Numeroase
sunt ocaziile în care ne amintim de zilele în care începem o activitate. Poate
că, în memoria noastră, cel mai bine rămâne prima zi de şcoală a fiecăruia
dintre noi. Imaginea primei învăţătoare ne urmăreşte toată viaţa. Apoi, prima
dirigintă. Cu trecerea timpului, aceste amintiri devin din ce în ce mai
frumoase. Rămâne proaspătă în memoria multora dintre noi ziua în care „începe
şcoala“.
Mă văd în prima zi a lunii septembrie a anului 1972, păşind cu emoţie şi
încredere pe poarta Grupului Şcolar U.M.C. Am găsit un colectiv unit, colegi
dispuşi să schimbe idei cu noii veniţi. Am aflat atunci, cu puţină uimire, că
lucrăm în „Şcoala cu 5 directori“.
Primele zile ale lunii au fost rezervate cunoaşterii colectivului de
profesori din şcoală, examenelor de corigenţă, organizării şcolii şi întocmirii
planificărilor.
A venit şi ziua de 15 septembrie - prima zi de şcoală. Elevii erau adunaţi pe
platou. Toţi purtau uniforme, lucru care le dădea un aer de „oameni mari“. Cei
din anul I erau tunşi la zero. Am aflat că era un obicei (mi se părea
puţin ciudat) util. De altfel, am aflat că, de câte ori cineva făcea câte
o boacănă, se aştepta să rămână fără podoaba capilară.
După festivitatea de deschidere, la care au participat reprezentanţi ai
oficialităţilor, ai părinţilor şi ai Inspectoratului Şcolar, elevii din anul I
au fost împărţiţi pe clase.
Primisem lista cu elevii anului I M, clasă de sculer-matriţeri. (Aflasem că, în
urma unui concurs serios, în care vizita medicală era foarte importantă, cu
concurenţă de trei pe un loc, la această meserie erau repartizaţi candidaţii
care au obţinut cele mai bune rezultate. )
I-am încolonat pe elevi şi i-am condus în sala de clasă în care urma să participe
la lecţiile teoretice. Îmi era greu să le reţin figurile. Mă gândeam, cu puţină
îngrijorare, că n-am să-i recunosc printre ceilalţi elevi. Speram să mă
cunoască ei.
Aşa s-a întâmplat. Când mă vedeau, se adunau cu toţii în jurul meu. Poate că,
dacă prima clasă nu ar fi fost aşa, eu n-aş mai fi rămas în învăţământ.
Dar elevii, despărţiţi pentru prima dată de părinţi (cei mai mulţi locuiau în
internat), de fraţi şi prieteni, se apropiau de cei care le dădea
atenţie.
Am aflat, de la prima oră de dirigenţie, că elevii sunt din jurul
Blajului, Orăştiei şi din Cugir. Le-am spus că nici eu nu sunt din Cugir, dar
că, atunci când au probleme, să-mi spună şi vom încerca să le rezolvăm
împreună. Vă imaginaţi o clasă cu 36 de băieţi. Cei care locuiau în internat nu
erau obişnuiţi cu programul, cu mâncarea de la cantină. Ba nu le ajungea, ba nu
le plăcea. Nu era ca la mama acasă. Câteva lacrimi, câteva izbucniri… Apoi,
acomodarea.
Pe lângă înviorarea din pauza mare (care se făcea pe platou ), era obiceiul ca
lunea, la ora 17, toţi elevii şi profesorii şcolii să participe la un careu.
Aceste întâlniri aveau o tematică adecvată elevilor, dar, atunci când situaţia
o impunea, pe lângă anunţuri legate de programul şcolii, erau popularizate
cazuri pozitive şi negative din şcoală.
La revederea de 10 ani de la absolvirea şcolii profesionale, am apărut când nu
se aştepta nimeni. Lucram la Liceul Industrial Nr. 1 şi directorul de atunci,
Mircea Olariu, afirmase într-o şedinţă că nu mai învoieşte pe nimeni, pentru că
unii profesori nu au ajuns la timp la ore în săptămâna care urma învoirii.
Întâmplarea a făcut că lipseau unii colegi şi cei rămaşi în şcoală am făcut un
orar provizoriu. La ora 12 eram în autobuzul care mă ducea la Blaj.
După ce şi-au manifestat zgomotos bucuria revederii, fiecare a trecut la
activitatea pe care o avea înainte de sosirea mea. Atunci, Luca Voinea, fostul
şef al clasei, a început să-mi povestească unele întâmplări din viaţa lui
de ucenic. La un moment dat, spune: „Nu v-aţi schimbat deloc!“. Am
început să râd. „Aşa am plecat de la Cugir.“, am încercat să glumesc, dar nu mi-a dat
voie. Mi-a spus cum stăteau ei şi mă ascultau când le povesteam sau când
le dădeam exemple din viaţa de zi cu zi, în orele de fizică, cum se adunau în
jurul căruciorului când mergeam la careu cu fiică-mea, mi-a povestit şi alte
întâmplări din timpul şcolii.
Dacă ar fi să vă spun acum ce ştiu despre primii mei elevi, n-aş putea să înşir
prea multe. Dar pot să precizez că erau
politicoşi şi atenţi faţă de toţi profesorii, chiar dacă nu-i cunoşteau
de la clasă, că erau grijulii cu colegii lor. Că învăţau pentru că îi preocupa
soarta lor.
Poate că una dintre cele mai mari bucurii pe care le mai poate avea un profesor
astăzi este aceea de a întâlni în clasă copii ai foştilor elevi. Ne bucurăm ori
de câte ori ne opreşte un fost elev şi ne spune: „Fiul meu este student“,
„Fiica mea reuşit la liceu !“, „Copiii mei au absolvit şcoala profesională.“,
„Nepotul meu e student. A terminat la Colegiul Tehnic…”
Înseamnă că nu ne-am irosit forţele în zadar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu