Învăţătoarea

- Bunico, mâine este prima zi de şcoală. Ai timp să îmi povesteşti cum a fost prima ta zi de şcoală?

- Am timp, nepoţico! Aşează-te lângă mine, aici, pe băncuţă!

Fetiţa se aşeză comod şi aştepta.

- Se spune că prima zi de şcoală nu se uită, că pe prima învăţătoare o ţii minte o viaţă întreagă. E un mare adevăr.

- Bunico, sunt nerăbdătoare să îmi povesteşti!

- Îmi amintesc că anul 1956, s-au schimbat uniformele. Eu aveam un fel de rochiţă pepit, încheiată la spate cu nasturi, cu guler alb detaşabil. Aveam şi un şorţuleţ negru cu volănaşe. Pentru sărbătoare, uniforma era cu şorţuleţe albe. Dar nu am găsit în magazinele din oraş.

- Am văzut că, acum, fetele poartă uniforme cu albastru…

- E mai frumos albastrul decât negrul. Şi şorţuleţul are o bandă brodată. Nu are volănaş, cum avea şorţuleţul meu, dar e mai simplu de călcat. De fapt, acum se folosesc alte materiale, sintetice, care nu se şifonează.

- Spune mai departe!

- În prima zi de şcoală, s-au adunat copiii, unii au venit cu părinţii lor, în curtea şcolii. La ora nouă, pe scenă au urcat profesorii şi învăţătorii. Directorul şcolii le-a urat „Bun venit!” elevilor din clasa întâi şi le-a urat succes la învăţătură celor din clasele mai mari. S-a referit şi la noile uniforme. Şi, pentru ca toţi părinţii să ştie cum este noua uniformă, a chemat pe scenă câţiva elevi. Printre ei, eram şi eu.

- Bunico, bunico, nu mi-ai spus că ai participat la parada modei elevilor!

- Nu mi s-a părut un eveniment important, dar acum văd că se dă mai mare atenţie modei şi persoanelor care prezintă hainele. Mă cam miră de ce preferă nişte slăbănoage…

- Bunico, te rog să îmi spui câte ceva despre cărţi, caiete…

- În anul în care am început eu şcoala, se desfiinţaseră tăbliţele. Noi scriam direct pe caiete. Cu creion la început, apoi cu toc şi cerneală. Aveam caiete liniate în aşa fel încât să scriem cât mai citeţ şi caligrafic.

- Ce înseamnă „citeţ şi caligrafic”?

- Citeţ înseamnă să se poată citi uşor, iar caligrafic înseamnă să fie frumos. Eşti mulţumită de explicaţie?

- Cum era învăţătoarea ta? Era tânără, frumoasă?

- Eu ştiu că multor copii le plac persoanele tinere, frumoase… Învăţătoarea mea nu era tânără, era mai mare decât mama mea. Avea un mod de a ne determina să fim cuminţi, era veselă, avea foarte multă răbdare…

- Tu erai cuminte?

- Cine a mai văzut copil cuminte? Nu făceam prostii mari, nu mă certam cu colegii, vorbeam frumos, chiar dacă nu aveam suficientă răbdare.

- Te certa doamna?

- Îmi amintesc că m-a chemat la catedră şi mi-a spus că vorbesc prea mult. Eu ştiam câteva litere şi, când făceam bastonaşe, spuneam că e n, sau u, dar nu era chiar aşa. Am promis că nu voi mai vorbi decât atunci când mi se va cere.

- Şi te-ai ţinut de cuvânt?

- Da, m-am ţinut de cuvânt.

- Mai spune ceva despre învăţătoarea ta!

- Era o doamnă foarte plăcută la vorbă, avea simţul umorului, era foarte pricepută la muzică, la lucrul de mână, ne antrena să prezentăm spectacole la sărbători, dar învăţam cu drag şi matematică. Încă din clasa a treia aveam corul clasei.

- Ea avea copii?

- Da, avea şase copii, trei mai mari ca mine, unul de vârsta mea şi două fete mai mici decât mine. Muncea mult în gospodărie, avea gradină, animale, băieţii erau mai neastâmpăraţi. Pentru că liceul din oraşul nostru nu avea profesor de muzică, doamna Maria Mihalca, aşa o chema pe învăţătoarea mea, a fost de acord să ocupe acel post.

- Şi n-a mai fost doamna ta?

- Am avut avantajul că mi-a fost profesoară pană când am încheiat şi liceul. A fost o doamnă foarte activă. A învăţat singură să cânte la acordeon, m-a învăţat şi pe mine, a învăţat şi a absolvit Facultatea de Limba română.

- A fost excepţională doamna.

- Sigur! Casa de cultură din oraşul meu avea mai multe formaţii artistice. Printre ele, şi un cor. La început l-a ajutat pe dirijor, apoi a devenit dirijor titular. Într-o vacanţă, m-a invitat să particip la cor. Am avut ocazia să mă plimb prin câteva oraşe şi sate, la concursuri, la inaugurări, la spectacole…

- Cred că toată lumea o iubea…

- A fost apreciată şi recompensată cu titlul de Cetăţean de Onoare al oraşului Vişeu de Sus.

- Ce frumos!

- Da, foarte frumos. Vezi, încă mai ştiu cum a fost prima mea zi de şcoală, dar am şi amintiri minunate în legătură cu învăţătoarea mea.

- Îţi mulţumesc, bunico, pentru ceea ce mi-ai spus! Sper să am şi eu o astfel de învăţătoare!

- Şi eu aş vrea… Acum, să mergem în casă! Parcă mi s-a făcut frig…