Cartea copilăriilor

Am avut bucuria să găsesc în cutia poştală, în 25 august, o carte pe care o aşterptam cu nerăbdare: „Cartea copilăriilor”, volum coordonat de Dan Lungu şi Amelia Gheorghiţă.

Aveţi măi multe informaţii aici

Fragment din cartea DE MÂNĂ CU TATA, aflată în lucru

A doua zi, a venit mama Mama cu Nina să-şi viziteze rudele, dar şi să se întoarcă la Vişeu cu mine.

Ca să aibă ocupaţie, mama îi dăduse Ninei o minge şi două beţişoare. O invită apoi să cânte. Nina începu imediat să cânte: „Trandafir de la Moldova…, trandafir de la Moldova…” Am ascultat un timp, dar aşteptam să continue.

- Nina, mai departe! Te-aş iubi, dar nu-ţi ştiu vorba. – insist eu.

- Nu! Atâta! Trandafir de la Moldova…

Privesc spre mama. Ea o încuraja pe Nina şi eu eram nedumerită.

- Ascultă cu atenţie! Ce descoperi?

Ascult mai atentă.

- Nina poate să-l spună pe r!

- Ai văzut? De aceea repetă numai acest vers.

- Dar nu cântă. Recită!

- E prea mică să poată cânta.

În timp ce noi o admiram pe Nina, se apropie bunica:

- Mânca-o-ar mamaia pe ea, fată frumoasă şi deşteaptă! Cine e frumoasă?

Nina ştie că ea e frumoasă, că e pistruiată, că are buze roşii. Mă uitam la Nina şi mă amuza tenacitatea cu care continua să „cânte”. Nina era frumoasă, avea buze roşii. Eu nu aveam nici pistrui, nici buze roşii, dar eram mai mare şi bronzată, ştiam să cânt, aveam încredere în forţele mele şi asta conta cel mai mult.

În timp ce aşteptam să ni se servească borşul, am început să cânt, încetinel şi să mă acompaniez la pianul imaginat pe marginea mesei. Bunica a observat. A vrut să îmi facă observaţie, dar mi-a aruncat doar o privire mustrătoare.

- Marioaro, să dai fata să înveţe să cânte la pian!

Mă uitam nedumerită. Vorbeşte serios sau râde pe seama mea.

- E prea mică, mamă. Numai din clasa a doua le primeşte doamna Moldovan. Să înveţe mai întâi să scrie şi să citească!

- Eu ştiu literele! spun cu hotărâre.

- Nu e suficient. Nici la grădiniţă nu ai fost.

- Merg la toamnă. Şi o să învăţ!

- Le cânţi colegilor de grădiniţă? întreabă bunica.

- Sigur. Şi lor şi tuturor celor care vor voi să le cânt. E foarte frumos să fii cântăreţ de operetă! Ştiu ce voi fi când voi creşte!

- Ce vei fi? mă întreabă mama.

- Cântăreaţă! De operetă.

- Să mâncăm. Apoi ne aşezăm frumos şi tu vei da un spectacol.

Am mâncat cea mai bună ciorbă, dar şi o prăjitură de care numai bunica făcea pe lampa cu petrol. Apoi, am dat un spectacol la care au asistat şi vecinii.

Nu-mi mai amintesc drumul spre Vişeu chiar dacă atunci trebuia să schimbăm trenul în Gara de Nord, Beclean pe Someş, Salva… Cred că ceilalţi călători au ajutat-o pe mama să coboare şi să urce în tren. Pe atunci lumea era politicoasă, amabilă mai săritoare, chiar cu necunoscuţii.

Îmi amintesc că am asistat, fără să vreau, la o discuţie a mamei cu prietena ei.

- Dragă Lenuş, am stat la Constanţa numai câteva zile. Nina a făcut indigestie. Cred că era prea cald. Mama mi-a spus să duc fata acasă, să nu moară pe acolo. M-am speriat şi am plecat. Ajunse acasă, Nina s-a simţit mai bine. E drept că la Constanţa îmi dăduse un medic ceva pentru ea. A doua zi, am găsit-o în grădină, şezând pe stratul cu ceapă şi mâncând pere mălăieţe pline cu noroi. Ştii tu ce fel de pere se coc pe vremea asta. Mi se înmuiaseră genunchii. Am luat-o repede pe Nina, care striga că mai vrea pere. Abia am potolit-o. Dar uite, vezi că acum e veselă, se joacă, nu mai are nimic.

Îmi amintesc şi acum că, in faţa geamului de la bucătărie creştea un păr, dar nu mi-au plăcut niciodată fructele lui. La început erau tari, se îngălbeneau, nu apucau să se îndulcească. Miezul lor se colora în maro şi se înmuia. În acea pastă moale zăceau nişte biluţe tari, grunji. În lipsa altor fructe, mâncam din ele, dar le preferam pe cele necoapte.

O întâmplare ciudată

             La mijlocul lunii iulie, pe Facebook a apărut un filmuleţ. Practic, pe Valsul Nr. 2, de  Dmitri Shostakovici erau proiectate imagini din filme. Mi-a atras atenţia partea din filmul „Ghepardul”. Şi m-au năpădit amintirile.

            Mă revăd în luna octombrie a anului 1965. Părinţii mei au fost de acord să-mi sărbătoresc ziua de naştere împreună cu colegii. În seara mult aşteptată. Invitaţii mi-au adus câte o atenţie. Cum tocmai apăruse romanul „Ghepardul” de Giuseppe Tomasi di Lampedusa, m-am trezit cu trei exemplare. Un singur invitat nu a venit, dar mi-a trimis „Gepardul” de rigoare.

            După câţiva ani, am luat din biblioteca părinţilor câteva cărţi, pe cele mai dragi, pe cele care aveau pentru mine o semnificaţie deosebită. Le-am mai mutat de câteva ori pe diferite rafturi ale bibliotecilor din casă… Nu mai ştiam pe unde sunt, dar eram convinsă că măcar un exemplar al cărţii este în raftul care adăpostea colecţia Biblioteca pentru toţi.

            Datorită Facebook-ului, amintirile din anii de liceu au revenit. Am căutat cartea. Am găsit-o şi am aşezat-o lângă laptop, cu intenţia de a o reciti.

N-am avut timp în acea seară. Am deschis a doua zi cartea şi am avut o mare surpriză: în interior, pe post de semn de carte, am găsit o scrisoare pe care mi-o trimisese mama în anul 1984. M-am bucurat foarte mult. Pe foaia îngălbenită de vreme am revăzut scrisul caligrafic, rotunjit, al mamei mele şi parcă o vedeam cât de atentă era cu toate detaliile. O rugasem să-mi dea două reţete. Mă interesa cum se face zacusca de fasole şi cum se face dulceaţa de smochine. Pentru că bunica, mama mamei, era la Vişeu, am primit de la sursa cea mai autorizată reţeta de dulceaţă, cu toate secretele necesare.

Am recitit scrisoarea. Am simţit parfumul acelor ani în care încercam să fiu o gospodină bună, chiar dacă eram mereu pe fugă. Am aflat şi ce fac pensionarii familiei, ce fac rudele din zona Vişeu şi cei din Dobrogea.  

Ştiam de scrisoare, folosisem reţetele, îmi reuşiseră preparatele, dar nu găsisem scrisoarea. Am mai făcut de câteva ori dulceaţă de smochine, dar mă bazasem pe memorie şi pe experienţa pe care o dobândisem între timp, făcând alte dulceţuri. Acum, scrisoarea a apărut  în exemplarul primit chiar de la doamna dirigintă, singurul pe care l-am păstrat din cele trei. Filele ei îngălbenite sunt prea mare provocare pentru ochii mei. Totuşi, o voi citi într-o zi cu soare.

În urmă cu o săptămână, am vorbit la telefon cu doamna dirigintă, fosta mea profesoară de matematică din liceu, Laurenţia Boldor, şi i-am povestit peripeţiile legate de carte şi scrisoare. Ne-am amintit de cunoştinţele comune, am vorbit despre şcoală, elevii de ieri şi de azi… Ne-am promis că vom ţine legătura.

Călătorie cu peripeţii

După o lună de vacanţă petrecută la bunicii din partea mamei, a trebuit să ne pregătim de plecare acasă. Eram bronzaţi, în special eu, odihniţi, bucuroşi că am văzut multe lucruri noi, că ne-am vizitat sau ne-au vizitat rudele apropiate, verişoare, unchi…

Plecam cu un tren de noapte, aşa cum şi venisem, care nu trebuia schimbat în Bucureşti, ceea ce o liniştea oarecum pe mama. Cred că, dacă n-ar fi fost acel tren, mama n-ar fi îndrăznit să plece la drum cu trei copii, oricât de mare i-ar fi fost dorul de părinţi şi de fraţi.

Călătoria spre Vişeu a început bine, nu era aglomeraţie, am reuşit să dormim puţin.

Acceleratul cu care plecasem din Vasile Roaită ajunsese dimineaţa devreme în Beclean pe Someş. De acolo, trebuia să luăm alt tren până în Salva, un tren care venea de la Cluj, poate mai de departe, şi mergea la Iaşi.

Acel tren a ajuns cu întârziere în Salva, a staţionat un minut pe linia a doua, după cum avea graficul, şi a plecat mai departe. Impiegatul a dat semnalul de plecare trenului cu care trebuia să mergem la Vişeu de Jos, chiar dacă nu reuşiseră toţi călătorii să urce în vagoane.

Printre cei care încă se mai aflau pe peron eram şi noi patru. Cineva a luat-o pe Nina pe sus şi a urcat-o în tren. Pe mama, care îl ţinea în braţe pe Doru, au ajutat-o călătorii. Eu rămăsesem pe peron. Trenul se puse în mişcare şi, fluierând, lua viteză.

Conductorul a sărit din tren, m-a prins de o mână şi m-a îndemnat să alerg împreună cu el. În acel timp, fluiera într-un anume fel să-l avertizeze pe mecanic. Alergam cât puteam de repede. Plăsuţa cu mâncare şi o bluziţă cu mânecă lungă se scutura neputincioasă în mâna mea, dar eu nu renunţam la ea. Îmi imaginam că trenul nu poate merge fără conductor şi asta mă liniştea puţin.

Cred că mecanicul a încetinit şi noi am urcat pe treptele ultimului vagon. Abia mi-am revenit din spaima care mă cuprinsese. Îi auzeam pe ceilalţi călători care comentau situaţia:

- N-am mai văzut una ca asta! Parcă ar fi fost un nod de cale ferată important, atât de mult a ţinut şeful staţiei să respecte orarul de plecare a trenului.

- Şi mecanicul… El nu a văzut că au rămas mulţi oameni pe peron?

- Se grăbea! Pe linia Salva - Vişeu circula trei trenuri dus şi întors pe zi. De ce atâta grabă?

- Oameni buni, hai să ne gândim! Trenul nostru era la peron, lângă staţie. Trenul de Iaşi a sosit pe linia a doua, cu întârziere. Călătorii au coborât între trenuri. Impiegatul nu putea să vadă câţi au coborât, nu avea de unde să ştie câţi vor urca în trenul nostru. Regula spune ca trenul care soseşte ultimul pleacă primul. Dar, aşa cum spuneam, cei din staţie nu aveau de unde să ştie ce e după tren.

- Şi nu putea să aştepte? Până la Sighet sunt vreo zece staţii. Orice tren putea să recupereze câteva minute de întârziere. Vedeţi fetiţa asta? A avut noroc cu conductorul. Ce făcea în Salva singură?

- Ai dreptate! Şi nu e singurul caz.

Am ascultat o vreme cum discutau cei de lângă mine. Mă ţineam de o bară şi priveam pe geamul ultimei uşi a trenului. Priveam mişcarea traverselor. Parcă ieşeau de sub tren şi se îndepărtau de noi, făcând loc altora. Nu mă mai gândeam că noi suntem cei în mişcare.

Nu mă mai interesa ce se întâmplă în jurul meu.

- Fetiţo, te numeşti Mioara?

- Da, am aprobat eu.

- Te caută lumea din vagon. Mama ta i-a rugat să întrebe de Mioara. Mergi mai în faţă!

