Profesorul de istorie

E foarte trist când pleacă dintre noi oameni pe care i-am apreciat, cărora le-am descoperit sufletul minunat, de la care am învăţat şi cărora am vrut să le semănăm! Orice am spune devine inutil. Ne vom aminti mereu cu emoţie şi cu drag de cel care ne-a sădit în suflete dragostea faţă de neam, ţară şi istoria poporului nostru.

Eram în clasa a şaptea când domnul profesor Vasile Dăbală a venit la noi în şcoală. De la primele ore ne-a cucerit cu modul în care a predat prima lecţie, o lecţie introductivă. Avea alt stil decât profesoara cu care am învăţat în anii precedenţi. La sfârşitul orei, pe tablă era o schemă pe care o completase în timp ce ne spunea ce e important să ştim despre români, care sunt evenimentele importante pe care trebuie să le cunoaştem, cum ar trebui să ne pregătim pentru examenul de absolvire. Atunci, istoria era materie de examen.

Mi-a plăcut modul în care îşi organiza lecţia, tonul vocii, modul în care vorbea despre strămoşii noştri. Îmi plăcea să ascult povestiri despre eroii neamului, dar lecţiile pe care le făcea domnul profesor au avut darul de a întări această pasiune.

La lecţiile domniei sale eram numai ochi şi urechi. Scriam tot ce trebuia, îmi făcusem un sistem de prescurtări şi notam cât puteam de mult, pentru că îmi plăceau expresiile pe care le folosea în explicaţii. Plecam cu lecţia învăţată din clasă. Era suficient să recitesc în pauza de dinainte de oră notiţele pentru a fi în stare să răspund bine la lecţie. Domnul profesor era corect, sever, când era cazul, îngăduitor când trebuia.

***

Profesorul Vasile Dăbală s-a născut la 15 mai 1932 la Petova în judeţul Maramureş. Şcoala primară o urmează la Sighet, în limba maghiară, Ardealul de Nord fiind în acei ani sub ocupaţie horthystă. În 1952 este absolvent al liceului Dragoş Vodă.

            În 1957 a fost admis la Facultatea de Istorie a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj pe care a absolvit-o în 1962. În acelaşi an, se căsătoreşte cu Ileana Eva, absolventă a Facultăţii de Geografie. Se titularizează la Liceul Teoretic din Vişeu de Sus, unde rămân până la pensionare.

Între anii 1969 şi 1978 condus liceul din Vişeu, fiind cel mai longeviv director.

A scris multe lucrări de cercetare istorică, cele mai însemnate fiind:
– Deportarea în Uniunea Sovietică a etnicilor germani din Vişeu de Sus
– Contribuţii la cunoaşterea populaţiei germane din Maramureşul de Nord         

A redactat Monografia Liceului din Vişeu care a fost piesa de referinţă a lucrării pe care, împreună cu Marian Nicolae Tomi, a finalizat-o la Semicentenarul din 2002!

            Profesorul s-a despărţit definitiv de noi, în 23 iulie 2015.

            Îşi doarme somnul de veci în cimitirul de pe Poduri din oraşul în care şi-a împletit viaţa cu cea a cetăţenilor care l-au  admirat şi care i-au urmat sfaturile.

Paparada

  

- Mi-i foame, moşucule!

- Nu mai poţi aştepta o ţâră?

            - Nu, că mi-i tare foame!

            - Bine, tu Viorico! Îţi face moşucu’ o paparadă. Bine-o fi?

            Viorica aprobă aplecând capul şi închizând ochii.

            Bunicul înteţi focul în sobă, luă o tigaie din dulăpior şi, la lumina flăcării, puse puţin ulei în tigaie. Aşeză tigaia pe sobă şi aşteptă să se încingă uleiul.

            - Moşucule, mai stau mult aşa?

            - Mintenaş, nepoata mea dragă!

            Bunicul nu avea des ocazia să gătească, dar acum era singur cu nepoţica lui. Trebuia să se descurce!

            - Moşucule, când vine mămuca? Ai spus că nu stă mult la târg.

            - Dacă n-o zinit până amu, înseamnă că n-o putut vinde purceaua.

            - Da’ de ce nu aprinzi lămpaşu’?

            - Că l-o luat ai tăi să vadă drumu’. O plecat devreme. Ziua e mai scurtă iarna.

