O frumoasă zi de toamnă îi
adună pe platoul şcolii pe părinţi, elevi, dascăli şi oficiali. E 15 septembrie
şi, cum se spune mai puţin academic, începe şcoala.
Mihaela, însoţită de mama
ei, aşteaptă cu nerăbdare să se termine cu agitaţia din curtea mare, plină de
persoane gălăgioase.
- Mămico, nu începe odată
şedinţa? Eu nu mai pot să stau în picioare. La grădiniţă era mai frumos!
- Vrei să mergem să vedem
clasa în care vei învăţa?
Mihaela acceptă bucuroasă.
Cele două au traversat strada şi au intrat în clădirea în care, de ani buni,
învăţau cei mai mici elevi. Mama ştia cine se va ocupa de fetiţa ei, dar nu îi
spuse nimic Mihaelei.
- Bună ziua, doamnă
profesoară!
O femeie de serviciu, care
tocmai ieşea din sala cu material didactic, o cunoştea pe mama Mihaelei.
- Bună ziua, Lenuţo! Care
e sala domnului Măruţiu?
- Asta din faţă.
- Mulţumesc! Fetiţa mea e
în clasa dumnealui.
Mihaela nu mai avea
răbdare. Alergă în clasă, îşi aşeză ghiozdanul în prima bancă de pe rândul din
mijloc. Apoi, se uită pe pereţi. Era mulţumită cu ceea ce vedea. Planşe
colorate, fotografii înrămate, perdele albe şi parasolare portocalii…
În acest timp, mama
povestea cu fosta ei elevă. Îi spunea cu s-a îmbrăcat Mihaela cu uniforma
surorii mai mari, cum a rugat-o pe sora ei sa îi prindă părul în două codiţe,
cum şi-a pus cordeluţa, cum a luat ghiozdanul în spate şi a ieşit în curte,
unde, la umbra cireşului bătrân, erau adunate rudele care îi sărbătoreau împlinirea
celor 6 ani. La comentariile celor din
curte, care spuneau că fetiţa e prea mică să meargă la şcoală, Mihaela a întins
mâinile. Apoi, i-a întrebat dacă, în anul următor, uniforma nu îi va fi prea
mică. Era abia luna august, iar fetiţa creştea destul de repede.
- Mihaela a venit cu mine
să se înscrie la şcoală. Secretara nota într-un registru ceea ce îi răspundea
fetiţa, nu înainte de verifica din ochi
dacă e corect. Tot ce a spus, data naşterii, numele părinţilor, adresa, era
corect.
- Vreau să văd şi
celelalte clase! E voie?
- Sigur. Nu ne grăbim.
Mihaela a mai intrat în
câteva săli. Apoi, veni supărată şi spuse:
- În celelalte clase, sunt
flori pe bănci. În clasa mea, nu sunt…
- Doamnă profesoară, vă
dau eu flori! Mi le-a adus o prietenă. Vi le dau!
- Îţi mulţumesc, Lenuţo!
Mihaela, hai să împărţim florile!
Când toate arătau aşa cum
dorea, fetiţa aplaudă:
- Acum, putem merge la
şedinţă!
Mihaela o prinse de mână
pe mama ei şi o trăgea spre ieşire. Începuse ceremonialul. Se cânta imnul.
După discursul
directorului, după ce au luat cuvântul un părinte şi un elev din clasa a opta,
copiii erau invitaţi să meargă în sălile de clasă. Majoritatea lor
participaseră la ultimele retuşuri. Cei
mari ştiau ce săli le erau repartizate.
„Bobocii” au părăsit
curtea şcolii în aplauzele celor mari. Erau însoţiţi de învăţătorii şi părinţii
lor.
În curtea localului care
le era rezervat, fiecare învăţătoare citea lista copiilor din clasa ei şi
intrau cu toţii în clasă. Mihaela avea un învăţător. Nu se aştepta. Mama ei a
văzut nemulţumirea de pe chipul fetiţei şi i-a şoptit la ureche:
- E un învăţător foarte
bun, vă va învăţa numai lucruri folositoare. Ai văzut ce frumos sculptează
elevii lui din grupa lui de la
Palatul copiilor.
Mihaela a intrat în rând
şi n-a mai spus decât:
- Mă aştepţi la ieşire!
N-ai uitat!
În prima zi, nu se fac
lecţii. Copiii au luat cărţile de pe bănci, au ascultat ceea ce le-a spus
învăţătorul, au răspuns la întrebările acestuia, au încercat să reţină numele
colegilor şi au fost conduşi de învăţător să cunoască şcoala. După o oră, erau
liberi.
La poartă aşteptau părinţi
gălăgioşi, dar şi fraţi mai mari. Mihaela a ieşit veselă:
- Mămico, învăţătorul meu
e ca un bunic!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu