Parizer de vită

Am intrat în noul magazinul deschis pe strada noastră. Rafturile erau pline cu produse frumos ambalate, multe, foarte multe dulciuri, detergenţi… Produse pe care le mai văzusem şi în alte locuri. Nu am găsit nimic din ceea ce ne-ar fi putut atrage atenţia. Vânzătoarele erau amabile, ne zâmbeau, dar nu spuneau nimic.

Am trecut printre rafturi şi am pus în coş două tablete de glucoză. Cum să plecăm fără să luăm ceva?

- Mai ţii minte cum era glucoza pe vremea în care noi eram mici?
- Da, îi spuneam grumpi-ţucăr.
- Şi noi îi spuneam aşa, zahăr de cartofi. Vânzătoarea ne spărgea cu ciocanul câte o bucată, apoi completa cu bucăţele mai mici până când pacheţelul costa un leu.
- Sau mai puţin, nu aveam întotdeauna un leu. Ne dădea şi de 50 de bani.
- Şi mai ştii cum rodeam din bucata aia?
- Acum, ne-am domnit. Mâncăm tabletă cu aromă de fructe…
- Nu o mai roadem cu dinţii…

Ne oprim la raionul de mezeluri. Nu căutăm ceva anume, dar ne uităm, doar, doar vedem ceva deosebit. Şi vedem: parizer de vită.

- Hai să luăm o bucată! Dacă e bun, venim şi mai cumpărăm.

Am cerut un sfert de kilogram. Nu ştiam ce gust are şi nu voiam o surpriză neplăcută. Am plătit şi am plecat.

Acasă, ne-a întâmpinat pisica noastră tărcată. I-am promis o bucăţică de parizer. Dar trebuia să mai aştepte. Am scos din sacoşă cumpărăturile, am dus în cămară ceea ce am luat pentru mai târziu şi ne-am aşezat la masă.

Am desfăcut pacheţelul cu parizer. Curiozitatea ne dădea ghes. I-am dat pisicii prima bucăţică pe care am tăiat-o. Ea s-a uitat la parizer, a mirosit, a privit la noi, a mirosit iar…

Între timp, am tăiat şi restul de parizer în bucăţi potrivite, am desfăcut borcanul cu muştar, am tăiat pâine.

- Ce are pisica de nu mănâncă?
- Aşa face de obicei. Miroase şi abia într-un târziu mănâncă.
- Dacă nu e bun parizerul?
- Hai să gustăm!

Am luat fiecare câte o bucăţică. Nimic deosebit. Parcă îi lipsea piperul. Nici sare nu avea ca alte mezeluri apărute pe piaţă, mai ales în comparaţie cu produsele străine. Am pus muştar şi am mâncat. Dar nu cu poftă, ca în vremurile în care parizerul era hrana din pauza de la 11 a celor ce lucrau în fabrică.

Între timp, ne-am uitat la pisică. Ea nu se grăbea să mănânce.

- De ce nu mănâncă pisica? Simte ceva în parizer? Eu nu mai mănânc.
- Nici eu. Nu e cum credeam. Parizerul acela din carne de cal era mai bun.
- Sau ne era nouă foame. Se băteau pisicile de la el.

Am împachetat ce a rămas. Am dus pachetul la frigider. Eram dezamăgiţi. Dacă nici pisica nu-l gusta… Pisica s-a uitat din nou la noi, a mirosit parizerul şi, cu grijă, a luat prima bucată.

- Bine că nu e stricat sau tratat cu cine ştie ce!
- Cât trăiesc, eu nu mai cumpăr parizer de vită! Dacă nici pisica nu mănâncă, nu mănânc nici eu!
- Pisica mănâncă, o vezi?
- Eu nu mai mănânc! Şi nu mai cumpăr. Să-i dai pisicii să mănânce tot!

Mă voi conforma. Pisica a ieşit în avantaj. Numai la pisică nu ne-am gândit când eram în magazin. Dar a avut noroc.

În timp ce urmăream ştirile de la televizor, ne provocam: „Mai vrei parizer de vită?”… „Ce fac cei care nu au pisică?”

Difuzorul

Aveam aproape cinci ani când tata a venit însoţit de doi bărbaţi. Aceştia au întins nişte sârme de la uşa care dădea în coridorul şcolii până la noptiera de lângă patul tatălui meu.

