marți, 1 octombrie 2013

Normalitate


             Telefonul sună în zori:
            - Bună dimineaţa! Mă scuzaţi că vă deranjez! Am primit o notă telefonică…
            - Bună dimineaţa! Ce grăbită eşti! Bine că am văzut cine mă sună! Ce s-a întâmplat?
- Doamnă Ionescu, vă rog să mă iertaţi! Eu n-am vrut să vă deranjez, dar avem o problemă.
- Spune! Te ascult!
- Am fot anunţaţi că trebuie să vă reţinem impozitul pentru tichetele cadou pe care…
- Le-am primit înainte de a mă pensiona.
- Da. Trebuia să reţinem impozit. Atunci nu s-a specificat. Cineva a calculat impozitul, penalizare la impozitul neplătit şi penalizare la penalizare…
- Cu ce suntem noi de vină? Pentru două sute primite în 2008, cât trebuie să reţineţi acum?
- Aproape două sute.
- Viorel, inginerul, a murit între timp. Dacă muream, cine trebuia să plătească greşelile din 2008?
- Asta nu ştiu. Nu ştiu nici cât se va reţine, nici cum, nici cum se calculează.
- Nu mi se pare corect! Două sute în vremea când eram angajată nu reprezenta mare lucru. Acum, înseamnă a cincea parte din pensie. Mai bine nu ni le dădea…
- Am vorbit şi noi, aici! Cineva ne-a întrebat ce face sindicatul.
- Chiar, ce face? Doarme?
- Ştiţi, nimeni nu vrea să fie lider. Cel care a fost ales nu prea se descurcă.
- Şi nimeni nu poate spune nimic?
- Nu ştiu ce să vă răspund…
- Mulţumesc! M-ai pus în gardă.
- N-am vrut să vă supăr.
- N-ai vrut, am înţeles. Vorba lui Hamlet: „Ceva e putred în Danemarca…” La noi e şi mai rău.
- La revedere!
- Să mă ţii la curent!
- Când am date concrete, vă sun! Sănătate şi numai bine!
Doamna Ionescu aşează telefonul pe masă şi iese în stradă. Are acum un subiect de dezbătut cu vecinele. De data asta, nu despre mâncare sau nepoţi, ci despre harababura din finanţe.


***

            A trecut o săptămână de când a primit acel telefon. Când a văzut cât de frumos zâmbea soarele în geamul ei, doamna Ionescu s-a pregătit să iasă în oraş.
            - Bună dimineaţa! Ce mai faci, Mimi? Nu te-am mai văzut de mult.
            - Nu prea mai ies. Ştii, reumatismul acesta, care trece… dintr-un loc în altul, nu prea îmi dă voie. Şi-apoi, am câteva cărţi pe care vreau să le termin.
            - Ce face Victor?
            - Bine. E la vărul lui. Îl ajută să construiască ceva. Nu prea ştiu eu ce…
            - Se simte bine, din câte văd.
            - Da, se simte bine. E puţin supărat.
            - De ce?
            - Cum de ce? Nu ştii ce au făcut „prietenii” noştri? Ne-au cadorisit…
            - Am auzit. După lungi discuţii, consiliul orăşenesc a aprobat acele tichete cadou pentru noi.
            - Da, ne-au dat…
            - Şi au uitat să spună că trebuiau impozitate. Dacă nu îşi dădeau seama acum, peste puţin timp, s-ar fi prescris, dar cei care au venit recent în control au observat.
            - Victor a spus că sindicatul îi poate da în judecată. Pot să plătească un avocat, cum au făcut şi altă dată.
            - Da. Până s-ar judeca, ar trece timpul. Nu ştiu de ce nu face nimeni nimic. Noi suntem pensionari, iar cei care încă lucrează sunt mai comozi.
            - Am auzit că la unele şcoli au făcut liste şi au început unii să dea banii.
            - Cam cât?
            - Aproape cât au primit. Au rămas cu cadoul de 42 de lei.
            - Eu mă întreb cum de nu s-au sesizat contabilii? Ştii că ei s-au opus mereu când am cerut câte ceva…
            - Nu pot să îmi dau seama.
            În timp ce femeile căutau răspunsuri, contabila liceului trecea pe lângă ele. Mimi a oprit-o.
            - Bună ziua, Rodica! Ştii despre ce discutăm!
            - Pot să bănuiesc.
            - Vrem să găsim o explicaţie pentru întâmplarea cu tichetele cadou.
            - Da. Aţi primit tichetele pe baza unui tabel. Nu s-a specifica atunci că trebuie reţinut impozitul. Între timp, s-au făcut verificări. Orice venit se impozitează. Nu vă ia impozit pe pensie?
            - Ba da, dar nici cu asta nu sunt de acord! Mi-au fost impozitate o dată veniturile. De pensie, care e o parte din venitul de bază, nu trebuie să se atingă!
            - Alţii gândesc altfel.
            - Am înţeles că a fost o bâlbâială a voastră. Cum de nu s-a gândit nici măcar unul dintre voi să spună ceva până la controlul din vara asta? Au trecut atâţia ani.
            - Aveţi dreptate. A fost o greşeală.
            - Eu l-aş pune să plătească pe acel care a greşit! Era în fişa postului să respecte legea. Eu am primit nişte bani în urmă cu cinci ani şi acum îmi luaţi din pensie. Pe ce stat de plată mi-i luaţi?
            - Am făcut listele.
            - Acum v-aţi grăbit…
            - Fiecare aduce banii când poate. Până în octombrie trebuie adusă suma.
            - Credeam că îi reţineţi din pensie.
            - Nu se poate. Aţi semnat pe o lista. Dacă erau pe statul de plată, impozitul ar fi fost reţinut automat.
            - Am înţeles. Nu îmi convine, dar asta e!
            - Nu vă supăraţi, eu trebuie să ajung la Bancă! Bună ziua!
            Cele două doamne au schimbat subiectul. Sub soarele blând de toamnă, povesteau despre nepoţi. Era mai plăcut.

duminică, 1 septembrie 2013

Păpuşile mele


- Bunico, tu aveai păpuşi?

- Când eram copil, nu se făceau păpuşi mari, frumoase, care vorbesc… Erau păpuşi din cârpă, umplute cu rumeguş. Aveau capete din hârtie presată, cu faţa şi părul pictate. Erau cam cât un caiet de înalte. Dacă aveam grijă să nu li se ude capul, că se cojea sau se deforma, ne puteam juca multă vreme cu ele.

- Cum erau îmbrăcate?

- Aveau rochiţe din pânză simplă, care semănau cu rochiţele noastre. Nu le puteam spăla, pentru că se cam deşirau, dar aveam grijă să nu le murdărim. Uneori, le făceam şi haine noi. Mama ne ducea la o prietenă de-a ei şi aceasta ne cosea rochiţe. Ne dădea resturi de pânză şi, într-o zi, mi-a arătat cum croieşte o bluză.

- Erau şi păpuşi băieţi?

- Mai rar. La grădiniţă, aveam un oşean, un băieţel îmbrăcat în haine specifice Ţării Oaşului, cu pantaloni foarte largi din pânză albă, cu cămaşă largă şi cu mâneci largi, cu brâu lat şi pălărioară mică, aşa cum ai văzut la televizor. Am văzut la magazin un poştaş, un doctor, dar nu erau interesanţi. Nu am văzut nici păpuşi prinţese.

- Cum era păpuşa ta preferată?

- Greu de spus. Îmi plăceau păpuşile mici, cam cât mâna mea. Pe prima am găsit-o în librărie. Tata mi-a cumpărat-o când i-am spus că e drăguţă.

- Nu cred că erau din cârpă…

- Păpuşile mele preferate erau din ghips. Cele pe care le cumpăram cu un leu şi cincizeci de bani erau mai mari, dar mişcau numai mâinile. Celor care costau un leu şi şaptezeci şi cinci de bani le puteam roti şi picioarele. Dar se stricau prea repede. Trebuia să lucrez cu grijă. Păpuşile mari erau cam cat lăţimea palmei mele, iar cele mici erau cât lăţimea palmei tale. Le făceam hăinuţe din bucăţile de pânză pe care mi le dădeau doamnele care ne coseau rochiţe. Aveam şi bucăţi de material care rămâneau de la alţi clienţi. Lucram fără tipar, dar apreciam destul de bine cât să tai din cârpă şi ce pot să fac din ceea ce aveam. Tot eu coseam hăinuţele. Nu le tiveam. Nu era cazul nici să le spăl. Păpuşile mele nu se murdăreau. Eu eram curată pe mâini când mă jucam cu ele.

- Te jucai singură?

- De cele mai multe ori, da. Aveam şi o soră, dar ea prefera păpuşile mai mari. Într-o zi, Nina, sora mea, a vrut să facă ceva dintr-o bucată de mătase frumos colorată. Fusese un buzunar. I-am arătat cum să croiască şi am lăsat-o să lucreze. Când m-am întors, mi-a venit sa plâng. Făcuse un şorţuleţ. Din atât de mult material!

- Ai plâns?

- Nu, dar de atunci, ne-am separat cu păpuşile. Ea a rămas cu cele mai măricele.

- Erau mai scumpe? Tu preferai păpuşile mici…

- Nu ştiam cât era salariul mamei, nu ştiam cât e pensia tatălui meu. Şi nici nu mă interesa. Dar nu cred că merita să cheltuiesc banii pe păpuşile care se stricau repede. M-am gândit o vreme. Şi mi-a venit ideea să îmi fac singură păpuşi din cârpă.

- Ai avut ideea, dar ai reuşit?

- După serbarea de încheiere a anului şcolar, scena construită din lemn a rămas  în curte. Ţi-am povestit că am locuit în clădirea şcolii… Acolo mă jucam cu păpuşile. Aveam două cutii de la pantofii pe care i-a cumpărat mama. Acolo îmi ţineam păpuşile şi toate hainele, mobila, materialele încă nefolosite. Mama îmi dădea foarfecele, luam aţă, un ac şi cutiile. Cerusem o bucată de pânză albă, mai mare şi primisem o parte dintr-o faţă de pernă veche.

- Mama ta avea încredere în tine. Te lăsa să umbli cu ace, foarfeci…

- Da, a văzut că mă descurc.

- Şi ce ai făcut în ziua aceea?

- Mi-am organizat „atelierul”. Am luat o bucată de cârpă aproape pătrată cu latura cât degetul meu arătător, am pus în mijlocul ei nişte resturi de aţă şi bucăţi rămase de la croit, am legat cu aţă ceea ce spuneam că e capul unei păpuşi. Am învârtit apoi, în jurul gâtului, o bucată dreptunghiulară de cârpă şi am cusut capul de trunchi. Păpuşa mea nu avea mâini. Am luat un băţ dintr-un corcoduş aflat în apropiere şi l-am legat în spatele păpuşii.

- Spune mai departe!

- Era cam urâtă „păpuşa”, dar era a mea! Urma să o îmbrac. Cu hainele pe care i le-am făcut, nu arata rău. Era cheală. Dar am rezolvat problema: i-am pus un batic.

- Ce au spus părinţii tăi?

- Tata mi-a văzut păpuşa şi m-a lăudat. Cu timpul, m-am perfecţionat. Păpuşile pe care le făceam aveau păr, din aţă, lână colorată, mâini din pânză, aveau picioare… Învăţasem să fac şi pantaloni pentru prinţii pe care îi făceam. Confecţionam chiar şi pălării. Aveam prinţi şi prinţese ca în poveştile pe care le citeam. Fetele vecinilor veneau să vadă cu ce mă joc eu. Şi le făceam teatru de păpuşi. Încropeam pe loc un scenariu. Nu era greu. Ascultam teatru radiofonic şi „Noapte bună, copii!” la difuzorul din camera mare.

- Era frumos când erai mică!

