sâmbătă, 29 octombrie 2011

Anuţa

Vacanţa de după reuşita la admiterea în liceu. Merg spre casă cu o sacoşă grea. Singură, cu gândurile mele.

O fetiţă din vecini mă ajunge din urmă. O cunosc din vedere. O zăresc în curtea şcolii sau pe stradă. Cam atât. Având acelaşi drum, ea intră în vorbă cu mine.

Când ajungem în faţa porţii, Anuţa, aşa se numeşte, mă întreabă ce fac după-amiază. Puţin mirată de întrebare, îi spun că merg la Casa de cultură. E suficient să o pornesc din nou pe Anuţa. Vrea să ştie ce se face acolo. Ştiind ca mama mă aşteaptă, îi spun că acolo se cântă, se joacă teatru…

- Ştii să cânţi? o întreb.
- Da, toţi cântăm în casă.
- Ce cântaţi?
- De la radio…
- Mă grăbesc acum, dar ne putem întâlni pe la 5 şi povestim atunci. E bine?
- Sigur, spune voioasă Anuţa.

Nu dau atenţie întâlnirii pe care am stabilit-o. La ora cinci şi câteva minute, Anuţa deschide poarta şi mă strigă. Ies şi o invit în casă. Îi arăt biblioteca şi o rog să mă aştepte până mă pregătesc. Îmi iau repede o rochiţă, îmi leg părul în „coada de cal”, coafura la modă, încalţ sandalele şi mă apropii de Anuţa.

- Ce de cărţi aveţi!
- Tatălui meu îi plac foarte mult cărţile. Şi reviste avem multe. Tata e abonat şi la reviste străine. Nu prea e voie… Poştaşul ne aduce La Roumanie aujourd’hui. Dar săptămânalul L’Humanité îl ia de la chioşc. Uneori şi Pif, le chien. Spuneai că ştii să cânţi. Îmi cânţi ceva?
- Ce să îţi cânt?
- Ce vrei tu, ce îţi place ţie.

Îmi cântă cântecul pe care l-am auzit în filmul Tudor. Un cântec frumos pe care Anuţa îl cântă bine. Dar eu vreau să cânte ceva din Maramureş. Nu prea ştie. Înţeleg că radioul e sursa ei de informare. Mai exact, un difuzor, cum aveam şi noi. Puţini oameni aveau în anul 1963 radio în casă.

Plecăm la Casa de cultură. Sunt programate repetiţii la cor şi orchestra de muzică populară. Mergem mai întâi în biroul tatălui meu. I-o prezint pe Anuţa şi îi spun că fata vrea să afle ce e Casa de cultură. Apoi, mergem în sala de repetiţii.

Cei din orchestră pleacă într-o sală mai mică, iar în sala mare sunt aşezate scaunele pentru corişti. Unii mai au foi cu texte. Domnul Ioan Furnică discută cu doamna Maria Mihalca, fosta mea învăţătoare şi profesoară de muzică. Pe noi nu ne întreaba nimeni de ce suntem acolo. Începe încălzirea vocilor.

Doamna Mihalca se apropie de mine:

- Cum e în vacanţă?
- Bine. Îmi găsesc câte ceva de făcut. Citesc, merg la râu cu fetele, am fost pe Arşiţa după frăguţe...
- Aţi găsit?
- Puţine. Dar nu contează! Ne-am plimbat.
- N-ai vrea să mergi cu noi la Satu Mare? E faza pe regiune a formaţiilor corale.
- Dacă mă primiţi, vin!
- Sigur. Ţine cartea cu partiturile. Şi vino la repetiţii! Scrie-ţi cuvintele şi mâine să le ştii!
- Bine, imediat îmi aduc ceva de scris!

Şi fug la tata în birou:

- Te rog să îmi dai două foi şi un creion! Vreau să scriu cuvintele. Merg şi eu la Satu Mare.

Tata zâmbeşte şi îmi dă ce îi cer. Ies ca vântul, gata să-l răstorn pe Belmondo (aşa îi spunea tata unui instructor artistic). Anuţa vrea să mă întrebe ceva. Văd că ezită.

