luni, 15 septembrie 2014

Prima zi de şcoală



            O frumoasă zi de toamnă îi adună pe platoul şcolii pe părinţi, elevi, dascăli şi oficiali. E 15 septembrie şi, cum se spune mai puţin academic, începe şcoala.

            Mihaela, însoţită de mama ei, aşteaptă cu nerăbdare să se termine cu agitaţia din curtea mare, plină de persoane gălăgioase.

            - Mămico, nu începe odată şedinţa? Eu nu mai pot să stau în picioare. La grădiniţă era mai frumos!
            - Vrei să mergem să vedem clasa în care vei învăţa?
            Mihaela acceptă bucuroasă. Cele două au traversat strada şi au intrat în clădirea în care, de ani buni, învăţau cei mai mici elevi. Mama ştia cine se va ocupa de fetiţa ei, dar nu îi spuse nimic Mihaelei.
            - Bună ziua, doamnă profesoară!
            O femeie de serviciu, care tocmai ieşea din sala cu material didactic, o cunoştea pe mama Mihaelei.
            - Bună ziua, Lenuţo! Care e sala domnului Măruţiu?
            - Asta din faţă.
            - Mulţumesc! Fetiţa mea e în clasa dumnealui.
            Mihaela nu mai avea răbdare. Alergă în clasă, îşi aşeză ghiozdanul în prima bancă de pe rândul din mijloc. Apoi, se uită pe pereţi. Era mulţumită cu ceea ce vedea. Planşe colorate, fotografii înrămate, perdele albe şi parasolare portocalii…
            În acest timp, mama povestea cu fosta ei elevă. Îi spunea cu s-a îmbrăcat Mihaela cu uniforma surorii mai mari, cum a rugat-o pe sora ei sa îi prindă părul în două codiţe, cum şi-a pus cordeluţa, cum a luat ghiozdanul în spate şi a ieşit în curte, unde, la umbra cireşului bătrân, erau adunate rudele care îi sărbătoreau împlinirea celor 6 ani.  La comentariile celor din curte, care spuneau că fetiţa e prea mică să meargă la şcoală, Mihaela a întins mâinile. Apoi, i-a întrebat dacă, în anul următor, uniforma nu îi va fi prea mică. Era abia luna august, iar fetiţa creştea destul de repede.
            - Mihaela a venit cu mine să se înscrie la şcoală. Secretara nota într-un registru ceea ce îi răspundea fetiţa, nu înainte de  verifica din ochi dacă e corect. Tot ce a spus, data naşterii, numele părinţilor, adresa, era corect.
            - Vreau să văd şi celelalte clase! E voie?
            - Sigur. Nu ne grăbim.
            Mihaela a mai intrat în câteva săli. Apoi, veni supărată şi spuse:
            - În celelalte clase, sunt flori pe bănci. În clasa mea, nu sunt…
            - Doamnă profesoară, vă dau eu flori! Mi le-a adus o prietenă. Vi le dau!
            - Îţi mulţumesc, Lenuţo! Mihaela, hai să împărţim florile!
            Când toate arătau aşa cum dorea, fetiţa aplaudă:
            - Acum, putem merge la şedinţă!
            Mihaela o prinse de mână pe mama ei şi o trăgea spre ieşire. Începuse ceremonialul. Se cânta imnul.
            După discursul directorului, după ce au luat cuvântul un părinte şi un elev din clasa a opta, copiii erau invitaţi să meargă în sălile de clasă. Majoritatea lor participaseră la  ultimele retuşuri. Cei mari ştiau ce săli le erau repartizate.
            „Bobocii” au părăsit curtea şcolii în aplauzele celor mari. Erau însoţiţi de învăţătorii şi părinţii lor.
            În curtea localului care le era rezervat, fiecare învăţătoare citea lista copiilor din clasa ei şi intrau cu toţii în clasă. Mihaela avea un învăţător. Nu se aştepta. Mama ei a văzut nemulţumirea de pe chipul fetiţei şi i-a şoptit la ureche:
            - E un învăţător foarte bun, vă va învăţa numai lucruri folositoare. Ai văzut ce frumos sculptează elevii lui din grupa lui de la Palatul copiilor.
            Mihaela a intrat în rând şi n-a mai spus decât:
            - Mă aştepţi la ieşire! N-ai uitat!
            În prima zi, nu se fac lecţii. Copiii au luat cărţile de pe bănci, au ascultat ceea ce le-a spus învăţătorul, au răspuns la întrebările acestuia, au încercat să reţină numele colegilor şi au fost conduşi de învăţător să cunoască şcoala. După o oră, erau liberi.
            La poartă aşteptau părinţi gălăgioşi, dar şi fraţi mai mari. Mihaela a ieşit veselă:
            - Mămico, învăţătorul meu e ca un bunic!
             