- Da, am avut o copilărie fericită. Chiar aşa, cu difuzor, nu cu televizor, cu păpuşi din cârpă, nu din materiale plastice, cu jocuri în aer liber şi încurajată să creez jucării şi jocuri.

sâmbătă, 17 august 2013

De-ale vecinului Popa



Domnul Popa vrea să facă un cărucior cu care să aducă obiecte mai grele, valize de la gară, legumele de la piaţă, în special toamna, când face aprovizionarea.
Într-o zi, domnul Popa îl opreşte pe Gigi, vecinul de la parter, cel cu care joacă, destul de des, table.
 - Ştii ceva? M-am tot gândit, dar am găsit… Dacă sudez o bucăţică de metal pe stânga, cele două roţi vor fi la fel de sus.
- Nu cred că merge…
- Trebuie să încerc…
- Bine, vecine! Te rog să nu te superi, mă grăbesc acum, dar vorbim când mă întorc. Acum merg cu soţia la piaţă.
Pe drum, soţia lui Gigi, curioasă:
- Ce a mai făcut de data asta?
- A luat două roţi să facă un cărucior…
- Ce-i aşa de neobişnuit?
- Nimic, doar că o roată e mai mică.
- De aceea voia să o pună pe una mai sus?
Doamna începu să râdă.
- De ce râzi?
- Cum de a cumpărat roţi de dimensiuni diferite?
- Fiind răcit, l-a trimis pe nepotul lui să-i aducă roţile de la piaţă. Nepotul a urmat instrucţiunile, dar vânzătoarea a luat două roţi de după uşă, din locul în care le pusese domnul Popa, şi i le-a dat fără să le verifice. Copilul a făcut serviciul, bunicul avea roţile şi totul era bine. Până când a vrut să finalizeze căruciorul.
- Acum e sănătos. De ce nu merge să ia roţi la fel de mari?
- De ce? De comod. Mai bine încearcă să se descurce.
- Să îţi spun de ce am râs! Când eram mică, am citit povestea Diferite roţi, de Vladimir Suteev... Am uitat în mare parte povestea. Mai ştiu că un urs a făcut o căruţă cu roţi de mărimi diferite. Căruţa mergea anapoda, nu putea ţine direcţia. Povestea se termină bine. Fiecare dintre cele patru animale care au descoperit căruţa abandonată a luat câte o roată şi i-a găsit o întrebuinţare potrivită.
Seara, la o partidă de table.
- Vecine, m-am hotărât! Mâine merg să schimb roţile.
- Schimbă numai una…
- Să ştii că ai dreptate!
            Soţia lui Gigi zâmbi cu subînţeles. De data asta, va măsura roţile?

vineri, 2 august 2013

Impresii


Diriginta clasei a X-a B era internată în spital din cauza unei probleme vechi. Orele ei erau suplinite de ceilalţi profesori de matematică din şcoală.
La una dintre orele de algebră, a intrat Ion Angheluţă, profesorul de la clasa paralelă. Severitatea lui era renumită, dar şi chipul lui îl ajuta din plin la crearea unor emoţii în rândul elevilor. În plus, se zvonea că e nepotul celebrului profesor universitar Teodor Angheluţă.
Ştiind că profesoara pe care o suplinea va sta mai mult timp în spital, pentru ca elevii să nu fie în urmă cu materia, profesorul a decis să predea. După ce s-a informat frontal în legătură cu materia şi cunoştinţele elevilor, el a anunţat tema lecţiei noi.
În timp ce scria titlul pe tablă, profesorul a zărit buretele destul de uzat.
- Aveţi buretele din clasa a cincea?
- Nu, numai din a opta!
Cea care a răspuns era Maria, şefa clasei. Ea ducea zilnic buretele în ghiozdan. Era mai sigur aşa. ( Elevii de serviciu puteau uneori să lipsească…)
Toată clasa a amuţit. Se aşteptau ca profesorul să-i facă observaţie Mariei. Nu s-a întâmplat nimic. Profesorul a continuat să explice, a început să demonstreze o formulă, spunând cu voce tare ceea ce scria.
Maria calcula înainte. Când a ridicat ochii, a văzut că pe tablă era altceva decât în caietul ei. A atenţionat-o pe colega ei de bancă. Aceasta a confirmat observaţia Mariei.
- Eu îi spun!
- Taci! Dacă îl superi, chiar te dă afară!
- Dar e greşit!
Profesorul a auzit şoaptele celor două. S-a oprit, s-a întors spre clasă şi a întrebat:
- Ce nu e bine?
- În rândul al patrulea e o greşeală. Aţi spus bine şi aţi scris altceva.
Profesorul s-a depărtat de tablă şi a recitit.
- Ai dreptate.
A luat buretele şi îi spuse Mariei:
- De unde să şterg?
- Al şaselea rând.
- Dictează ce trebuie să scriu!
Toţi elevii clasei îşi ţinuseră respiraţia. S-a auzit cum au răsuflat uşuraţi.
Abia când s-a încheiat ora şi profesorul a ieşit din clasă, elevii s-au relaxat:
- Eram sigură că te dă afară!
- Cine mai îndrăzneşte să deschidă gura la orele lui Angheluţă?!
- Aveam dreptate, susţinea Maria. Profesorul mi-a spus să dictez. Bine că l-am oprit la timp!
În vacanţa de primăvară avea loc faza pe judeţ a Olimpiadelor şcolare. Grupul elevilor din liceu era însoţit de profesorul Ion Angheluţă. Atunci, în mijlocul acelor elevi, profesorul şi-a arătat adevărata faţă: a fost cel mai grijuliu, cel mai îngăduitor însoţitor, i-a condus la cofetărie, i-a condus şi i-a cazat la Grupului Şcolar Minier din Săsar, i-a însoţit la serata dansantă organizată în cantină, a fost împreună cu elevii la vizionarea la televizor a spectacolului-concurs de muzică uşoară „Steaua fără nume”. În tren, s-a asigurat că elevii au condiţii bune, i-a învăţat jocuri de societate şi s-a jucat cu ei.
Maria aştepta cu nerăbdare revederea cu colegii. Voia să le spună că şi-au format o impresie greşită despre profesorul Angheluţă, care e sincer, sever cu cine trebuie şi foarte apropiat sufleteşte cu cine se poartă corect.