Priveam fără să comentez, uitând de cartea cu poze pe care o răsfoiam.

Tata a intrat în bucătărie cu cei doi oameni, bănuiesc că i-a servit cu ceva. După câteva minute, bărbaţii au plecat.

Am pus cartea la locul ei, în bibliotecă, şi m-am apropiat de tata:

- De ce au mai tras şi sârmele alea?
- Ai răbdare puţin! Am o surpriză pentru voi.

Am aşteptat în linişte. Nu a trecut mult timp şi portarul şcolii a bătut la uşă:

- Intră, i-a spus tata. Te aşteptam.

Omul adusese o cutie. În interiorul ei, era un obiect de care nu mai văzusem.

- Ce e obiectul ăsta? Îmi arăţi şi mie?

Fără să spună ceva, tata a desfăcut cablul, a băgat ştecherul în priză şi a apăsat pe ceva. N-am observat ce era acolo. Am auzit: „Aici Bucureşti. La al cincilea semnal va fi ora douăsprezece”.

- Cine vorbeşte? întreabă Nina.
- Se aude din difuzor.
- Aici nu e Bucureşti! E Vişeu.
- De aici putem asculta ce vorbesc cei din Bucureşti.

Am auzit apoi cântece, ştiri… Nu umblam la aparat. Nu voiam să-l stricăm. Ne bucuram că de acolo, din spatele bucăţii de pânză cu model mărunt, ne vorbeşte cineva.

Se înserase. Noi eram mai mult lângă noul obiect. Nici la masă nu am vrut să mergem decât după ce tata a „dat mai tare” difuzorul, să auzim din bucătărie. Am mâncat mai repede ca de obicei şi ne-am aşezat în faţa difuzorului.

O melodie plăcută urmată de: „Bună seara, copii!”. Am devenit atente. „Veţi asculta o poveste…”


- Difuzorul spune poveşti! Mămico, vino să auzi!

Eram numai urechi. Abia după ce vocea a spus: „Noapte buna, copii!” am îndrăznit să vorbim.

- De acum, în fiecare seară, veţi asculta câte o poveste. Dacă nu voi fi acasă, îmi veţi povesti voi ce aţi auzit. Bine?
- Bine, tăticule! Nouă ne plac poveştile. Ai auzit ce frumos vorbesc actorii?
- Am auzit. Dacă vă place surpriza, să aveţi grijă să nu stricaţi difuzorul! Mâine vă învăţ cum se opreşte, cum se porneşte, cum se dă mai încet, mai tare. Acum, aţi auzit: „Noapte bună!”. Mergeţi la culcare!

Am ascultat şi în câteva minute am fost deja în pat. Am adormit gândindu-mă la ceea ce am auzit şi încercând să îmi imaginez cum de aud eu ce vorbesc oamenii din Bucureşti.

În dimineaţa următoare, când ne-am trezit, difuzorul era pornit. Auzeam:

„Firicel de floare-albastră
Floare de nu-mă-uita
Poartă tu iubirea noastră
Prinsă-n gingăşia ta…”

După un timp, a venit tata:

- Am promis că vă învăţ să folosiţi difuzorul. Priviţi! De aici se reglează. Dacă dăm aceasta lamă în dreapta, auzim din ce în ce mai tare. Bine ar fi să nu daţi până la capăt, că nu se mai înţelege nimic. Când o dăm în stânga, se aude mai slab, până când nu se mai aude nimic. Atunci, difuzorul e oprit.

Am făcut câteva încercări şi am stabilit sunetul nu prea tare, dar nici prea încet. Ne plăcea să ascultăm muzică. Povestea de seară era printre preferatele noastre.

Într-o zi, tata îmi spune:

- La ora 5, voi vorbi la difuzor.
- Cum vei face asta? Ştiu că aici se poate doar auzi.
- Să asculţi la ora 5. Bine?
- Eu nu ştiu când e 5.

Tata a luat ceasul deşteptător de pe dulap. Îl ţinea acolo să nu-l stricăm.