            - Bine, bine!

            Viorica se aşeză pe marginea patului şi îşi privea bunicul. Nu-l mai văzuse pregătind mâncare. Bunicul sparse  câteva ouă, presără puţină sare, luă o furculiţă şi bătu amestecul. Când consideră că uleiul e suficient de încins, vărsă amestecul în tigaie. Amestecă de câteva ori şi, când i se păru că paparada e gata, o răsturnă într-o farfurie.

            - Viorico, hai la masă!

            - Zin amu!

            Fetiţa era obosită. Mâncă cu poftă, cu ochii cârpiţi de somn. În câteva minute, Viorica era în pat şi dormea.  

            A doua zi, când deschise ochi, fetiţa o văzu pe mama ei.

            - Bună dimineaţa, mămucă! spuse Viorica şi sări din pat. Moşucu’ mi-o făcut asară paparadă. O fost tare bună. Voi când aţi zinit?

            - Am întârziat puţin, dar moşucu’ o spus că tu ai mâncat şi te-ai culcat, nu cu mult înainte de a veni noi. Hai, să îţi povestesc ce am făcut la târg şi să îţi dau „puiu’ târgului”!

            Fetiţa aşteptă să primească pacheţelul cu turtă dulce adusă din târg şi, în timp ce mânca, mama ei îi povesti ce au făcut cu o zi în urmă.

Ai putea…

 În Cluj, la bloc, vara e foarte cald şi plictisitor. Nimic interesant. Roxana s-a bucurat foarte mult atunci când mama ei i-a propus să meargă la bunici. La ţară sunt pomi ale căror fructe au dat în pârg, în grădina bunicilor cresc legume, râul e aproape şi poate să meargă să facă baie când e cald.

Într-o zi, bunica îi spune Roxanei că vrea să spele haine şi o roagă să-i dea pantalonaşii scurţi pe care îi purtase cu o zi înainte. Şi maioul cu buline.

- Nu trebuie spălaţi, protestează Roxana.

- Dă-mi-i, că nu e frumos să umbli cu ei murdari. Râd copiii de tine.

- Nu ţi-i dau!

- Bine! Îi iau eu, spune bunica şi o rostogoleşte pe Roxana în pat. Dintr-o mişcare, pantalonaşii sunt în mâna bunicii. Maioul încă nu fusese îmbrăcat. A fost mai uşor de luat.

- Dă-mi pantalonii înapoi!, striga Roxana. Cu ce să mă îmbrac?

- Ia rochiţa galbenă!

- Nu vreau.

Bunica nu avea timp de pierdut. Ieşi din cameră şi, în câteva minute, pe sârmă se legănau hăinuţele nepoatei. În adierea dimineţii, sub un soare din ce în ce mai cald, parcă dansau tango.

Roxana văzu pantalonaşii pe care bunica îi pusese în cel mai înalt loc de pe sârmă şi îşi făcu planul să-i dea jos cu o şipcă pe care o văzuse lângă magazie.

Bunica era ocupată, dar i se păru că aude zgomote ciudate şi se îndreptă spre curte. Ceea ce văzu îi produse un zâmbet. Roxana sărea, lovea sârma cu şipca, sărea din nou şi icnea. 

Fetiţa obosise, dar nu voia să se dea bătută. Întoarse capul şi o zări pe bunica ei.

- Nu te mai obosi degeaba! Imediat se vor usca hainele. Le-am stors bine la maşină şi le-am pus la soare…

- Lasă-mă în pace!

Bunica merse la bucătărie să-i pregătească ceva bun nepoatei. Se uită după un timp în curte. Roxana nu era acolo. Nu venise nici la bucătărie. Ieşi să o caute.

O găsi în pat, acoperită cu pătura, vorbind la telefon.

- Cu cine vorbeşti?

Drept răspuns, Roxana se întoarse cu spatele spre bunica.

- Dacă nu vorbeşti cu mine, plec!

După un timp, Roxana îşi călcă pe mândrie şi merse la bunica. Avea un deget înfăşurat într-un şerveţel ud.

- Bunico, ai putea să îmi scoţi aşchia din deget?

- Aş putea, dacă m-ai ruga.

Roxana ezita, iar bunica avea de lucru. În sfârşit, Roxana spuse aproape şoptit:

- Te rog, bunico!

- Să-mi iau ochelarii şi un ac!

- Să nu mă doară!

- Nu te doare mai mult decât te-a durut când ţi-a intrat aşchia în deget. Poate nici atât. Vino aici!

- Ştii, bunico, nu m-a durut deloc!

- Asta e în loc de „mulţumesc”?

- Mulţumesc, bunico!

- Uneori, e bine să asculţi ce îţi spun… Vino, să adunăm hainele!

- S-au uscat deja?

- Aşa e vara.

- Tu ştii de toate. De acum, o să te ascult.

- Şi nu uita să spui „te rog” şi „mulţumesc”!

- Nu mai uit! Promit!

După acea întâmplare, Roxana a devenit mai ascultătoare. Vorbea zilnic la telefon cu mama, dar era veselă şi încântată de tot ce găsea în gospodăria bunicilor. De multe ori, se oferea să o ajute pe bunica în gospodărie. Dădea mâncare şi apă găinilor, aduna merele care cădeau noaptea, ajuta la aranjarea mesei…

Când nu-i era solicitat ajutorul, Roxana se juca cu pisoii. Îi aranja în şir, ca la grădiniţă, îi servea cu mâncare, le spunea poveşti şi-i încuraja să sară peste obstacolele pe care fetiţa le găsea prin gospodăria bunicilor: o perie, o cutie în care fusese îngheţată, o periniţă sau chiar bucăţele de lemn rămase de la atelierul bunicului.

Când ploua, Roxana lua o carte din bibliotecă şi-l ruga pe bunicul ei să-i citească o poveste sau îşi lua caietul şi cutia cu creioane colorate şi-şi „făcea lecţiile”. Alteori, ea era doamna, iar pisoii şi păpuşile erau copiii din grădiniţă.

Într-o zi, fetiţa alergă să-i dea bunicii vestea: venea mama. Vacanţa se termina, dar Roxana se bucura că avea ce să le povestească colegilor ei din grădiniţă. 

În tabără la Vasile Roaită

După experienţa din tabăra de la Valea Drăganului, vestea că am ocazia să merg în tabără la Vasile Roaită m-a pus pe gânduri. Eram mai mare, la Vasile Roaită mai fusesem, acolo erau părinţii mamei mele, cunoşteam oraşul, plaja, bunicii mei aveau încredere în mine şi chiar le eram de ajutor în diferite situaţii. Dacă acceptam să merg în tabără, m-ar fi aşteptat alte evenimente despre care să povestesc. Eram puţin curioasă şi ceva mai sigură pe mine decât în urma cu trei ani. Am acceptat şi am început pregătirile.

Am plecat spre Vasile Roaită într-o după-amiază. Din Beclean pe Someş am luat un accelerat, care nu intra în Gara de Nord din Bucureşti. Pentru grupurile de copii, acest lucru era un avantaj.

Când am traversat Dunărea, i-am anunţat pe cei din grup că vor putea să vadă dorobanţii de la capetele sistemului de poduri construit după planurile inginerului român Anghel Saligny, inaugurat în urmă cu aproape şaizeci şi cinci de ani. Era dimineaţă devreme şi ştiam că vom avea prilejul să vedem un răsărit de soare. Eram cu toţii la geam şi priveam cum soarele părea că iese din mare.

Trenul a intrat în gara nouă a Constanţei. Ştiam că se construieşte, dar o vedeam pentru prima dată. (Aveam în minte treptele pe care trebuia să le urcăm înainte de intrarea în vechea gară.) Am luat apoi un tren local, care ne-a dus la Vasile Roaită (din 1962, oraşul s-a numit Eforie-Sud). Din gară, am mers pe jos până pe faleză, la intrarea în staţiune. Am fost cazaţi în nişte cabane din lemn în care, iarna, locuiseră muncitorii constructori. Aveam un avantaj: eram foarte aproape de plajă.

În dormitorul nostru, în care pătrundeam dintr-un hol, erau mai mult de patruzeci de paturi. Aveam un grup sanitar cu intrare din acelaşi hol.

Am trecut pe la infirmeria taberei, ni s-a măsurat temperatura, ni s-a făcut un consult sumar şi am fost împărţiţi în grupe, detaşamente, ca o nouă organizaţie de pionieri. Instructoarea noastră ne-a adunat in faţa dormitorului şi ne-a spus:

- Aici veţi fi cazaţi. În dreapta holului este dormitorul. În faţă, grupul sanitar. Nu aveţi voie să ieşiţi în timpul nopţii. Deşteptarea se va da cu trompeta. Vă spălaţi şi mergem pe platou unde se va da raportul, pe catarg se va ridica drapelul tricolor şi apoi se merge la masă. Dacă aveţi întrebări, vă rog să spuneţi!

- Ce ar mai trebui să ştim? 

- Da, sunt câteva reguli. Nu aveţi voie să staţi la soare în timpul zilei! Să respectaţi ceea ce vă spun eu. Orice problemă aveţi, veniţi şi îmi spuneţi mie!

E drept că şi bunica ne spunea că trebuie să ne acomodăm treptat cu soarele, dar chiar să nu ne jucăm decât la umbră mi se părea o exagerare.

După ce luam micul dejun, coboram pe plajă. Acolo, alte reguli. Ni le-a prezentat medicul taberei.

- Atenţie la mine! Veţi sta cinci minute cu faţa la soare, cinci minute cu spatele, cinci minute cu mâna stângă sus, cinci minute cu dreapta sus. Se va intra în apă câteva minute şi apoi se va pleca spre tabără.

Mă gândeam cu groază la ce urma să se întâmple. Nu m-ar fi crezut nimeni, dacă le-aş fi spus, că am fost la mare. E drept că, cele cinci minute au devenit treptat zece, cincisprezece…

Era şi ceva drăguţ. După somnul obligatoriu de după-amiază, primeam un „supliment” care consta în patru biscuiţi şi două bucăţi de rahat. În rest, nu prea aveam ce face. Nu aveam cărţi, nici reviste, nu era voie să stăm în curte. Când făceam de gardă la drapel, de obicei eram câte două persoane, eram scutite de somnul obligatoriu.

Într-o zi, ne-am înţeles să furăm drapelul, aşa, de distracţie, dar să-l înapoiem înainte de a afla instructorii. Am trimis-o pe una dintre fetele de serviciu la dormitor, cu pretextul că o cheamă instructoarea. Apoi, am început o poveste cu care îi captasem atenţia celeilalte fete.  În acest timp, colega mea a coborât drapelul de pe catarg, l-a împăturat şi l-a ascuns sub bluză.

- De ce m-ai trimis la dormitor? Nu mă căuta nimeni!

- Cred că n-am înţeles eu bine… Hai să mergem, îi spun colegei.

Şi plecăm. Când ajungem la colţul cabanei, fetele de gardă observă lipsa drapelului. Ne-am distrat văzând surpriza şi teama lor. Am început să râdem şi le-a înapoiat drapelul.

Mă supăra mult regimul închis al taberei. Nu aveam nici de unde să luăm o carte poştală, un timbru. Nu ieşeam în oraş. Trecuseră două săptămâni şi nu-mi văzusem bunicii care locuiau în partea opusă a staţiunii.

Într-o zi, am fost anunţaţi că mergem la plimbare în oraş. Mă bucuram că voi revedea locuri cunoscute, că voi vedea ce s-a mai construit.

Tocmai când le povesteam vecinelor de cameră ce frumos e lângă cazinou, am fost chemată la poartă. Mă aştepta bunica. Mama îi scrisese că sunt în tabără. M-am bucurat foarte mult că directorul taberei mi-a dat voie să plec cu bunica. În sfârşit, puteam să fac ce vreau! Ni s-a spus că trebuie să revenim la ora mesei de seară.

- Sărut-mâna, bunico! -  am strigat văzând-o pe bunica.

- Bună ziua, Mioriţo! Să fii tu la câţiva paşi de noi şi să nu ştim nimic! Bine e?!

- Ştii, bunico, nu aveam cum să vă anunţ…

- Mi-a scris Marioara.

- Înseamnă că v-a scris ce mai e nou la Vişeu. În această tabără, suntem rupţi de lume.

Am avut mult de mers pe jos până la casa bunicilor, dar pe drum mi-am luat „vederi” şi timbre. - Bunicul şi unchiul Sever ne aşteptă cu nerăbdare! Sever a renunţat la camera de pe şantier.

Am vorbit cu bunicul, care s-a bucurat foarte mult că mă vede, cu unchiul, care nu s-a abţinut să mă ironizeze şi să îmi spună „Pârcă”, dar tot nu mi-a spus ce înseamnă acel cuvânt. Erau bucuroşi că am obţinut media generală zece, că sunt sănătoasă şi că am mai crescut.

În ziua următoare, am scris cărţile poştale ilustrate. Pe prima voiam să o trimit acasă. Am lipit timbrul, dar am fost chemată la o activitate. Nu am scris adresa. Grăbită, am dat „vederea” să o pună cineva la cutia poştală. Seara mi-am adus aminte că „vederea” nu avea destinatar. Bine că avea timbru!

Într-o noapte, nu puteam să adorm. Mi se mişca o măsea. O tot împingeam cu limba. La un moment dat, măseaua ajunsese deasupra altei măsele şi nu reuşeam să o aduc la locul ei. M-am ridicat din pat şi am vrut să ies. O instructoare m-a văzut şi a vrut să mă oprească. I-am făcut semn că trebuie să merg la spălător. Când m-am întors cu măseaua în mână, i-am arătat-o.

- A trebuit să ies! A trebuit să mă spăl…

- Bine, bine…

Din tot ce mi s-a întâmplat în cele trei săptămâni, am rămas cu câteva mici bucurii: mi-am văzut bunicii, am învăţat să mănânc măsline, le-am păcălit pe fetele de gardă la drapel şi m-am convins că tata are dreptate când îmi spune că sunt prea repezită.

Am plecat acasă cam nebronzată. Nici nu mă bălăcisem suficient în apa mării. Mai erau câteva zile de vacanţă. Speram să recuperez la Vişeu, unde nu mi se interzicea să stau la soare şi nici nu mi se limita timpul de scaldă. Mai aşteptam doar să fie vreme frumoasă. Pe malul Vişeului puteam să citesc sau să bat mingea. Acolo era lumea mea!

Tabăra de la Valea Drăganului

       În luna august, am primit cu emoţie şi curiozitate vestea că voi merge în tabără. Ştiam câte ceva, de la elevii mai mari, în legătură cu viaţa din tabără şi îmi făceam unele griji. Învăţasem să mă descurc singură, ştiam chiar să îmi spăl şosetele, să-mi dau pantofii cu cremă, să mă pieptăn şi să mă spăl singură, dar nu ştiam ce mi se va cere să fac în tabără.

Tata m-a anunţat că odată cu mine vor merge două fete de pe Valea Izei şi că vom fi însoţite de tatăl uneia dintre ele. Mama îmi pregătise un geamantan mic, din carton, cu câteva haine de schimb, uniforma la care ţineam foarte mult şi câteva obiecte pentru toaleta zilnică. Mă sfătuiseră să fiu politicoasă, să fiu ordonată şi atentă cu lucrurile mele. Îmi dăduseră 25 de lei şi m-au sfătuit să am grijă de bani. Mai bine să îi dau unei instructoare. Aşa nu-i voi pierde şi nu îmi vor fi furaţi.

Veni ziua plecării. Tata m-a condus până la haltă, unde eram aşteptaţi de domnul Mazilu şi cele două fete, Doina şi Smaranda. Când s-a auzit sirena locomotivei, toţi cei prezenţi au privit în direcţia din care venea zgomotul. Trenul mixt, format din două vagoane de persoane şi câteva platforme, ducea şi buştenii spre Vişeu de Jos. Conform obiceiului, mecanicul trăgea sirena când trecea podul peste râul Vişeu. De acolo, trenul mai avea de parcurs câteva sute de metri până în haltă.

Emoţiile mele au crescut, dar tata m-a încurajat, aşa cum făcea de obicei, lovindu-mă blând de două ori cu palma pe umăr. Am urcat în tren şi am alergat la fereastra deschisă. De acolo, i-am făcut tatălui un semn cu mâna. El îşi stăpânea, ca de obicei,  emoţiile. Un ultim sfat de a fi cuminte.

 Un fluierat scurt şi locomotiva a pornit gâfâind. Am mai făcut  cu mâna un semn tatălui meu, chiar dacă abia îl mai zăream prin aburii eliberaţi de locomotivă. Apoi, m-am aşezat lângă Doina. Era cald şi ferestrele vagonului rămăseseră deschise.

