi colegi, am luat-o la goană printre şi  peste bănci să-l prind pe cel care a făcut acea „glumă”. Nu m-am lovit, dar m-am supărat puţin. L-am ajuns şi atunci mi-a revenit simţul umorului. M-am răstit la el şi cam atât. Ridicasem mâna să-l lovesc, dar am văzut că toţi ochii erau aţintiţi asupra mea. Oricum, eram şefa clasei…

- Aşa era, interveni Andrei. Elevii de la liceu făceau muncă voluntară. Recolta era slabă, vremea proastă şi copiii mergeau să ajute.

- În final, a fost frumos, cu excepţia faptului că ne-a cam plouat, că ne-am murdărit adunând cartofii. Am găsit mult porumb necopt. L-am dus la femeia care ne-a găzduit şi am fiert o parte. Între timp, femeia a copt un ştiulete pe plită. Am gustat. Era foarte bun. Am renunţat la cel fiert.

Am făcut o pauză de câteva minute.

- Poate că cea mai frumoasă amintire a fost aceea a tocăniţei de cartofi pe care ne-au servit-o gospodinele satului. Nici până atunci, nici după aceea, nu am mai mâncat o tocăniţă atât de gustoasă.

- Eraţi flămânzi, completează Andrei.

- Nu cred. Aveam mâncare cu noi. La început, nu am vrut să mănânc.

Mi-am amintit că tatăl meu m-a convins să gust. Venise cu un grup de salariaţi ai casei de cultură, cu microbuzul pe care scria „Caravana culturală”. De altfel, cu microbuzul am mers la Vişeu. Le-am invitat pe cele două fete cu care am dormit două nopţi la femeia din Rozavlea, dar una a preferat să rămână cu colegii de clasă. De altfel, veniseră şi funcţionari de la înteprinderile din Vişeu de Sus să ajute cea mai mare gospodărie colectivă din raion. Despre acest lucru nu le-am mai povestit în maşină.

- Ce faceţi la Vlaicu?

- Mergem la cimitir.

- Nu aveţi flori, observă Andrei. Vă dau eu. Vă rog să puneţi câteva la monumentul lui Aurel Vlaicu!

- La mormânt?, întreabă cea mai tânără dintre femei.

- Nu, la monument. Ştim că a căzut cu avionul lângă Câmpina. Mormântul cred că e la Băneşti…

- A fost foarte frumos la festivităţi. Nu de mult s-au împlinit 100 de ani de la naşterea lui şi au fost spectacole, cuvântări…

- Ştim. Am văzut la televizor.

- Am căutat pe internet date concrete. O prietenă a vrut să participe la concursul de poezie de la Geoagiu şi o creaţie trebuia să se refere la Aurel Vlaicu. Ea nu ştia mare lucru…

La intersecţia dintre şosea şi drumul spre comuna Aurel Vlaicu, femeile au coborât. Au vrut să plătească, dar Andrei le-a oprit.

- Serviciu contra serviciu! V-am adus până aici şi, în schimb, vă rog sa puneţi şi la monument câteva flori! Aveţi aici destule, spuse Andrei întinzând un buchet de crizanteme de toate culorile.

Femeile au găsit un moment favorabil şi au traversat şoseaua. Noi ne-am continuat drumul. Eu, cu gândul că, în urmă cu câţiva ani, am fost de Ziua aviaţiei la monument, unde am lăsat un mare buchet de gladiole roşii, iar Andrei cu gândul că putem trece şi pe la cimitirul din Cugir, pentru a aprinde o lumânare la căpătâiul rudelor şi prietenilor care se odihnesc acolo.

Sofia

Stând rău cu banii, Sofia a căutat soluţii pentru rezolvarea problemelor ei care păreau că nu se mai termină.

Ea scria: poezie, proză, parodii, epigrame… Scria orice, numai cu gândul la banii pe care i-ar putea câştiga. Spera să mai astupe câteva găuri, nu prea mari, făcute în bugetul ei se femeie singură. De aceea, când a văzut în ziarul local anunţul că va avea loc un concurs naţional de poezie, s-a bucurat. Avea din nou ocazia să arate lumii că e poetă.

Primul drum din acea zi l-a făcut la prietena ei, Valeria, care lucra ca secretară cu jumătate de normă la grădiniţa din apropierea blocului în care se afla garsoniera Sofiei. Valeria nu era ocupată în momentul în care Sofia a bătut la uşă.

- Intră, Sofia! Mă bucur că te văd! Bei cu mine o cafea?

- Servus, Valeri! Mulţumesc, nu beau cafea! Am o problemă…

- Vai de mine! Ce s-a mai întâmplat?

            - Tu, Valeri, tu! Am aflat că, peste o lună, se desfăşoară un concurs de poezie. Tu ştii că eu scriu… Dacă m-ai ajuta puţin…

            - Cu ce te pot ajuta eu?

            - Să mi le scrii la calculator, că eu nu mă pricep.

            - Bine, tu, Sofia! Ţi le scriu, dar nu ştiu cât de repede pot să fac lucrul acesta. Va trebui să îmi dai textele cu vreo săptămână înainte.

            - Aşa o să fac! Aş putea să iau o poezie din cartea mea…

            - Să nu faci asta! La concursuri, se acceptă numai texte nepublicate.

            - Cred că ai dreptate. Poate numai să modific ceva…

            - Care e tema?

            - Nu s-a dat o temă, dar una dintre poezii trebuie să fie dedicată poetului născut în acea localitate în care are loc concursul. Asta ar fi ceva…

            - Să căutăm pe Google!

            - Vezi că mă poţi ajuta? Dacă ai de lucru, te las. Merg la dentist. Mă doare foarte rău măseaua pe care mi-a plombat-o luna trecută…

            - Aşteaptă puţin!

            Valeria scrise repede numele oraşului şi găsi un poet care corespundea cerinţelor. Găsi şi câteva poezii scrise de el. Aşa că, până când Sofia a căutat o adresă în carneţelul din poşetă, Valeria i-a şi dat o foaie printată cu poeziile găsite.

            - Du-te şi scrie! Să mă anunţi când eşti gata!

            Sofia ieşi în grabă. Până la dentist îşi stoarse creierii să găsească o idee demnă de concurs. Totuşi, inspiraţia vine numai când vrea ea.

***

            Sofia făcea mâncare, dar se gândea la poezie. Avea carneţelul pe dulapul din bucătărie. Mergea la piaţă cu carneţelul în buzunar. Chiar şi atunci când spăla, avea carneţelul pe etajera din baie.

Când aştepta să-i vină rândul la dentist, răsfoia carneţelul. Unii o priveau curioşi, alţii se mirau şi rar trecea pe lângă ea o persoană care să nu o privească mirat.

Câteva zile, Sofia a muncit serios. Când spunea că a terminat poeziile, recitea textele şi mai făcea câte o modificare. Totuşi, considera că poate să trimită la concurs ceea ce scrisese.

***

Se trezi de dimineaţă, îşi făcu un ceai, îşi înghiţi pastilele, se îmbrăcă tacticos, ca de obicei, se privi în oglindă de câteva ori, îşi aranjă bretonul, eşarfa, îşi luă poşeta şi ieşi. În câteva minute, era în biroul Valeriei.

- Bună dimineaţa, Valeri!

- Bună dimineaţa! Şezi pe scaunul ăla până când termin de aranjat actele astea! Trebuie să le trimit azi.

- Vezi-ţi de treabă!

Sofia se aşeză, îşi scoase carneţelul şi reciti poeziile. Îndreptă un cuvânt, îngroşă câteva litere, făcu o inversiune…

- Gata! Poate să vină curierul! Să vedem ce ai de lucru!

Spunând astea, Valeria luă carneţelul din mâna prietenei sale, care, surprinsă, nu reuşi să scoată nici un cuvânt.

- Cam greu să scriu după mâzgăliturile astea. N-ai vrea să îmi dictezi? Pot să scriu acum. Mi-am terminat ce aveam de făcut.

Sofia îi dictă poeziile, le recitiră de câteva ori, Valeria scrise şi datele de identificare a poetei, apoi le printă.

- Cred că e bine. Doamne-ajută!

- Să câştigi un premiu! Doamne-ajută!

- Îţi mulţumesc, Valeri! Ce mă făceam fără tine?

- Pentru asta sunt prietenii.

Sofia scoase din poşetă o tabletă de ciocolată amăruie şi o aşeză pe birou.

- Nu te deranja! Nu trebuie să-mi dai nimic!

- Mă supăr dacă mă refuzi. Ştiu că îţi place ciocolata.

- Bine, bine…

Sofia împătură foile şi ieşi. Era hotărâtă să trimită cât mai degrabă plicul la concurs. De emoţie, îi tremurau genunchi. Se opri şi trase adânc aer în piept şi îşi spuse în gând că trebuie să fie calmă.

***

Telefonul sună de dimineaţă. Sofia încă zăbovea în pat. Nu putuse să doarmă din pricina vecinilor. Încerca să-şi imagineze cine ar putea să o sune…

- Bună ziua, doamnă Sofia Toma! Sunt preşedintele juriului concursului de poezie… Vă deranjez pentru a vă anunţa că aţi câştigat premiul al doilea. Felicitări!

Sofia nu reuşea să deschidă gura. Vestea o bucura nespus de mult.

- Bună ziua! Vă rog să mă scuzaţi, dar încă nu-mi vine a crede că visul meu s-a împlinit.

- V-am sunat să vă spun că vă aşteptăm la festivitatea de premiere, în prima sâmbătă din luna mai.

- Vă mulţumesc! Cine a luat premiul întâi?

- Un poet din judeţul Cluj. Nu ştiu dacă îl cunoaşteţi…

- Nu cunosc nici un poet din Cluj.

- Încă nu ştim dacă putem să dăm premiul al treilea unui poet din Alba Iulia. Avem impresia că am mai citit undeva poemele pe care ni le-a trimis.

- Şi eu eram gata să fac o greşeală. Am vrut să trimit un poem care mi-e foarte drag, dar l-am publicat în prima mea carte. Prietena mea m-a oprit.

- Bine aţi făcut că n-aţi trimis poemul! Aveţi o prietenă care se pricepe la concursuri. Ea scrie?

- Încă nu a scris nimic. Îmi scoate mie textele la imprimantă.

- Nu vă mai reţin. Bună ziua!

- Mă bucură mult vestea! Bună ziua!

Sofia sări din pat. În timp ce mergea spre bucătărie, o sună pe Valeria. Ardea de nerăbdare să spună cuiva acea veste care a transformat-o brusc într-o fiinţă energică. Nu mai ştia de când nu a mai simţit atâta elan.

Convorbirea a fost scurtă. Valeria avea de lucru. Cele două prietene s-au înţeles să se vadă după ce Valeria îşi ia copilul de la şcoală.

***

Luna mai a început cu ploi. Sofia nu s-a simţit bine. Abia în a doua săptămână soarele şi-a arătat faţa.

Femeia avea de gând să facă o plimbare. Unde să meargă? La Valeria. O sună şi aranjă o întâlnire în parc. În timp ce copilul se juca, ele puteau să povestească.

- Ştii, Valeri, nu am fost la premiere.

- De ce? Te-ai bucurat atât de mult că ai câştigat…

- M-am enervat! M-a sunat din nou preşedintele juriului şi mi-a propus să contribui cu douăzeci de euro pentru festivitatea de premiere. Motivul? Sunt foarte mulţi invitaţi din alte judeţe şi nu au suficiente fonduri. Cel care a luat premiul întâi nu a venit, pentru că drumul îl costa foarte mult. Au venit din Craiova, Galaţi, Focşani şi Cluj.

- Şi te-a răbdat inima să nu mergi?

- Ştii că sunt ambiţioasă. L-am sunat şi i-am spus că vreau antologia concursului şi nimic mai mult. Gata, m-am lămurit cum e cu concursurile de poezie!

- Nu ţi se pare că renunţi prea repede?

- Nu! Sunt hotărâtă să nu mai particip la nici un concurs!

- Dă-mi voie să nu te cred!

- Sunt dezamăgită. Prea dezamăgită. Nici ăştia nu sunt mai breji ca ăialalţi din … Ştii tu de unde. Nu sunt corecţi. Dacă nu sunt capabili să organizeze un concurs corect, mai bine să stea pe fundul lor!

- Te înţeleg, Sofia, dar prea multe merg rău în ţara noastră. Mulţi învaţă să facă aranjamente de la cei care sunt mai sus ca ei.

- Sunt obosită. Poate e vinovată primăvara. Ştii poezia: „Nu eşti de vină tu!/ De vină-i numai primăvara…”

- Odihneşte-te, nu mai porni televizorul, citeşte-l pe Eminescu şi o să te simţi mai bine! Mai vorbim peste câteva zile.

Sofia plecă acasă hotărâtă să nu mai scrie nimic. Măcar o vreme. Ce va face peste o lună, peste două luni? Va vedea!