- Când limba mare e sus, iar limba mică e la 5, e ora 5. Ai înţeles? Cunoşti cifrele. Da?
- Ştiu cifrele. Ştiu să dau mai tare sunetul şi sunt sigură că voi asculta. Poate că Nina o să doarmă, dar eu nu. Sunt foarte curioasă.

La ora 5, o voce din difuzor anunţă: „ Bună seara! Aici Staţia de Radioficare din Vişeu de Sus. Vă prezentăm emisiunea noastră săptămânală. Vom începe cu un cântec maramureşean interpretat de Victoria Darvai. Apoi, îl vom invita la microfon pe tovarăşul Dumitru Grad. El ne va vorbi despre importanţa zilei de 1 Mai. Vom difuza în continuare muzică populară din ţara noastră…”

Tocmai intra pe uşă mama. I-am făcut semn să nu spună nimic. Am ascultat amândouă.

- Ce bine se aude cum vorbeşte tata! Nu prea înţeleg ce e cu 1 Mai, dar îmi place să-l ascult. Mâine le voi spune tuturor că tata a vorbit din această cutiuţă fermecată!

Am aşteptat cu nerăbdare să vină acasă tata. I-am povestit Ninei ce am auzit, dar pe ea nu o interesa. Îi plăcea să asculte muzică. Chiar încerca să danseze.

După masa de seară, ne-am apropiat de difuzor. Aşteptam povestea.

- Tată, cum încap artiştii în cutia asta? , întreabă Nina.
- Artiştii nu sunt acolo.
- Dar unde sunt?
- La Bucureşti.
- Atunci, ce e în cutie?, vreau eu să aflu. Poţi să ne arăţi?
- Da. Ştii unde e şurubelniţa? Adu-o!

Am alergat în bucătărie, am deschis sertarul în care tata îşi ţinea uneltele cu care mai repara câte ceva în casă şi am adus şurubelniţa. Tata a oprit difuzorul. L-a aşezat cu partea cu pânza aceea care se mişca atunci când sunetul era mai tare în jos. A luat şurubelniţa şi a desfăcut patru şuruburi. A scos capacul din spate şi am văzut nişte sârme, un fel de pâlnie, un magnet… Nimic interesant. Nina a fost foarte dezamăgită. Ea credea că va vedea nişte păpuşele care vorbesc.

- Trebuie să punem capacul la loc, că urmează povestea. Sper că v-aţi lămurit! De acum, numai de aceasta pârghie mişcaţi.
- Ce e aia pârghie, întreb eu.
- Lama asta de metal. Mai multe îţi voi spune altă dată. Acum, începe „Noapte bună, copii!”.

Difuzorul a devenit un bun prieten. Când ploua, nu ieşeam în curte. Ne găseam ceva de făcut în timp ce ascultam muzică. Am descoperit mai târziu teatrul radiofonic şi am învăţat mai multe cântece. Dar cel mai mult îmi plăcea cum cântau Dorina Drăghici şi Nicu Stoenescu:

„Firicel de floare-albastră
Floare de nu-mă-uita…”

Anuţa

Vacanţa de după reuşita la admiterea în liceu. Merg spre casă cu o sacoşă grea. Singură, cu gândurile mele.

O fetiţă din vecini mă ajunge din urmă. O cunosc din vedere. O zăresc în curtea şcolii sau pe stradă. Cam atât. Având acelaşi drum, ea intră în vorbă cu mine.

Când ajungem în faţa porţii, Anuţa, aşa se numeşte, mă întreabă ce fac după-amiază. Puţin mirată de întrebare, îi spun că merg la Casa de cultură. E suficient să o pornesc din nou pe Anuţa. Vrea să ştie ce se face acolo. Ştiind ca mama mă aşteaptă, îi spun că acolo se cântă, se joacă teatru…

- Ştii să cânţi? o întreb.
- Da, toţi cântăm în casă.
- Ce cântaţi?
- De la radio…
- Mă grăbesc acum, dar ne putem întâlni pe la 5 şi povestim atunci. E bine?
- Sigur, spune voioasă Anuţa.

Nu dau atenţie întâlnirii pe care am stabilit-o. La ora cinci şi câteva minute, Anuţa deschide poarta şi mă strigă. Ies şi o invit în casă. Îi arăt biblioteca şi o rog să mă aştepte până mă pregătesc. Îmi iau repede o rochiţă, îmi leg părul în „coada de cal”, coafura la modă, încalţ sandalele şi mă apropii de Anuţa.