vineri, 19 iulie 2013

Roberta


 - Vai, tu, Viorica, tu! Aşa sunt de supărată, tu!
Roberta înghiţi de două ori, îşi şterse o lacrimă şi continuă:
- Aşa de supărată sunt! Ştii că ţi-am povestit de Leo…
- Da, mi-ai spus că e foarte drăguţ… Ce s-a întâmplat?
- Leo al meu… nu mai este. Cum pot să fie unii aşa?...
Şi Roberta începu să plângă. Viorica ştia că Roberta avusese mai mulţi pisoi, dar numai pe unul negru i-l dăduse ea. Într-o zi, venise tot aşa, supărată, şi-i povestise că Nero a murit. Nero fusese un motan negru, zdravăn, de care Roberta s-a ocupat după ce şi cel mai mic dintre copiii ei plecase la facultate. Se ataşase de ghemotocul de blană imediat ce îl primise. Atunci, Viorica i-a dat un pisoi negru, de o lună, pe care îl avusese Kitty, pisica ei. De câte ori venea Roberta, îi povestea Vioricăi ce giumbuşlucuri face Tano. Se obişnuise cu motănelul care o însoţea peste tot.
- Vai tu, Viorica! Toată săptămâna am plâns. Cum pot fi unii oameni aşa de răi? E al cincilea pisoi pe care mi-l otrăvesc.
- Şi mie mi-au murit doi motani, dar unul bătut de un criminal, fără glumă, chiar e închis acum, iar al doilea, otrăvit. Şi eu am fost foarte supărată. Cine crezi tu că face acest lucru oribil?
- Am un vecin rău. Nu suportă nici un animal. Leo era aşa de prietenos, intra în casă şi, dacă dormeam, îmi punea lăbuţele pe faţă, să mă trezească.
Roberta îşi întoarse capul, îşi şterse o lacrimă şi nasul. Viorica nu spuse nimic. O urmărea pe femeia din faţa ei cu îngăduinţă.
- Cred că ştiu cine mi l-a otrăvit pe Leo. Am un vecin ursuz şi răutăcios. Nu suportă să-i intre nimeni în curte. Şi ceilalţi vecini au avut de suferit din pricina lui. Poate îl ştii, este Vasile Brad, stă lângă noi, pe Scăunel.
- Nu cunosc pe nimeni cu acest nume.
Între cele două femei, se aşternu liniştea. Roberta avea nasul roşu, arăta de parcă avea gripă.
- Nu de mult ţi-am spus că am un pisoi tărcat. A trecut pe aici o fată, cred că era la liceu, l-a prins şi l-a mângâiat. Am întrebat-o dacă îi place. A spus că e foarte frumos şi prietenos. I-am spus că poate să îl ia. Era aşa de surprinsă că nu îndrăznea să spună nimic. I-am spus că e al pisicii mele şi că i-l dau bucuroasă. Fata a plecat cu pisoiul, care încă nu avea un nume, dar noi îi spuneam când Tigrişor, când Dunguliţă, când Miţu. Cu siguranţă, i-a dat ea un mume frumos.
- Tu, Viorica, sunt tare supărată! Nu pot să dorm, nu pot să mănânc. Aştept să vina Leo să-i dau şi lui ceva…
- Dacă am fi în altă ţară…
- Sigur, numai noi suferim…
De cele două femei care vorbeau lângă poartă se apropie un vecin.
- Bună ziua, doamnelor! Ce mai faceţi?
- Buna ziua, vecine! Povestim despre ale noastre.
- Doamna Roberta, păreţi bolnavă…
- Nu e bolnavă, e supărată! Cineva i-a otrăvit motanul.
Roberta îşi întoarse capul. Vecinul se apropie de Viorica şi, cu o voce scăzută, îi spuse:
- Tocmai m-a vizitat Iulia. Şi ea era nervoasă. Nu ştia cine a sfâşiat motanul negru pe care mi se pare că i l-ai dat tu. Eu bănuiesc cine a fost autorul. Bag mâna în foc că el e autorul! Dar nu am martori. Vecina e acum in Franţa şi Iulia, sora ei, a venit să îi dea ceva de mâncare pisoiului. L-a găsit… Nu se putea abţine din plâns.
- Exact despre asta vorbeam cu Roberta. Chiar nu pot fi pedepsiţi aceşti indivizi fără inimă? 
Zicând acestea, bărbatul le făcu un semn de salut şi plecă. Nici el nu ştia cum să continue.
Cele două femei au tăcut o vreme. Viorica simţea că trebuie să spună ceva, să o încurajeze pe Roberta. Dar ce ar ajuta-o? Să-i spună că un alt pisoi ar mai înveseli-o? Vecinul ei nu l-ar suporta. Şi nici Roberta nu e dispusă să mai treacă printr-o experienţă de acest gen…şi totuşi.
Soţul Robertei le trezi la realitate. Pornise motorul maşinii, semn că doamnele trebuie să pună capăt dezbaterii.