- Care e problema?
- Aş vrea să văd şi eu Satu Mare...
- Şi?
- Nu ştiu dacă mă lasă tata, dacă mă primeşte dirijorul, dacă...
- Hai la repetiţie! E o şansă!

Ne aşezăm, scriem cuvintele şi ascultăm ce cânta vocea întâi. Ne lămurim. Putem învăţa până la concurs. Dacă doamna profesoară ne primeşte, restul nu e o problemă. Tatăl meu va vorbi cu tatăl Anuţei.

Nu mai avem nimic în minte decât: „Anişoară, Anişoară, tractoristă bălăioară” . Şi finalul la care doamna Mihalca ne făcea semn să cântăm mai tare. Coristele mai în vârstă nu prea pot să cânte notele înalte.

Urmează o săptămână cu repetiţii în fiecare zi. Anuţa a primit învoirea, dar cu condiţia să nu se despartă de mine.

La Satu Mare plecăm cu două autobuze. Pe serpentinele de pe Hera ne simţim mai rău, dar tata ne îndeamnă să cântăm. Nu prea tare, să nu răguşim. Sfatul e foarte bun.

Drumul e destul de greu. Ajunşi la câmpie, vedem pe geam oraşul, dar ni se pare că nu ne mişcăm. Când ajungem la şcoala care ne găzduieşte, e întuneric de-a binelea. Suntem cazate într-un dormitor cu 30 de paturi. Râdem: „ca la cazarmă”.

A doua zi, de dimineaţă, plecăm în grup să vedem unde vom cânta. Anuţa, tot lângă mine. Tremură de emoţie: „Ce frumos!” „Ce clădire mare! N-am mai văzut un parc atât de frumos!” , „Mai mergem mult?”. Eu zâmbesc. Am mai fost în Satu Mare, dar şi în alte oraşe mai mari. Acum, avem un scop serios: să luăm un premiu.

Suntem îmbrăcate în haine specifice zonei Vişeu. Lumea se uită după noi când trecem în grupuri. Vedem „sala”. Urmează să cântăm pe o scenă în aer liber. Ne facem încălzirea vocilor lângă scenă. Ne conduce doamna Mihalca. Apoi, domnul Furnică are o discuţie cu doamna Mihalca. Vine la noi şi ne spune: „Astăzi va dirija doamna profesoară. Să fiţi atenţi! Ştiţi ce aveţi de făcut. Succes!”

Mă uit la tata. Ştiu că domnul Furnică e dirijorul şi doamna îl ajută. Dar acum s-a schimbat ceva. Cred că tata ştie. E calm. De fapt, se pricepe să-şi ascundă emoţiile.

Emoţiile noastre nu se termină imediat ce încheiem programul. Ne împrăştiem prin oraş, după suveniruri, să facem fotografii, unii la o prăjitură, alţii să mănânce, că era miezul zilei. Anuţa se apropie de noi:

- Domnule director, vă rog să-mi daţi voie să merg cu fetele de la OCL! Vreau să îmi cumpăr ceva.
- Bine. Să fiţi la timp la autobuz! Aflăm rezultatele concursului şi plecăm la Vişeu. Ştiţi ora!
- Vă mulţumesc! La ora 5 suntem la poarta şcolii!

Anuţa e foarte bucuroasă. Şi noi. Sperăm că vom fi pe podium. Doamna Mihalca încă mai are emoţii.

Domnul Furnică vene cu rezultatul!

- Corul nostru a obţinut premiul al doilea! E foarte bine! Înseamnă foarte mult, ştiind cu cine am concurat. Felicitări tuturor!

Strigăte de bucurie, urale, aplauze.

- Mai am ceva de spus! De astăzi, doamna profesoară va fi dirijorul corului. Eu mă voi ocupa de orchestră. Ne vom întâlni la Casa de cultură!

Ajungem târziu la Vişeu. Obosiţi, dar bucuroşi. Suntem aşteptaţi în faţa Casei de cultură de mulţi oameni. Toţi vor să ştie ce am făcut. Noi aducem veştile, pentru că telefoane nu au decât instituţiile.