- Ce de cărţi aveţi!
- Tatălui meu îi plac foarte mult cărţile. Şi reviste avem multe. Tata e abonat şi la reviste străine. Nu prea e voie… Poştaşul ne aduce La Roumanie aujourd’hui. Dar săptămânalul L’Humanité îl ia de la chioşc. Uneori şi Pif, le chien. Spuneai că ştii să cânţi. Îmi cânţi ceva?
- Ce să îţi cânt?
- Ce vrei tu, ce îţi place ţie.

Îmi cântă cântecul pe care l-am auzit în filmul Tudor. Un cântec frumos pe care Anuţa îl cântă bine. Dar eu vreau să cânte ceva din Maramureş. Nu prea ştie. Înţeleg că radioul e sursa ei de informare. Mai exact, un difuzor, cum aveam şi noi. Puţini oameni aveau în anul 1963 radio în casă.

Plecăm la Casa de cultură. Sunt programate repetiţii la cor şi orchestra de muzică populară. Mergem mai întâi în biroul tatălui meu. I-o prezint pe Anuţa şi îi spun că fata vrea să afle ce e Casa de cultură. Apoi, mergem în sala de repetiţii.

Cei din orchestră pleacă într-o sală mai mică, iar în sala mare sunt aşezate scaunele pentru corişti. Unii mai au foi cu texte. Domnul Ioan Furnică discută cu doamna Maria Mihalca, fosta mea învăţătoare şi profesoară de muzică. Pe noi nu ne întreaba nimeni de ce suntem acolo. Începe încălzirea vocilor.

Doamna Mihalca se apropie de mine:

- Cum e în vacanţă?
- Bine. Îmi găsesc câte ceva de făcut. Citesc, merg la râu cu fetele, am fost pe Arşiţa după frăguţe...
- Aţi găsit?
- Puţine. Dar nu contează! Ne-am plimbat.
- N-ai vrea să mergi cu noi la Satu Mare? E faza pe regiune a formaţiilor corale.
- Dacă mă primiţi, vin!
- Sigur. Ţine cartea cu partiturile. Şi vino la repetiţii! Scrie-ţi cuvintele şi mâine să le ştii!
- Bine, imediat îmi aduc ceva de scris!

Şi fug la tata în birou:

- Te rog să îmi dai două foi şi un creion! Vreau să scriu cuvintele. Merg şi eu la Satu Mare.

Tata zâmbeşte şi îmi dă ce îi cer. Ies ca vântul, gata să-l răstorn pe Belmondo (aşa îi spunea tata unui instructor artistic). Anuţa vrea să mă întrebe ceva. Văd că ezită.

- Care e problema?
- Aş vrea să văd şi eu Satu Mare...
- Şi?
- Nu ştiu dacă mă lasă tata, dacă mă primeşte dirijorul, dacă...
- Hai la repetiţie! E o şansă!

Ne aşezăm, scriem cuvintele şi ascultăm ce cânta vocea întâi. Ne lămurim. Putem învăţa până la concurs. Dacă doamna profesoară ne primeşte, restul nu e o problemă. Tatăl meu va vorbi cu tatăl Anuţei.

Nu mai avem nimic în minte decât: „Anişoară, Anişoară, tractoristă bălăioară” . Şi finalul la care doamna Mihalca ne făcea semn să cântăm mai tare. Coristele mai în vârstă nu prea pot să cânte notele înalte.

Urmează o săptămână cu repetiţii în fiecare zi. Anuţa a primit învoirea, dar cu condiţia să nu se despartă de mine.

La Satu Mare plecăm cu două autobuze. Pe serpentinele de pe Hera ne simţim mai rău, dar tata ne îndeamnă să cântăm. Nu prea tare, să nu răguşim. Sfatul e foarte bun.

Drumul e destul de greu. Ajunşi la câmpie, vedem pe geam oraşul, dar ni se pare că nu ne mişcăm. Când ajungem la şcoala care ne găzduieşte, e întuneric de-a binelea. Suntem cazate într-un dormitor cu 30 de paturi. Râdem: „ca la cazarmă”.

A doua zi, de dimineaţă, plecăm în grup să vedem unde vom cânta. Anuţa, tot lângă mine. Tremură de emoţie: „Ce frumos!” „Ce clădire mare! N-am mai văzut un parc atât de frumos!” , „Mai mergem mult?”. Eu zâmbesc. Am mai fost în Satu Mare, dar şi în alte oraşe mai mari. Acum, avem un scop serios: să luăm un premiu.

Suntem îmbrăcate în haine specifice zonei Vişeu. Lumea se uită după noi când trecem în grupuri. Vedem „sala”. Urmează să cântăm pe o scenă în aer liber. Ne facem încălzirea vocilor lângă scenă. Ne conduce doamna Mihalca. Apoi, domnul Furnică are o discuţie cu doamna Mihalca. Vine la noi şi ne spune: „Astăzi va dirija doamna profesoară. Să fiţi atenţi! Ştiţi ce aveţi de făcut. Succes!”

Mă uit la tata. Ştiu că domnul Furnică e dirijorul şi doamna îl ajută. Dar acum s-a schimbat ceva. Cred că tata ştie. E calm. De fapt, se pricepe să-şi ascundă emoţiile.

Emoţiile noastre nu se termină imediat ce încheiem programul. Ne împrăştiem prin oraş, după suveniruri, să facem fotografii, unii la o prăjitură, alţii să mănânce, că era miezul zilei. Anuţa se apropie de noi:

- Domnule director, vă rog să-mi daţi voie să merg cu fetele de la OCL! Vreau să îmi cumpăr ceva.
- Bine. Să fiţi la timp la autobuz! Aflăm rezultatele concursului şi plecăm la Vişeu. Ştiţi ora!
- Vă mulţumesc! La ora 5 suntem la poarta şcolii!

Anuţa e foarte bucuroasă. Şi noi. Sperăm că vom fi pe podium. Doamna Mihalca încă mai are emoţii.

Domnul Furnică vene cu rezultatul!

- Corul nostru a obţinut premiul al doilea! E foarte bine! Înseamnă foarte mult, ştiind cu cine am concurat. Felicitări tuturor!

Strigăte de bucurie, urale, aplauze.

- Mai am ceva de spus! De astăzi, doamna profesoară va fi dirijorul corului. Eu mă voi ocupa de orchestră. Ne vom întâlni la Casa de cultură!

Ajungem târziu la Vişeu. Obosiţi, dar bucuroşi. Suntem aşteptaţi în faţa Casei de cultură de mulţi oameni. Toţi vor să ştie ce am făcut. Noi aducem veştile, pentru că telefoane nu au decât instituţiile.

***

După mai mulţi ani, tata m-a întrebat dacă îmi mai amintesc de fetiţa aceea care a fost cu noi la Satu Mare. Îmi aminteam, dar nu am ţinut legătura.

- Anuţa s-a împrietenit cu cei din orchestră, cu soliştii şi, împreună cu formaţiile de folclor, a ajuns în mai multe ţări din Europa. Ştii că aveau un spectacol cu obiceiurile de nuntă.

- Mă bucur pentru ea. O fetiţă simplă, dintr-o familie de ţărani, o fetiţă talentată, care şi-a văzut cu ochii visul de a cânta pe scene adevărate. Eu am rămas o amatoare, pasionată de muzică. Dar nu-mi pare rău că m-am dedicat şcolii. Matematica e la fel de frumoasă. Şi nici ea nu e pentru oricine.

Ziua Marinei

Mijlocul lunii august. Din toate părţile oraşului se auzea muzică. Nu am mers la plajă. Când am cerut explicaţii, bunica mi-a spus că e Ziua Marinei şi vom merge după apusul soarelui să vedem artificiile.

Am aşteptat cu nerăbdare să vină seara. După ce bunicul a venit de la serviciu, am mâncat şi am plecat la plimbare. Am trecut pe lângă cortul în care aveau loc spectacole de circ. Bunicul mi-a promis că mă va duce să văd spectacolul. Poate la matineu, adică la un spectacol de dimineaţă.