***

Au trecut câteva zile în care cele două doamne nu s-au văzut. Roberta venea doar să aibă grijă de casa în care locuise soacra ei, să lucreze grădina, să mai repare câte ceva.
- Viorica, vino să vezi ce au făcut pisicile tale!
 Viorica nu ştia dacă trebuie să se bucure sau, din contră, să găsească scuze pentru ceea ce au făcut pisicile. Îşi şterse mâinile şi ieşi din bucătărie:
- Ce s-a întâmplat?
- Vino să vezi!
Roberta, veselă, o luă înainte. Se opri lângă mărul bătrân care trona în mijlocul grădinii.
- Fii atentă! Uite, ăştia sunt pui de şobolan. Uite cum i-a înşirat! Sigur a fost careva dintre pisicile tale.
- Da, cred că motanul meu face astfel de lucruri. Duminică, de dimineaţă, am găsit lângă bucătărie doi pui ca ăştia. Motanul mi-i aduce, nu-i mănâncă, dar ştie că primeşte o farfurioară cu lapte: premiu pentru ispravă!
- Tu, Viorica, ce bune pisici ai!
- Aşa e! Nu mai am şoareci, dar am gălăgie. Nu chiar în fiecare noapte, dar…
- Sunt foarte bune pisicile la casă, spuse Roberta, cu o undă de tristeţe.
- Ţi-a spus Nelu că a venit un motan galben, tânăr?
- Când, tu?
- Când a fost singur aici. Parcă marţi. Motanul mieuna foarte tare. Credeam ca e al meu sau vreun pisoi părăsit. Acesta era destul de mare. I-am aruncat o bucată de pâine în grădiniţa voastră de flori. Acolo se retrăsese când m-a văzut. Nu a mâncat pâinea, dar m-am trezit cu el în curte. Motanii mei nu l-au acceptat. Nu l-au bătut, dar nici nu au stat în preajma lui. Pentru că a mieunat toată noaptea, m-am supărat şi l-am dus la gară.
- Vai, tu, Viorica, tu! De ce nu l-ai ţinut?
- Pentru că făcea gălăgie. Destul latră căţeluşa de câte ori vede o pisică.
- Vai, tu, Viorica! De ce nu mi-ai spus?
- Pentru că Nelu a zis că prea te consumi pentru fiecare pisoi pierdut.
- Nu pot, tu, să stau singură! Mi-e urât. Aş vrea să am şi eu cu cine să vorbesc…
- Dacă chiar vrei un animal de companie, poate ar fi mai bine să ţii o pisică. Ea nu merge departe de casă. Uite, Kitty a noastră trece numai la voi, că nu e nimeni, la vecinul din stânga şi la vecina de vizavi. Motanii noştri au ajuns la două străzi de aici. 
- Vai, tu, Viorica! Nu ştiu ce să fac…
- Să te gândeşti până la primăvară. De Paşti, când pisica noastră va avea pui, vii şi îţi alegi. Pisicile stau mai mult acasă, dar fac pui. Nu e obligatoriu să facă. Acum, sunt medici veterinari, sunt medicamente. Înţelegi ce vreau să spun.
- Cred că voi lua un pui… Brad a făcut ceva. De o vreme vine la el un poliţist. Cu maşina Poliţiei. Poate îl duce…
- Poate se face linişte în cartierul vostru. Să dea Dumnezeu să fie linişte!
- Deie Domnul!

***

            Duminică însorită. Din curtea vecinilor, se auzea o voce de copil. Era Herrieta, nepoţica Robertei. Venise la cireşe.
            Când auzi soneria, Viorica se îndreptă spre poartă. Roberta şi Henrieta aşteptau cu un vas plin cu cireşe proaspăt culese.
            - Tanti Viorica, am venit să vedem pisicile mici!
            - Intraţi şi aşteptaţi puţin! De câteva zile le-am dus în podul magaziei. Nu mai era chip să le ţin în casă. Se cocoţau peste tot, ne împiedicam de ele... De Paşti, au fost nepoţii noştri aici. Fetele şi-au împărţit pisoii. Sunt două pisicuţe şi un motănel.
            - Tanti Viorica, ne arăţi motănelul?
            - Încerc să îl prind, dar nu ştiu dacă reuşesc. E cam timid. Vrei să urci cu mine să-i vezi pe toţi? Până la urmă, tot motănel vrei?
            - Da, vreau tot un motănel, spuse Roberta.
            Viorica a ajutat-o pe fetiţă să urce pe scară. De acolo putea să vadă ce e în pod. Pisoii s-au îndepărtat, dar au continuat să alerge peste obiectele depozitate în pod: un scaun de Dacie, o canapea veche, câteva cutii de carton… Printre ele era şi cutia care a fost prima casă a pisoilor.
            - Să coborâm şi apoi încerc apoi să-l prind pe Vaslică!
            - De ce nu spuneţi Vasilică?
            - Pentru că îmi aminteşte de un elev timid care şi-a semnat lucrarea Vaslică H.
            Roberta şi nepoţica ei s-au aşezat pe treptele încălzite de soare, iar Viorica a urcat în pod.
            - Nu l-am putut prinde pe Vaslică. Am adus-o pe Suzi. Ea este cea mai iute şi mai activă. Vine la mine imediat ce o chem. Era mică, abia umbla, dar încerca să se caţere pe faţa de masă.
            - Bunico, toţi puii pisicii sunt la fel, ca nişte vulpiţe cu dungi!
            - Se deosebesc. Dintre cele două fetiţe, una e mai blondă. Îi spunem Blondy.
            Până când Henrieta s-a jucat cu Suzi, cele două doamne au făcut schimb de reţete. Vizita a fost scurtă, dar Roberta a promis că va reveni să-l vadă pe Vaslică.

***

            Într-o zi cu soare, Robeta a trecut să vadă cum arată grădina. După câteva zile ploioase, plantele se dezvoltaseră frumos, dar şi buruienile au crescut.  Tocmai era la un strat cu ceapă când Viorica se întorcea de la piaţă.
            - Ce mai face Vaslică?
            - A crescut frumos, ne-am împrietenit. Vrei să-l vezi?
            - Sigur. Cât timp are acum?
            - Nouă săptămâni. Mănâncă de toate, au coborât din pod. La început, accidental, apoi pentru că au vrut. Să vezi cât le place să alerge printre roşii!
            - Hai, mi-l aduci să-l văd?
            - Imediat. E foarte drăguţ.
            În scurt timp, Viorica reveni cu motănelul. Roberta se lumină la faţă.
            - Vai tu, Viorica, ce drăguţ e! Şi nu plânge. Ce mănâncă?
            - De toate. În special lactate, eu le-am dat urda şi brânză dulce, lapte, ouă crude în lapte sau fierte şi mărunţite, mănâncă şi ficat, la Paşti am făcut mult drob de miel şi mi-a rămas o bucată în congelator. Am încălzit-o şi le-am dat-o pisoilor. Mănâncă şi hrană uscată pentru juniori.
            - Am aici o cutie şi pot să-l duc acasă.
- Vrei să-l iei azi?
- Ştii cât sunt de nerăbdătoare să povestesc cu el.
- Bine! Ia-l! Să ai noroc cu el!
- Tu, Viorica, tu, să ştii că Brad se poartă frumos cu noi! A început să ne viziteze. Cred că i-a atras cineva atenţia…
- Mă bucur. Trebuie să plec. Să îmi povesteşti, când mai vii pe aici, ce face Vaslică! Sunt sigură că vei avea grijă de el!
Viorica a ajuns acasă, iar Roberta încă îl mângâia şi-i vorbea motănelului.

***

Au trecut câteva zile. Nelu, soţul Robertei, pescar amator, vorbea la gard cu soţul Vioricăi. Acesta din urmă povestea că a găsit foarte multe icre în crăpoaica pe care a cumpărat-o recent.  În discuţie a intervenit şi Roberta. Nici Viorica nu a stat deoparte.
- Ce mai face Vaslică?
- E aşa de drăguţ!  Toată ziua se joacă, îşi găseşte mereu ceva nou.
- Într-o zi, s-a urcat pe cuier şi mi-a trântit pălăria, apoi s-a băgat în ea.
- Sunt sănătoşi, de aceea se joacă…
- Vai, tu Viorica, sunt aşa de bucuroasă! Johnny e tot după mine. Când am plecat de acasă, l-am închis in hol. Acolo nu are ce să strice.
- Are un nume nou. Foarte bine! Spuneţi-i cum vreţi! Acum, e al vostru.
Viorica o privea pe Roberta. Chipul ei era luminos, ochii ei păreau mai albaştri. Era fericită: avea o fiinţă de care trebuia să se ocupe şi cu care să-şi împartă emoţiile şi bucuriile.