***

După mai mulţi ani, tata m-a întrebat dacă îmi mai amintesc de fetiţa aceea care a fost cu noi la Satu Mare. Îmi aminteam, dar nu am ţinut legătura.

- Anuţa s-a împrietenit cu cei din orchestră, cu soliştii şi, împreună cu formaţiile de folclor, a ajuns în mai multe ţări din Europa. Ştii că aveau un spectacol cu obiceiurile de nuntă.

- Mă bucur pentru ea. O fetiţă simplă, dintr-o familie de ţărani, o fetiţă talentată, care şi-a văzut cu ochii visul de a cânta pe scene adevărate. Eu am rămas o amatoare, pasionată de muzică. Dar nu-mi pare rău că m-am dedicat şcolii. Matematica e la fel de frumoasă. Şi nici ea nu e pentru oricine.

joi, 27 octombrie 2011

Ziua Marinei

Mijlocul lunii august. Din toate părţile oraşului se auzea muzică. Nu am mers la plajă. Când am cerut explicaţii, bunica mi-a spus că e Ziua Marinei şi vom merge după apusul soarelui să vedem artificiile.

Am aşteptat cu nerăbdare să vină seara. După ce bunicul a venit de la serviciu, am mâncat şi am plecat la plimbare. Am trecut pe lângă cortul în care aveau loc spectacole de circ. Bunicul mi-a promis că mă va duce să văd spectacolul. Poate la matineu, adică la un spectacol de dimineaţă.

Ne-am îndreptat spre port. Pe mare erau mai multe vapoare destul de aproape de ţărm. Aveau steguleţe roşii, galbene şi albastre. Toate vapoarele aveau luminile aprinse. Chiar şi între stâlpii de pe alei erau înşirate steguleţe roşii, galbene şi albastre. La uşile instituţiilor erau steaguri tricolore.

În drum spre cazinou, bunicul mi-a arătat clădirea în care se afla Comandamentul Marinei. La poartă erau doi marinari care făceau de gardă. Aveau mitraliere şi stăteau ca două statui.

În parc, ne-am oprit în faţa statuii lui Mihai Eminescu. Emoţionată, spun:

- Seamănă cu cel din poză! Poza din cartea mea!
- Ai cărţi?
- Sigur. Ştiu şi poezii.
- Ce poezie ştii?
- „Somnoroase păsărele”, de Mihai Eminescu.
- Ne-o spui şi nouă?
- Cu plăcere.

Şi le spun bunicilor cele trei strofe din cartea mea, o carte cu desene foarte frumoase, cu pasări în pădure, cu un lac, cu o lebădă, cu luna într-un colţ de pagină... Numai trei strofe? Da, că strofa cu îngerii nu era în carte. Acea strofă mi-a spus-o bunicul şi, a doua zi, bunica m-a învăţat rugăciunea „Înger, îngeraşul meu”.

S-a înnoptat. În parcul de pe faleză am găsit un loc mai liber între cazinou şi poarta şantierului naval. De acolo vedeam şi marea, şi cerul. Lume multă. Băncile erau ocupate de cei care au venit mai devreme. Nu era o problemă! Mulţi tineri stăteau pe iarbă, chiar dacă, din când în când, miliţieni îi certau.

La prima salvă de tun, am tresărit. M-am bucurat când cerul s-a umplut de stele colorate. De la un timp, mă obişnuisem cu zgomotul, cu strigătele spectatorilor, cu mirosul de praf de puşcă. Chiar şi cu fumul adus de curent.

- Ce se întâmplă dacă o stea nu se stinge la timp? Arde locul în care cade?
- Fii liniştită, mă îndeamnă bunicul. Se sting toate.

Alte steluţe colorate, alte strigăte de admiraţie.

O stea refuză să se stingă şi cade la câţiva metri de noi, într-un grup de tineri. Fetele ţipă şi fug. Băieţii le urmează de aproape.

- Am văzut ce se întâmplă, spun mulţumită. Vedeţi că se poate să ardă mai mult decât credeţi?
- Prooroc să te faci! Îmi spune bunica.
- Cântăreaţă de operetă mă fac. Am stabilit deja. Asta nu înseamnă că nu mai pun întrebări încuietoare.

Am plecat fericită că am văzut artificii pentru prima dată în viaţă. Aşteptam cu nerăbdare să pot povesti despre ceea ce am văzut. Cui? Celor de la Vişeu, că acolo nu sunt marinari.

O întâmplare simplă

Într-o seară, bunica îmi spune că trebuie să cumpărăm griş. Ne îmbrăcăm şi mergem la un mic magazin aflat lângă parc. Pe drum, bunica îmi explică: „Să faci cum îţi spun! Cumperi o pungă de griş, saluţi şi pleci. Nu trebuie să ştie nimeni că eşti cu mine. Nu se vinde decât câte o pungă la fiecare cumpărător. Ai înţeles?” O asigur pe bunica mea că aşa voi face.

Ajungem, intrăm, stăm la rând... Câţiva cumpărători, în special turişti... Mă bucur că nu trebuie să aştept prea mult. Prefer să merg, nu să stau în picioare.

Când ajung la tejghea, dau 5 lei, cer griş, iau punga, spun „Bună seara!” şi ies aproape în fugă. Mă ascund lângă un jgheab într-un loc mai puţin luminat. Aştept cu emoţie. Timpul trece foarte încet.

- Mioriţo, Mioriţo!

E vocea bunicii. Ies din ascunzătoare.

- Vino aici! Domnul Gingirică vrea să te cunoască. Ai uitat să iei restul şi a trebuit să recunosc că eşti nepoata mea. Bine că nu sunt mulţi cumpărători!

Eram puţin supărată. O dată a trebuit să mă dau drept altcineva şi nu mi-a reuşit.

miercuri, 26 octombrie 2011

Parcul mare

E luna august. Într-o duminică, merg cu bunicii în parcul mare al oraşului. E ziua în care, într-un chioşc, cântă fanfara militară.

Muzicanţii sunt îmbrăcaţi altfel decât cei pe care îi ştiam eu din fotografiile din albumul tatălui meu. Şi vorbesc ciudat. Nu înţeleg nimic. Cei mai mulţi spectatori sunt îmbrăcaţi cu uniforme militare. Sunt blonzi, bronzaţi frumos. Pe epoleţii lor sclipesc stelele. (În fotografiile tatălui meu, toţi au trese.) Sunt însoţiţi de doamne proaspăt coafate, rujate, îmbrăcate cu rochii înflorate. Toţi sunt veseli şi gălăgioşi.

Bunica îmi spune că sunt soldaţi ruşi. Cântă frumos. Aflu că orchestra interpretează „Valurile Amurului”, un vals celebru compus de Kiuss. Încep să mă legăn în ritmul muzicii. În faţa chioşcului este un loc pavat cu dale de marmură, un loc special pentru dans. Câteva doamne, invitate de ofiţeri, se îndreaptă spre "ringul de dans". Mă uit la doamne şi le imit.

Îmi plac rochiile doamnelor. Sunt lungi, până mai jos de genunchi, iar când se mişcă în cerc, cu viteză, rochiile par nişte clopote. Bunica îmi spune ca fustele sunt cloş şi îmi promite că îmi va face şi mie rochie cloş, dacă învăţ să dansez vals. Nu e greu. Dansez cu bunica şi gândul îmi fuge la o rochiţă albastră cum e cerul după ploaie.

duminică, 14 august 2011

Ziua învăţătoarei mele

M-am gândit să postez separat textul aşa cum a fost publicat în revista Boema.
http://www.boema.inforapart.ro/reviste/Boema030.pdf
***
Eram mică, dar ştiam că în 30 iunie sunt sărbătorite acele fiinţe sensibile şi harnice, care îşi ofereau o parte din sufletul şi energia lor pentru a-i învăţa pe copii să scrie, să citească, să socotească, să gândească şi să se poarte. Era Ziua învăţătorului.

Îmi vin în minte întâmplări din veacul trecut, întâmplări care au legătură cu prima mea
învăţătoare, Maria Mihalca.

Prima zi de şcoală a anului şcolar 1956-1957. S-au schimbat uniformele. Îmi amintesc că aveam o de rochiţă pepit, încheiată la spate cu nasturi, cu guler alb detaşabil şi şorţuleţ negru cu volănaşe. Pentru ca toţi părinţii să ştie cum este noua uniformă, directorul şcolii a invitat câţiva elevi pe scenă. Doamna învăţătoare m-a trimis şi pe mine. Despre această întâmplare am povestit, în glumă, că m-a ajutat să fiu model, încă din prima zi de şcoală.

Îmi amintesc cu plăcere de primii ani de şcoală., de multe dintre activităţile pe care le organiza învăţătoarea noastră. Îmi amintesc de lecţiile obişnuite, la care participam cu tot sufletul, de activităţile practice, de plimbările de la sfârşitul fiecărui an şcolar, de modul în care aplana conflictele dintre elevi. Îmi mai amintesc de lecţiile deschise la matematică din clasa a doua, de educaţie fizică din clasa a treia, lecţii la care au participat învăţătorii din fostul raion Vişeu. Şi îmi mai amintesc de repetiţiile la cor, la spectacolele la care participau formaţiile clasei noastre. În clasa a treia, aveam corul clasei, cu solist.

Centenarului Unirii Principatelor Române a fost, pentru doamna învăţătoare, ocazia de a ne învăţa şi pe noi, copii de maramureşeni, să cântăm şi să jucăm Hora Unirii.

Doamna învăţătoare nu era numai o persoană foarte pricepută, cu mult tact, care reuşea să
stăpânească nişte copii jucăuşi, neastâmpăraţi şi cu idei, era şi un exemplu de gospodină şi mamă iubitoare.

Într-o zi, m-a trimis mama să aduc lapte de la doamna învăţătoare. Am văzut-o cum a muls vaca, cum a strecurat laptele şi cum mi l-a turnat în sticlă. Mi-a arătat atunci şi grădina de legume, şi animalele pe care le avea în gospodărie.


În vacanţa de vară, conduşi de domnul Mihalca, cu cei şase copii ai familiei lor, am fost pe Arşiţa, dealul de la sudul oraşului Vişeu de Sus, după cireşe amare. A fost o excursie interesantă şi plăcută, am avut bucuria de a vedea o livadă frumoasă şi îngrijită, am adunat şi cireşe mici, care nu ne-au plăcut la început, ne-am mirat de gardurile din crengi şi drumul pe care rar trecea câte o căruţă.

În lipsa unui profesor de specialitate, doamna învăţătoare a acceptat să predea muzica la liceul din oraş, care avea în componenţă şi clase de gimnaziu.

Eram în clasa a cincea. Îmi amintesc de lecţia deschisă la muzică, în cadrul cercurilor pedagogice. Apoi, de corul elevilor claselor V-VII.

La spectacolul anual pentru părinţi, doamna profesoară a organizat un grup vocal cu cinci elevi din clasa a şasea, în care m-a inclus şi pe mine. Am cântat Cântec de leagăn de Schubert, pe trei voci. Am fost foarte mult aplaudaţi. Nu ştiu cine a avut ideea să cântăm o strofă în limba germană, dar acest lucru a fost apreciat de ţipţerii din oraş.

Când eram în clasa a şasea, corul condus de doamna Maria Mihalca era candidat la un loc fruntaş pe regiune. Îmi amintesc că am învăţat atunci Cuc, cuculeţ de Nelu Ionescu. Împreună cu o colegă din altă clasă, am cântat partea de solo. Ne completam foarte bine. Ea se auzea mai bine la sunetele joase, iar la cele înalte aveam eu mai multă putere. Chiar a fost foarte inspirată doamna profesoară, când a făcut această combinaţie. Ştiu că am fost foarte bucuroşi. Corul nostru luase premiul al doilea, după corul liceului de muzică din Baia Mare.

Eram în clasa a şaptea. Mama îmi promisese un acordeon, dacă învăţ să cânt la acel instrument. Aveam o experienţă cu pianul pe care nu l-am primit, pentru că era mai urgentă construirea unei case proprii. Un acordeon era mai ieftin, mai uşor de purtat…

Am fost la câteva ore de acordeon, la doamna Mihalca. Aveam unele avantaje: ştiam teorie de la şcoală, ştiam câte ceva din studiul pianului, dar ştiam, în mare parte, cântecele de la difuzorul pe care îl auzeam aproape tot timpul liber în casa noastră.

La ce mi-a folosit faptul că am învăţat să cânt la pian şi acordeon? La îmbunătăţirea memoriei auditive şi la priceperea de a folosi în acelaşi timp cele două mâini în mod independent.

La serata pe care am organizat-o la absolvirea clasei a şaptea, doamna învăţătoare, acum profesoara noastră de muzică, mi-a propus să cânt la acordeon. M-am codit puţin, dar doamna m-a încurajat. Apoi, am insistat să cânte şi Adrian, colegul meu, fiul doamnei profesoare. A interpretat câteva cântece.

După ce gheaţa a fost spartă, am antrenat şi alţi colegi la microfon. Împreună cu Livia, şi ea fiică
de învăţători, am cântat Două viori şi Prima poezie, cântece la modă. Livia ştia foarte bine să secondeze.

În vacanţa de după reuşita la admiterea în liceu, corul casei de cultură se pregătea pentru etapa pe regiune. Concursul avea loc la Satu-Mare. Doamna Mihalca îmi propune să cânt în cor, alături de mama şi de multe cadre didactice.

De la Satu-Mare, corul s-a întors cu un premiul al II-lea. Din acea dată, doamna Mihalca a preluat rolul de dirijor al corului pe care, până atunci, fusese condus de Ion Furnică.

Am început clasa a opta. Corul liceului avea prima repetiţie. În sala de clasă erau mai mult de 60 de elevi.


Doamna profesoară deschide cartea cu partitura şi, ajutată de acordeon, cântă o parte din corul ţăranilor din opera Cavaleria rusticană de Mascagni. Recunosc linia melodică auzită la difuzor.

În pauză cartea rămâne pe banca în care stăteam eu. „De ce nu cântăm şi. „De ce nu cântăm şi partea asta?” întreb. „Puteţi?” „Cred că da”. Încercăm. Se găsesc imediat câteva fete care pot lua acutele din recitativ.


Spectacolul şcolii, concursul anual al formaţiilor liceenilor… Chiar şi acum mă întreb cum a îndrăznit doamna profesoară să aleagă acea partitură dificilă, dar sunt foarte bucuroasă că reuşea să încânte sala oriunde se prezenta cu noi. Era categorică şi pretenţioasă când era vorba de lucruri dificile şi foarte bucuroasă când vedea că eforturile îi sunt răsplătite cu aplauze şi premii.

Spectacolul şcolii, concursul anual al formaţiilor liceenilor… Chiar şi acum mă întreb cum a îndrăznit doamna profesoară să aleagă acea partitură dificilă, dar sunt foarte bucuroasă că reuşea să încânte sala oriunde se prezenta cu noi. Era categorică şi pretenţioasă când era vorba de lucruri dificile şi foarte bucuroasă când vedea că eforturile îi sunt răsplătite cu aplauze şi premii.

În decembrie 1963, formaţiile artistice ale casei de cultură participă la inaugurarea clubul muncitoresc din Borşa. Puteam eu să lipsesc? Am cântat în cor. Spectacolul avea loc seara, iar în cor erau mai mulţi dintre profesorii mei.

În clasa a zecea, am învăţat istoria muzicii. Orele erau mai bogate în audiţii; unele lecţii le ţinem în laboratorul de fizică.

Urma să vorbim despre compozitorii români. Doamna profesoară îmi propune să scriu câteva cuvinte despre Ciprian Porumbescu. Pentru a mă ajuta, îmi dă notiţele unei eleve din altă clasă. Eram în perioada tezelor şi doamna nu voia să îmi deranjeze programul. Îmi spune că la biblioteca liceului este cartea Cânta la Stupca o vioară. În recreaţia mare am fugit la bibliotecă şi am cerut cartea.

Ajunsă acasă, am citit în fugă ce scrisese colega mea. Nu mi-a plăcut. Aşa că, am hotărât să citesc cartea. Teme scrise nu aveam, în timpul orelor eram atentă la lecţia nouă... Aveam, e drept teză în acea săptămână, dar la matematică.

Am citit cartea în două zile. Am scris trei pagini, cum mi se spusese, dar am cerut permisiunea de a povesti episoadele care mi-au plăcut din carte. Şi nu erau puţine…

În clasa a unsprezecea nu mai aveam ore de muzică. Dar pe doamna învăţătoare o întâlneam în şcoală. Cea mai mare dintre fiicele doamnei Mihalca era studentă la Limba română. Am aflat că şi doamna Mihalca a reuşit la facultate. Această veste ne-a bucurat foarte mult.

Eram studentă. În vacanţă m-am dus cu mama la repetiţie la corul casei de cultură. Voiam să fiu sigură că o revăd pe învăţătoarea mea, dar şi pe multe din învăţătoarele din oraş. Corul se transformase în cor de femei, pentru că era greu să se găsească bărbaţi dispuşi să participe la repetiţii de două ori pe săptămână. Învăţătoarele erau nu numai libere seara, dar era un loc foarte bun de întâlnire şi o activitate plăcută. Să nu mai spun de premiile şi aprecierile în urma participării la diferite evenimente.

Cred că învăţătoarele, în ciuda trecerii anilor, nu se schimbă prea mult. Încărunţesc puţin, dar rămân la fel de vioaie, spirituale, cu un deosebit simţ al umorului şi la fel de dispuse să ajute pe oricine are nevoie. E drept că vorbesc mult, repede, fac şi multă gălăgie, dar, la semnul dirijorului, se face linişte şi repetiţia decurge firesc.

Ultima mea întâlnire cu doamna profesoară a fost în 30 aprilie 1983, la primăria oraşului Vişeu de Sus, la căsătoria civilă a fratelui meu. La eveniment a participat tot personalul Şcolii Ajutătoare şi multe cadre didactice din oraş. Doamna Maria Mihalca absolvise facultatea şi preda limba română la şcoala la care tatăl meu fusese director, după plecarea de la casa de cultură. Era neschimbată: aceeaşi persoană zâmbitoare, comunicativă, energică.

După ce tinerii au fost declaraţi căsătoriţi, conform obiceiului, toţi cei prezenţi cântă. M-am apropiat de doamna profesoară şi am tras cu urechea. „De când cânţi tu alto?” mă întreabă. „De când călătoresc noaptea cu trenul şi nu pot să le cer celor din compartiment să nu fumeze. Am şi laringită cronică. Creta e vinovată.”

În 1994, doamna Maria Mihalca, deşi era pensionată la limita de vârstă, preda muzică la Şcoala Nr. 7.

Sunt zile în care ne amintim de cei care ne-au fost modele, de cei cu care am vrut să semănăm. Sunt zile în care dorim să le spunem şi celor care vin după noi cum am trăit, ce am învăţat, cum am gândit.

Pe cei de la care am luat câte ceva din modul în care îi vedeam, pe care i-am avut ca exemple, îi purtăm în inimă. Nu pierdem nici un prilej să vorbim despre acei oameni deosebiţi care ne-au marcat modul de a gândi şi munci.

Printre modelele pe care am considerat că trebuie să le aleg nu e numai doamna Maria Mihalca, dar azi am considerat că e cel mai bun exemplu.

Faptul că nu numai eu sau colegii mei din şcoală, ci întreaga comunitate din oraşul Vişeu de Sus, a văzut în doamna profesoară Maria Mihalca un exemplu de dăruire şi de activitate şi-a găsit expresia în acordarea titlului de Cetăţean de onoare al oraşului Vişeu de Sus.