Ne-am îndreptat spre port. Pe mare erau mai multe vapoare destul de aproape de ţărm. Aveau steguleţe roşii, galbene şi albastre. Toate vapoarele aveau luminile aprinse. Chiar şi între stâlpii de pe alei erau înşirate steguleţe roşii, galbene şi albastre. La uşile instituţiilor erau steaguri tricolore.

În drum spre cazinou, bunicul mi-a arătat clădirea în care se afla Comandamentul Marinei. La poartă erau doi marinari care făceau de gardă. Aveau mitraliere şi stăteau ca două statui.

În parc, ne-am oprit în faţa statuii lui Mihai Eminescu. Emoţionată, spun:

- Seamănă cu cel din poză! Poza din cartea mea!
- Ai cărţi?
- Sigur. Ştiu şi poezii.
- Ce poezie ştii?
- „Somnoroase păsărele”, de Mihai Eminescu.
- Ne-o spui şi nouă?
- Cu plăcere.

Şi le spun bunicilor cele trei strofe din cartea mea, o carte cu desene foarte frumoase, cu pasări în pădure, cu un lac, cu o lebădă, cu luna într-un colţ de pagină... Numai trei strofe? Da, că strofa cu îngerii nu era în carte. Acea strofă mi-a spus-o bunicul şi, a doua zi, bunica m-a învăţat rugăciunea „Înger, îngeraşul meu”.

S-a înnoptat. În parcul de pe faleză am găsit un loc mai liber între cazinou şi poarta şantierului naval. De acolo vedeam şi marea, şi cerul. Lume multă. Băncile erau ocupate de cei care au venit mai devreme. Nu era o problemă! Mulţi tineri stăteau pe iarbă, chiar dacă, din când în când, miliţieni îi certau.

La prima salvă de tun, am tresărit. M-am bucurat când cerul s-a umplut de stele colorate. De la un timp, mă obişnuisem cu zgomotul, cu strigătele spectatorilor, cu mirosul de praf de puşcă. Chiar şi cu fumul adus de curent.

- Ce se întâmplă dacă o stea nu se stinge la timp? Arde locul în care cade?
- Fii liniştită, mă îndeamnă bunicul. Se sting toate.

Alte steluţe colorate, alte strigăte de admiraţie.

O stea refuză să se stingă şi cade la câţiva metri de noi, într-un grup de tineri. Fetele ţipă şi fug. Băieţii le urmează de aproape.

- Am văzut ce se întâmplă, spun mulţumită. Vedeţi că se poate să ardă mai mult decât credeţi?
- Prooroc să te faci! Îmi spune bunica.
- Cântăreaţă de operetă mă fac. Am stabilit deja. Asta nu înseamnă că nu mai pun întrebări încuietoare.

Am plecat fericită că am văzut artificii pentru prima dată în viaţă. Aşteptam cu nerăbdare să pot povesti despre ceea ce am văzut. Cui? Celor de la Vişeu, că acolo nu sunt marinari.

O întâmplare simplă

Într-o seară, bunica îmi spune că trebuie să cumpărăm griş. Ne îmbrăcăm şi mergem la un mic magazin aflat lângă parc. Pe drum, bunica îmi explică: „Să faci cum îţi spun! Cumperi o pungă de griş, saluţi şi pleci. Nu trebuie să ştie nimeni că eşti cu mine. Nu se vinde decât câte o pungă la fiecare cumpărător. Ai înţeles?” O asigur pe bunica mea că aşa voi face.

Ajungem, intrăm, stăm la rând... Câţiva cumpărători, în special turişti... Mă bucur că nu trebuie să aştept prea mult. Prefer să merg, nu să stau în picioare.

Când ajung la tejghea, dau 5 lei, cer griş, iau punga, spun „Bună seara!” şi ies aproape în fugă. Mă ascund lângă un jgheab într-un loc mai puţin luminat. Aştept cu emoţie. Timpul trece foarte încet.

- Mioriţo, Mioriţo!

E vocea bunicii. Ies din ascunzătoare.

- Vino aici! Domnul Gingirică vrea să te cunoască. Ai uitat să iei restul şi a trebuit să recunosc că eşti nepoata mea. Bine că nu sunt mulţi cumpărători!

Eram puţin supărată. O dată a trebuit să mă dau drept altcineva şi nu mi-a reuşit.