ÎNCEPUTUL

            Mă întreba, uneori, câte o persoană: „De ce v-aţi făcut profesoară? Şi încă de matematică…” Răspunsul nu poate fi dat în două cuvinte.

            Să începem cu începutul! În Maramureş, se spune că viitorul copilului este hotărât în prima zi când este aşezat la masă. Nu ştiu cât e de adevărat, dar părinţii mei spuneau că, pentru a ajunge la farfurie, m-au aşezat pe nişte cărţi mai voluminoase, puse pe scaun. Fiind învăţători, părinţii mei aveau în casă cărţi de pedagogie, manuale şcolare, un album de artă… Să-mi fi hotărât atunci viitorul? Nu prea cred.

            Când aveam cinci ani, voiam să devin cântăreaţă de operetă. Văzusem, la Constanţa, opereta „Vânt de libertate” şi eram foarte încântată. Prin clasa a patra, mă lămurise cineva să merg la fabrica de brânză din Vişeu, ca ingineră. Prin clasa a şasea, spuneam că voi urma chimia alimentară. Dar nu m-a ţinut mult. În anii de liceu, voiam Arhitectură. Aveam oarecare reţinere în legătură cu desenul tehnic, cele câteva ore din clasele a opta şi a noua nu erau suficiente. M-am gândit că aş putea să evit lipsa exerciţiului, deci am trecut la alt vis: Politehnică, Maşini de calcul.

            Profesorul cu care am susţinut proba la matematică la bacalaureat m-a întrebat ce planuri de viitor am. El mi-a explicat că, dacă tot îmi place mai mult matematica decât fizica, ar fi mai bine să urmez secţia Maşini de calcul la Facultatea de Matematică a Universităţii Babeş-Bolyai, din Cluj. Aş avea două avantaje: aş fi mai aproape de casă şi aş da admitere din geometrie, în loc două capitole din fizică, altele decât cele de la bacalaureat.

            Matematica mi-a plăcut dintotdeauna. Am învăţat-o cu plăcere şi nu mi s-a părut grea. La această convingere au contribuit tatăl meu, care inventa jocuri logice şi de calcul, învăţătoarea mea din clasele mici, Maria Mihalca, prima dirigintă, doamna Cornelia Cădar, şi cea mai mare influenţă a avut-o doamna Laurenţia Boldor, profesoara de matematică şi diriginta din anii de liceu.

            Studentă fiind, încă nu eram atrasa de ideea de a fi profesoară, chiar dacă am „exersat” conversaţia euristică pe colegii care veneau să le lămuresc anumite probleme, chiar dacă fratelui meu îi plăcea cum îi explicam ce e fulgerul, tunetul, circuitul apei… Mă bucuram când prietenii erau mulţumiţi de explicaţiile mele.

            Profesoara Elisabeta Gan, cu care am învăţat limba română în clasa a cincea, a noua şi a zecea, m-a întâlnit în Cluj ( ea, la reciclare, eu, în ultimul an). Ea mi-a spus: „Te văd profesoară. Laurenţia ar fi foarte bucuroasă!” Abia atunci am luat în serios această posibilitate.

Mi-a plăcut practica pedagogică pe care am făcut-o la Liceul George Coşbuc. Am avut atunci prilejul să predau la clasele de gimnaziu ale profesoarei îndrumătoare. Copiii erau curioşi şi mereu ne surprindeau cu câte o întrebare. Erau cuminţi, învăţau cât puteau. Am avut ocazia să predau la clase de recuperaţi, adică elevi cu dificultăţi de învăţare, şi mă bucuram de micile lor succese. Lucrul acesta mi-a prins foarte bine mai târziu, când au fost înfiinţate clasele acelea de „afiliaţi”, clase care ţineau de Şcoala generală, dar făceau materia claselor a noua şi a zecea, inclusiv o meserie, asemeni elevilor de liceu. În acea perioadă, în ţara noastră, învăţământul obligatoriu era de zece clase.

Am avut şi elevi care învăţau foarte bine, care au ajuns ingineri, profesori, medici sau muncitori cu înaltă calificare. În ciuda părerilor critice ale unor colegi sau părinţi, elevii spuneau că de la mine pot să înveţe toţi cei care vor cu adevărat să ştie. Nu am fost un zbir, dar nici foarte îngăduitoare n-am fost. Nu am obligat pe nimeni să înveţe numai materia pe care o predam, pentru că nici pe mine nu m-a obligat nimeni să învăţ. Am învăţat, pentru că mi-a plăcut să ştiu şi să pot face mai mult şi mai bine decât majoritatea colegilor mei. În mare măsură, am reuşit.

Cea mai mare mulţumire a mea e că, printre foştii mei elevi sunt şi profesori de matematică.