      

joi, 4 septembrie 2014

ÎNCEPUTUL


            Mă întreba, uneori, câte o persoană: „De ce v-aţi făcut profesoară? Şi încă de matematică…” Răspunsul nu poate fi dat în două cuvinte.

            Să începem cu începutul! În Maramureş, se spune că viitorul copilului este hotărât în prima zi când este aşezat la masă. Nu ştiu cât e de adevărat, dar părinţii mei spuneau că, pentru a ajunge la farfurie, m-au aşezat pe nişte cărţi mai voluminoase, puse pe scaun. Fiind învăţători, părinţii mei aveau în casă cărţi de pedagogie, manuale şcolare, un album de artă… Să-mi fi hotărât atunci viitorul? Nu prea cred.

            Când aveam cinci ani, voiam să devin cântăreaţă de operetă. Văzusem, la Constanţa, opereta „Vânt de libertate” şi eram foarte încântată. Prin clasa a patra, mă lămurise cineva să merg la fabrica de brânză din Vişeu, ca ingineră. Prin clasa a şasea, spuneam că voi urma chimia alimentară. Dar nu m-a ţinut mult. În anii de liceu, voiam Arhitectură. Aveam oarecare reţinere în legătură cu desenul tehnic, cele câteva ore din clasele a opta şi a noua nu erau suficiente. M-am gândit că aş putea să evit lipsa exerciţiului, deci am trecut la alt vis: Politehnică, Maşini de calcul.

            Profesorul cu care am susţinut proba la matematică la bacalaureat m-a întrebat ce planuri de viitor am. El mi-a explicat că, dacă tot îmi place mai mult matematica decât fizica, ar fi mai bine să urmez secţia Maşini de calcul la Facultatea de Matematică a Universităţii Babeş-Bolyai, din Cluj. Aş avea două avantaje: aş fi mai aproape de casă şi aş da admitere din geometrie, în loc două capitole din fizică, altele decât cele de la bacalaureat.

            Matematica mi-a plăcut dintotdeauna. Am învăţat-o cu plăcere şi nu mi s-a părut grea. La această convingere au contribuit tatăl meu, care inventa jocuri logice şi de calcul, învăţătoarea mea din clasele mici, Maria Mihalca, prima dirigintă, doamna Cornelia Cădar, şi cea mai mare influenţă a avut-o doamna Laurenţia Boldor, profesoara de matematică şi diriginta din anii de liceu.

            Studentă fiind, încă nu eram atrasa de ideea de a fi profesoară, chiar dacă am „exersat” conversaţia euristică pe colegii care veneau să le lămuresc anumite probleme, chiar dacă fratelui meu îi plăcea cum îi explicam ce e fulgerul, tunetul, circuitul apei… Mă bucuram când prietenii erau mulţumiţi de explicaţiile mele.

            Profesoara Elisabeta Gan, cu care am învăţat limba română în clasa a cincea, a noua şi a zecea, m-a întâlnit în Cluj ( ea, la reciclare, eu, în ultimul an). Ea mi-a spus: „Te văd profesoară. Laurenţia ar fi foarte bucuroasă!” Abia atunci am luat în serios această posibilitate.

Mi-a plăcut practica pedagogică pe care am făcut-o la Liceul George Coşbuc. Am avut atunci prilejul să predau la clasele de gimnaziu ale profesoarei îndrumătoare. Copiii erau curioşi şi mereu ne surprindeau cu câte o întrebare. Erau cuminţi, învăţau cât puteau. Am avut ocazia să predau la clase de recuperaţi, adică elevi cu dificultăţi de învăţare, şi mă bucuram de micile lor succese. Lucrul acesta mi-a prins foarte bine mai târziu, când au fost înfiinţate clasele acelea de „afiliaţi”, clase care ţineau de Şcoala generală, dar făceau materia claselor a noua şi a zecea, inclusiv o meserie, asemeni elevilor de liceu. În acea perioadă, în ţara noastră, învăţământul obligatoriu era de zece clase.

Am avut şi elevi care învăţau foarte bine, care au ajuns ingineri, profesori, medici sau muncitori cu înaltă calificare. În ciuda părerilor critice ale unor colegi sau părinţi, elevii spuneau că de la mine pot să înveţe toţi cei care vor cu adevărat să ştie. Nu am fost un zbir, dar nici foarte îngăduitoare n-am fost. Nu am obligat pe nimeni să înveţe numai materia pe care o predam, pentru că nici pe mine nu m-a obligat nimeni să învăţ. Am învăţat, pentru că mi-a plăcut să ştiu şi să pot face mai mult şi mai bine decât majoritatea colegilor mei. În mare măsură, am reuşit.

Cea mai mare mulţumire a mea e că, printre foştii mei elevi sunt şi profesori de matematică.

AMINTIRI DESPRE ÎNCEPUT…



Numeroase sunt ocaziile în care ne amintim de zilele în care începem o activitate. Poate că, în memoria noastră, cel mai bine rămâne prima zi de şcoală a fiecăruia dintre noi. Imaginea primei învăţătoare ne urmăreşte toată viaţa. Apoi, prima dirigintă. Cu trecerea timpului, aceste amintiri devin din ce în ce mai frumoase. Rămâne proaspătă în memoria multora dintre noi ziua în care „începe şcoala“.
            Mă văd în prima zi a lunii septembrie a anului 1972, păşind cu emoţie şi încredere pe poarta Grupului Şcolar U.M.C. Am găsit un colectiv unit, colegi dispuşi să schimbe idei cu noii veniţi. Am aflat atunci, cu puţină uimire, că lucrăm în  „Şcoala cu 5 directori“.
             Primele zile ale lunii au fost rezervate cunoaşterii colectivului de profesori din şcoală, examenelor de corigenţă, organizării şcolii şi întocmirii planificărilor.
            A venit şi ziua de 15 septembrie - prima zi de şcoală. Elevii erau adunaţi pe platou. Toţi purtau uniforme, lucru care le dădea un aer de „oameni mari“. Cei din  anul I erau tunşi la zero. Am aflat că era un obicei (mi se părea puţin ciudat) util. De altfel, am aflat că, de  câte ori cineva făcea câte o boacănă, se aştepta să rămână fără podoaba capilară.
            După festivitatea de deschidere, la care au participat reprezentanţi ai oficialităţilor, ai părinţilor şi ai Inspectoratului Şcolar, elevii din anul I au fost împărţiţi pe clase.
            Primisem lista cu elevii anului I M, clasă de sculer-matriţeri. (Aflasem că, în urma unui concurs serios, în care vizita medicală era foarte importantă, cu concurenţă de trei pe un loc, la această meserie erau repartizaţi candidaţii care au obţinut cele mai bune rezultate. )
            I-am încolonat pe elevi şi i-am condus în sala de clasă în care urma să participe la lecţiile teoretice. Îmi era greu să le reţin figurile. Mă gândeam, cu puţină îngrijorare, că n-am să-i  recunosc printre ceilalţi elevi. Speram să mă cunoască ei.
            Aşa s-a întâmplat. Când mă vedeau, se adunau cu toţii în jurul meu. Poate că, dacă prima clasă nu ar fi fost aşa, eu n-aş  mai fi rămas în învăţământ. Dar elevii, despărţiţi pentru prima dată de părinţi (cei mai mulţi locuiau în internat), de fraţi şi prieteni, se apropiau de cei care le dădea  atenţie.
            Am aflat, de la prima oră de dirigenţie, că elevii sunt din jurul  Blajului, Orăştiei şi din Cugir. Le-am spus că nici eu nu sunt din Cugir, dar că, atunci când au probleme, să-mi spună şi vom încerca să le rezolvăm împreună. Vă imaginaţi o clasă cu 36 de băieţi. Cei care locuiau în internat nu erau obişnuiţi cu programul, cu mâncarea de la cantină. Ba nu le ajungea, ba nu le plăcea. Nu era ca la mama acasă. Câteva lacrimi, câteva izbucniri… Apoi, acomodarea.
            Pe lângă înviorarea din pauza mare (care se făcea pe platou ), era obiceiul ca lunea, la ora 17, toţi elevii şi profesorii şcolii să participe la un careu. Aceste întâlniri aveau o tematică adecvată elevilor, dar, atunci când situaţia o impunea, pe lângă anunţuri legate de programul şcolii, erau popularizate cazuri pozitive şi negative din şcoală.
            La revederea de 10 ani de la absolvirea şcolii profesionale, am apărut când nu se aştepta nimeni. Lucram la Liceul Industrial Nr. 1 şi directorul de atunci, Mircea Olariu, afirmase într-o şedinţă că nu mai învoieşte pe nimeni, pentru că unii profesori nu au ajuns la timp la ore în săptămâna care urma învoirii. Întâmplarea a făcut că lipseau unii colegi şi cei rămaşi în şcoală am făcut un orar provizoriu. La ora 12 eram în autobuzul care mă ducea la Blaj.
            După ce şi-au manifestat zgomotos bucuria revederii, fiecare a trecut la activitatea pe care o avea înainte de sosirea mea. Atunci, Luca Voinea, fostul şef al clasei, a început  să-mi povestească unele întâmplări din viaţa lui de ucenic. La un moment dat, spune: „Nu v-aţi schimbat deloc!“.  Am început să râd.  „Aşa am plecat de la Cugir.“, am încercat să glumesc, dar nu mi-a dat voie. Mi-a  spus cum stăteau ei şi mă ascultau când le povesteam sau când le dădeam exemple din viaţa de zi cu zi, în orele de fizică, cum se adunau în jurul căruciorului când mergeam la careu cu fiică-mea, mi-a povestit şi alte întâmplări din timpul şcolii.
            Dacă ar fi să vă spun acum ce ştiu despre primii mei elevi, n-aş putea să înşir prea multe. Dar pot să  precizez că erau politicoşi şi atenţi faţă de toţi profesorii, chiar  dacă nu-i cunoşteau de la clasă, că erau grijulii cu colegii lor. Că învăţau pentru că îi preocupa soarta lor.
            Poate că una dintre cele mai mari bucurii pe care le mai poate avea un profesor astăzi este aceea de a întâlni în clasă copii ai foştilor elevi. Ne bucurăm ori de câte ori ne opreşte un fost elev şi ne spune: „Fiul meu este student“, „Fiica mea reuşit la liceu !“, „Copiii mei au absolvit şcoala profesională.“, „Nepotul meu e student. A terminat la Colegiul Tehnic…” Înseamnă că nu ne-am irosit forţele în zadar.
           

Învăţătoarea





- Bunico, mâine este prima zi de şcoală. Ai timp să îmi povesteşti cum a fost prima ta zi de şcoală?

- Am timp, nepoţico! Aşează-te lângă mine, aici, pe băncuţă!

Fetiţa se aşeză comod şi aştepta.

- Se spune că prima zi de şcoală nu se uită, că pe prima învăţătoare o ţii minte o viaţă întreagă. E un mare adevăr.

- Bunico, sunt nerăbdătoare să îmi povesteşti!

- Îmi amintesc că anul 1956, s-au schimbat uniformele. Eu aveam un fel de rochiţă pepit, încheiată la spate cu nasturi, cu guler alb detaşabil. Aveam şi un şorţuleţ negru cu volănaşe. Pentru sărbătoare, uniforma era cu şorţuleţe albe. Dar nu am găsit în magazinele din oraş.

- Am văzut că, acum, fetele poartă uniforme cu albastru…

- E mai frumos albastrul decât negrul. Şi şorţuleţul are o bandă brodată. Nu are volănaş, cum avea şorţuleţul meu, dar e mai simplu de călcat. De fapt, acum se folosesc alte materiale, sintetice, care nu se şifonează.

- Spune mai departe!

- În prima zi de şcoală, s-au adunat copiii, unii au venit cu părinţii lor, în curtea şcolii. La ora nouă, pe scenă au urcat profesorii şi învăţătorii. Directorul şcolii le-a urat „Bun venit!” elevilor din clasa întâi şi le-a urat succes la învăţătură celor din clasele mai mari. S-a referit şi la noile uniforme. Şi, pentru ca toţi părinţii să ştie cum este noua uniformă, a chemat pe scenă câţiva elevi. Printre ei, eram şi eu.

- Bunico, bunico, nu mi-ai spus că ai participat la parada modei elevilor!

- Nu mi s-a părut un eveniment important, dar acum văd că se dă mai mare atenţie modei şi persoanelor care prezintă hainele. Mă cam miră de ce preferă nişte slăbănoage…

- Bunico, te rog să îmi spui câte ceva despre cărţi, caiete…

- În anul în care am început eu şcoala, se desfiinţaseră tăbliţele. Noi scriam direct pe caiete. Cu creion la început, apoi cu toc şi cerneală. Aveam caiete liniate în aşa fel încât să scriem cât mai citeţ şi caligrafic.

- Ce înseamnă „citeţ şi caligrafic”?

- Citeţ înseamnă să se poată citi uşor, iar caligrafic înseamnă să fie frumos. Eşti mulţumită de explicaţie?

- Cum era învăţătoarea ta? Era tânără, frumoasă?

- Eu ştiu că multor copii le plac persoanele tinere, frumoase… Învăţătoarea mea nu era tânără, era mai mare decât mama mea. Avea un mod de a ne determina să fim cuminţi, era veselă, avea foarte multă răbdare…

- Tu erai cuminte?

- Cine a mai văzut copil cuminte? Nu făceam prostii mari, nu mă certam cu colegii, vorbeam frumos, chiar dacă nu aveam suficientă răbdare.

- Te certa doamna?

- Îmi amintesc că m-a chemat la catedră şi mi-a spus că vorbesc prea mult. Eu ştiam câteva litere şi, când făceam bastonaşe, spuneam că e n, sau u, dar nu era chiar aşa. Am promis că nu voi mai vorbi decât atunci când mi se va cere.

- Şi te-ai ţinut de cuvânt?

- Da, m-am ţinut de cuvânt.

- Mai spune ceva despre învăţătoarea ta!

- Era o doamnă foarte plăcută la vorbă, avea simţul umorului, era foarte pricepută la muzică, la lucrul de mână, ne antrena să prezentăm spectacole la sărbători, dar învăţam cu drag şi matematică. Încă din clasa a treia aveam corul clasei.

- Ea avea copii?

- Da, avea şase copii, trei mai mari ca mine, unul de vârsta mea şi două fete mai mici decât mine. Muncea mult în gospodărie, avea gradină, animale, băieţii erau mai neastâmpăraţi. Pentru că liceul din oraşul nostru nu avea profesor de muzică, doamna Maria Mihalca, aşa o chema pe învăţătoarea mea, a fost de acord să ocupe acel post.

- Şi n-a mai fost doamna ta?

- Am avut avantajul că mi-a fost profesoară pană când am încheiat şi liceul. A fost o doamnă foarte activă. A învăţat singură să cânte la acordeon, m-a învăţat şi pe mine, a învăţat şi a absolvit Facultatea de Limba română.

- A fost excepţională doamna.

- Sigur! Casa de cultură din oraşul meu avea mai multe formaţii artistice. Printre ele, şi un cor. La început l-a ajutat pe dirijor, apoi a devenit dirijor titular. Într-o vacanţă, m-a invitat să particip la cor. Am avut ocazia să mă plimb prin câteva oraşe şi sate, la concursuri, la inaugurări, la spectacole…

- Cred că toată lumea o iubea…

- A fost apreciată şi recompensată cu titlul de Cetăţean de Onoare al oraşului Vişeu de Sus.

- Ce frumos!

- Da, foarte frumos. Vezi, încă mai ştiu cum a fost prima mea zi de şcoală, dar am şi amintiri minunate în legătură cu învăţătoarea mea.

- Îţi mulţumesc, bunico, pentru ceea ce mi-ai spus! Sper să am şi eu o astfel de învăţătoare!

- Şi eu aş vrea… Acum, să mergem în casă! Parcă mi s-a făcut frig…




vineri, 13 iunie 2014

Coafura



 Vă căsătoriţi în 13 august, la ora 13! Atunci s-a născut fiul meu. Nu admit nici o altă variantă!”
Cristina era o fată înţelegătoare. Nu a bombănit, nu s-a enervat, a acceptat. Ce importanţă avea acel 13? Nu era superstiţioasă. Ar putea spune că 13 chiar i-a purtat noroc. Când a fost a treisprezecea în catalog, a luat premiul întâi, cu medie foarte bună.
Veni şi ziua de 13. Era vineri. De dimineaţă, soacra mare îi propune Cristinei să meargă la coafor. Fata nu fusese coafată decât atunci când a fost fotografiată pentru tabloul de absolvire a liceului şi când, reuşind la facultate, şi-a tăiat mândreţe de cozi împletite cu care se fălea în liceu.
Încercase să-şi taie singură părul. Nu era în dreapta ca în stânga. A tot tăiat să-l îndrepte, dar nu prea a ţinut. Mama a găsit-o făcând încercări. A avut o surpriză neplăcută şi singura soluţie pe care a găsit-o a fost: „Hai la coafor! Duşi e schimbul I!” Duşi, coafeza mamei, a tuns-o frumos şi a coafat-o. Bucuroasă şi mulţumită de noul ei look, a decis să-i facă o vizită tatei. A trecut fulgerător pe lângă secretară, aruncându-i un „Bună ziua!”, şi a intrat în biroul tatălui. A spus „Bună ziua! Ce mai faceţi?” Surprins, directorul n-a răspuns imediat. Când Cristina a început să râdă, a fost sigur că e fiica lui. După o vreme, tatăl povestea: „A venit în birou, coafată ca Marilyn Monroe… Norocul ei a fost că a râs!”.
Cele două femei au intrat în salonul de coafură şi soacra mare s-a adresat celui mai bun coafor, Valer. L-a rugat să-i aranjeze părul viitoarei ei nurori. Fata a spus că vrea un coc împletit, simplu, uşor. Valer s-a fâstâcit puţin: „Doamnă, domnişoară, azi e o zi specială, trebuie să vă pun părul pe bigudiuri…” Cristina a refuzat, motivând că părul ei se usucă greu. Inutilă opoziţia ei! S-a pomenit udată, „bigudată” şi vârâtă sub o cască defectă. A protestat, dar degeaba. Îşi privea ceasul. Când s-a făcut ora douăsprezece, doamna era coafată frumos. Cristina avea părul ud. S-a supărat. Toată lumea a văzut că e nemulţumită.
Valer a început să o tapeze. Cristina spunea că ea nu s-a tapat niciodată. Valer susţinea că e o ocazie specială…
Când cele două femei coborau treptele salonului, trecuse de ora treisprezece. Cristina era îmbufnată. Trebuia să se îmbrace, pantofii erau noi, Oficiul Stării civile era departe de locuinţa lor… Colac peste pupăză, s-a stârnit şi vântul. Cel mai mult a avut de suferit coafura Cristinei.
Ajunsă acasă, Cristina intră în baie. Apucă pieptenele şi se străduia să se aranjeze. „Nu sunteţi gata, striga socrul mare. Suntem în întârziere!” „Nu e gata mireasa!”.
După ce Cristina consideră că arată cum trebuie, ieşi din baie. În mănă avea un şomoiog de păr. „Plecaţi înainte! Vă ajung din urmă!” Cum să plece fără mireasă? Cât să aştepte? Unii au luat-o încetişor spre Oficiu, alţii comentau…
În foarte scurt timp, mireasa fu gata. Un pic de ruj pe buze, costumul fu îmbrăcat la un chibrit, cum auzise de la tatăl ei, sări în pantofii care aşteptau lângă uşă şi strigă: „Cine nu e gata?”
Ofiţerul Stării civile aştepta. Nu completase actele. Credea că tinerii nu s-au înţeles şi nu avea sens să le scrie pentru a le anula.
Ceremonialul căsătoriei civile a fost scurt. Cristina era puţin dezamăgită. Toţi cei prezenţi au fost serviţi cu câte un pahar de şampanie şi prăjituri. Când au ieşit pe poarta Primăriei, participanţii la ceremonie s-au întâlnit cu muncitorii care ieşeau de la schimbul întâi.
Pentru a nu mai fi nevoită să treacă prin alt şir de emoţii, mirele a luat legătura cu  o fostă colegă de clasă. Ştia că poate să-i aranjeze miresei coroniţa şi voalul în aşa fel încât să fie sigură pe ea.
Au trecut anii, dar Cristina n-a mai dat pe la coafor. Încă îşi aminteşte întâmplarea neplăcută prin care a trecut.