Călătorii mi-au făcut loc să trec şi am ajuns lângă mama. Pe Nina a găsit-o mai repede.

Eram obosită, plictisită… Doru dormea în braţele mamei, Nina privea pe geamul vagonului, sprijinită de bancheta pe care erau mai mulţi oameni decât de obicei.

M-am rezemat de tocul unei uşi, iar prin minte îmi treceau valuri de întrebări. Oare ce îi vom spune tatii? Ştiam că ne aşteaptă în Vişeu de Jos. 

Casca bunicului

            - Bunicule, bunicule, uite ce am găsit în magazie!

            Andrei alerga spre grădina cu flori, în care se afla o bancă de lemn şi o masă, ţinând de curea o cască ruginită. Bunicul şedea pe bancă şi sorta foile dintr-un dosar.

            - Bunicule, ce e asta?

            - Ei, nepoate, asta e casca cu care am luptat eu în război.

            - Ai fost în război? Unde? Când? Îmi povesteşti?

            - Şezi lângă mine! Ascultă cu atenţie!

            Bunicul îşi adună foile şi începu:

            - Era în anul 1941. Eram sublocotenent de rezervă şi comandam plutonul 1 din compania a III-a a batalionului 9 Vânători de Munte. Am trecut Prutul prin apă între Herţa şi Noua Suliţă.

            - Bunicule, eu ştiu de Prut. Am auzit la radio. E un râu mare.

            - Destul de mare, dar găsisem un loc în care apa era liniştită şi ajungea puţin mai sus de genunchi.

            - Spune, ascult!

- Într-o noapte, o ploaie torenţială ne-a obligat să ne luptăm în lungul drumului, cu apa şi noroiul până la brâu, astfel că dimineaţa nu ne mai recunoşteam decât după voce.

- Eraţi murdari?

- Sigur. Am luptat în ziua următoare cu ruşii din zonă şi am fost decorat cu „Coroana României” cu spade şi panglica de virtute militară.

- Erai viteaz!

- I-am condus pe bravii ostaşi români din plutonul meu, am organizat foarte bine lupta. Au urmat câteva zile de mers pe o căldură istovitoare, am ajuns la Nipru şi am mers mai departe. Lângă Marea Azov am dat peste un inamic care opunea o rezistenţă dârză. Aici a fost zona unde au dat marea bătălie vânătorii de munte. Armata sovietică nu numai că opunea o rezistenţă dârză înaintării noastre spre răsărit, dar a atacat în nenumărate rânduri, atacuri însoţite de tancuri care au pătruns în spatele liniei de apărare, ajungând la trenurile de luptă şi provocându-ne pierderi serioase, până au fost nimicite de tanchiştii germani.

- Bunicule, nu înţeleg! Ce tanchişti germani?

- Atunci, românii erau aliaţi cu germanii, luptau împreună pentru ca pământul care fusese a României să fie dat înapoi de ruşii care s-au făcut stăpâni pe el printr-un act nedrept.

- Am înţeles. Spune mai departe!

- Noi am fost lăsaţi să ne odihnim, o vreme, dar într-o noapte, am primit ordin să înlocuim o altă unitate care suferise pierderi grele. După oboseala acumulată în timpul marşului din timpul zilei, marşul de noapte pentru ocuparea poziţiei sporea oboseala. Înaintăm pe întuneric pe teren necunoscut orbăcăind totuşi în linişte. Când a început să se vadă de ziua, eram în apropierea localităţii. Inamicul care se odihnise sub căpiţe de coceni se trezeşte şi ne primeşte cu foc. Terenul pe care trebuia să înainteze compania noastră este întins, neted ca o tăblie de masă. Nici o cută de teren, care ar fi putut fi folosită ca o mască individuală sau sprijin de armă.

- Vă vedeau duşmanii, spune Andrei emoţionat.

- Focul inamicului trezit din somn şi scormonit din căpiţe era destul de dezordonat, totuşi înaintam destul de timid aproape târâş, prin salturi scurte sprijinite reciproc. Atacam în direcţia răsăritului. Soarele apărut la orizont ne stânjenea ochirea şi făcea ca obiectele metalice să sclipească. Ofiţerii şi gradaţii care aveau semne exterioare vizibile erau uşor identificaţi. „Strileaite camandiru!”, se auzea de la inamic.

- Ce înseamnă ce ai spus? În ce limbă…?

- Împuşcaţi comandantul! Aşa spuneau în limba rusă.

- Mai departe!

- Puţin spre dreapta, pe direcţia de înaintare era o pădurice de salcâm spre care se îndreptau fugarii din căpiţe, în timp ce noi înaintam. Ridicându-mă pe jumătate pentru a ordona un salt general, dinspre perdeaua de salcâmi un glonţ bine ochit era trimis spre mine. Am simţit o izbitură puternică în cap, am auzit zbârnăitul paftalei care s-a desprins de cască, am simţit cum acel teren neted şi dur în care nu puteai înfige lopata se legăna ca o barcă.

- Te-au împuşcat?

- Mă nimerise. Casca îmi sărise din cap, iar din tâmplă îmi curgea sânge. Am cerut încă un pansament, pentru că pe al meu îl folosisem.

- Ce pansament?

- Fiecare dintre noi aveam în buzunar, pentru orice eventualitate, pansamente, adică pacheţele cu tifon steril pentru a le pune pe rană, dacă e nevoie.

- Te durea?

- Eram încă surprins, nu mă simţeam prea bine. Încercam să îmi explic ce s-a întâmplat.

- Şi ai reuşit?

- Da. Glonţul inamic a fost bine ochit pentru a ajunge în centrul frunţii, dar până ca lunetistul să apese pe trăgaci, eu am mişcat milimetric capul spre stânga, ceea ce a făcut ca glonţul să mă lovească în partea dreaptă a capului. Lovitura a provocat o spărtură de 4 cm în cască şi apoi glonţul a rămas în căptuşeala căştii.

- Ai fost rănit!

- Spărtura provocată căştii a produs o rană nu prea mare, fără să spargă osul.

- Mai departe! Sunt curios!

- Vestea rănirii mele s-a răspândit rapid. Comandantul companiei a venit din sectorul altui pluton, prin rostogolire pentru a vedea starea în care mă aflu. A ordonat ca,  în măsura posibilului,  să adun forţă pentru a mă sustrage din zonă, pentru a ajunge la postul de prim ajutor. Prin rostogolire şi mai ales târâş am reuşit să ies din zona deschisă şi intrând în teren acoperit, am ajuns la postul de prim ajutor al batalionului unde mi s-a administrat o injecţie antitetanos şi mi s-a aplicat un pansament corect. Câtre seară răniţii au fost transportaţi la ambulanţa diviziei.

- Tu nu ai mers cu răniţii?

- Acolo au murit mulţi maramureşeni, vecini şi colegi de-ai mei. Cu toate pierderile suferite, vânătorii de munte n-au dat înapoi. Unităţile sovietice ce acţionau în nordul Mării Azov au fost încercuite şi nimicite. Răniţii, inclusiv eu, am fost transportaţi la Tiraspol cu ambulanţa şi camioane amenajate, iar din Tighina, cu trenul, am fost duşi la spitalul din Chişinău. Aici am stat până la vindecare şi recuperare.

- Şi casca…

            - Casca, după ce mi-a salvat viaţa în 26 septembrie la Malaja Belezjorka, am luat-o cu mine, prin spitale şi în final sora mea a avut grijă să nu se piardă. Acum ai găsit-o tu.

Am mai luat parte şi la alte bătălii şi am mai fost grav rănit şi decorat. Am rămas viu în aceea împrejurare şi cu toate că a trecut de atunci atâţia ani, mă uit şi acum la ea ca la un înger păzitor.

            - Bunicule, îmi dai voie să spun că sunt soldat şi să îmi pun casca pe cap?

            - Numai pentru joacă. Eu nu vreau să ajungi într-un război adevărat!

            Andrei, ajutat de bunicul lui, îşi puse casca pe cap şi bătea pas de defilare prin curte. Sora lui nu se putu abţine. Îi făcu o fotografie pe care să le-o arate colegilor.