Până la Vişeu de Jos, trenul făcea câteva minute. Cunoşteam drumul. Înainte de a intra în gară, le-am arătat noilor mele cunoştinţe dealul despre care tata îmi spusese că se supără dacă aude copii plângând în tren. Ştiam că e o poveste spusă cu scopul de a o opri pe Nina, sora mea, să plângă. Ninei nu-i plăcea călătoria cu trenul.

În gara din Vişeu de Jos nu am aşteptat decât câteva minute. Printre dealuri, se vedea trenul care venea de la Sighet. Era un tren numai cu vagoane pentru persoane. Şi era destul de lung.

Domnul Mazilu ne-a ajutat să urcăm în tren, iar călătorii ne-au făcut loc în compartiment. Am prins curaj. Mai fusesem cu acel tren, atunci când mergeam la bunicii din Săcel sau când mergeam la Constanţa, la ceilalţi bunici.

Când bagajele erau în plasa special montată în partea de sus a compartimentului, când fiecare călător şi-a ocupat locul, am răsuflat uşurată. Am privit o vreme pe fereastră. Admiram tufişurile care rămâneau în urma trenului.

- Ce frumos e! Imediat ajungem la tunel!

- De unde ştii tu de tunel?

- Am fost pe aici, de multe ori.

- Nu ţi-e frică în tunel?

- Nu. De ce să îmi fie frică?

Un nou şuierat al locomotivei.

- Am ajuns! Se va face noapte. Fetelor, uitaţi-vă pe fereastră! Vedeţi? Sunt becuri aprinse. Tata mi-a spus că şi oamenii merg pe jos prin tunel. Drumul e mai scurt decât peste deal. Aţi văzut? Acolo era un refugiu, un fel de cămăruţă în care se pot adăposti oamenii care sunt în tunel. De aceea, din când în când, locomotiva fluieră.

- Nu-mi place în tunel!

- Lasă, că acesta e scurt! Să vezi tunelul de la Dealul Ştefăniţei! Când trecem prin el, se aprinde lumina în tren.

Între timp, s-a auzit un nou semnal dat de mecanicul trenului.

- Am ieşit din tunel! Ce lumină! În stânga e gara Iza.

- Ai dreptate, Mioara. Aici coboară oamenii care vor să meargă la Sălişte sau la  Dragomireşti… Jos îi aşteaptă un autobuz.

- Eu nu am fost niciodată acolo, dar am văzut că mulţi oameni coborând sau urcând. Aici, trenul stă mult.

În sfârşit, trenul se hotărî să se urnească. La început, greoi, apoi, din ce în ce mai vioi. Trenul trecea acum printr-un spaţiu larg. În depărtare, se vedea Iza. Curgea agale, liniştită.

- Imediat ajungem pe viaduct!

Nu aveam astâmpăr. Celelalte fete se mulţumeau să asculte şi să privească tăcând ceea ce le arătam.

- Tu ştii ce e un viaduct?

Cel care întrebase era un necunoscut, îmbrăcat în costum cu dungi fine şi cu cravată. Până atunci dezlegase cuvinte încrucişate. Urmărise în tăcere dialogul la care participam.

- Sigur ca ştiu! E ca un pod mare, numai că pe sub el nu curge apă. E un pod peste o vale mare, între două dealuri.

- Câte viaducte sunt pe aici?

- Nu ştiu exact. După acesta mai e unul, mare, chiar în centrul Săcelului, lângă sfatul popular. Şi încă unul, mic, la ieşirea din Săcel.

Necunoscutul aprobă aplecând capul.

- Ştii şi cât sunt de vechi?...

- Sigur! S-au construit în anul în care m-am născut eu.

- Adică?

- În o mie nouă sute patruzeci şi nouă.

- Exact. Dar nu numai atunci. O astfel de linie ferată se face într-un timp mai lung. Atunci, se lucra în Săcel, ai dreptate.

- Când nu am dreptate, tac.

Aş mai fi spus ceva, dar m-am ridicat şi am mers la fereastră.

- Fetelor, să vă arăt unde e casa bunicilor mei! Vedeţi plopii aceia? Sunt grupaţi. Acolo e o moară, dar din tren nu se vede. Lângă moară e o casă cu faţa spre tren.

Ştiam că bunicii ies pe prispă şi privesc trenul care trece la amiază prin comună. De aceea, fluturam baticul pe care îl luasem cu acest scop de acasă. Bunicii ştiau, cu siguranţă, că nepoata lor va fi în acel tren! Oare mă văd bunicii?

După ce ieşea de pe viaductul mare, trenul trecea din nou printr-un spaţiu îngust. Foarte aproape de tren erau tufişuri de salcâm ale căror frunze începeau să pălească şi tufe de cătină. Ştiam că pe partea cealaltă, dealul este îmbrăcat în plasă, pentru ca apa de ploaie să nu aducă pietrişul pe linie. Acolo se plantase cătină, să fixeze terenul.

- Fetelor, vreţi să vedeţi gara?

Am pus întrebarea mai mult pentru mine. Domnul Mazilu a deschis fereastra şi m-a ajutat să urc pe caloriferul din dreptul geamului. Trenul a oprit, m-am uitat prin gară, dar nu am văzut nici o persoană cunoscută.

Am rămas la fereastră mai mult timp.

- Fetelor, de aici se vede ieşirea din tunel! Vreţi să vedeţi?

Fetele s-au ridicat anevoie. Nu erau încântate. Ele plecaseră de dimineaţă de acasă, merseseră la Vişeu de Sus cu un autobuz aglomerat, erau obosite.

- Suntem pe un viaduct scurt! Vedeţi?

Nu-mi răspunse nimeni. Necunoscutul îşi luase revista şi continua să dezlege cuvinte încrucişate.

- Urmează un tunel scurt. Nu trebuie să închideţi geamul!

- Îl închidem. N-ai spus tu că urmează unul lung?

- Ba da. După ăsta. Vom merge prin tunel cinci minute. Deja s-au aprins becurile!

Voioşiei mele nu îi răspunse nimeni. M-am aşezat tăcută pe locul meu. Atunci intră în compartiment conductorul. Avea o lanternă cu care a cercetat biletele pe care i le-a dat domnul Mazilu.

- Mergeţi în tabără? Aţi mai fost?

- Eu nu am mai fost. Am terminat clasa întâi.

- Şi ce vorbăreaţă eşti! Cu cine semeni?

- Şi cu mama, şi cu tata!

- E fata domnului Grad. Părinţii ei sunt învăţători. De acea ştie atâtea.

- Bine! Să fiţi cuminţi pe unde umblaţi! Să vă odihniţi acolo!

- Mulţumim!

Au urmat câteva minute de tăcere. Numai zgomotul pe care îl făceau roţile trenului la schimbarea şinelor se mai auzea. Şi şuieratul locomotivei.

Când trenul a ieşit din tunel, m-am înveselit:

- Suntem în Dealul Ştefăniţei! De aici nu mai sunt tuneluri.

Văzând că nimeni nu-mi răspunde, m-am apropiat de geam. Trenul intra în staţie. Câţiva oameni aşteptau pe peron. În foarte scurt timp, trenul s-a urnit scârţâind şi fluierând.

Nu am mai spus nimic. Priveam pe fereastră. Era mai interesant să urmăresc pomii, florile, stâlpii care rămâneau în urmă… La Romuli, mi-a plăcut că se vedea şoseaua şerpuind pe sub viaductul pe care treceam. La Fiat, locomotiva a oprit pentru mai mult timp. Şi-a umplut rezervorul cu apă. Mi-a plăcut locul în care era amplasată staţia Coşbuc. Ştiam că urmează Salva şi am vrut să le atragă atenţia fetelor că prin tren vor trece copii cu fructe şi vânzători de îngheţată. Am renunţat când le-am văzut că picotesc.

Am rămas un timp la fereastră şi, când m-am plictisit, m-am aşezat. Nu mai aveam cu cine să vorbesc. Necunoscutul coborâse în Salva.

În Cluj, am schimbat trenul. Eram obosită fără să fac nimic altceva decât să privesc pe fereastră. Soarele coborâse mult. Din când în când îl mai zăream printre copaci.

Se înserase când am coborât în Ciucea. Acolo eram aşteptaţi de o persoană care urma să ne conducă la Valea Drăganului, unde era tabăra noastră. Omul venise pregătit cu un lămpaş ca al bunicului meu din Săcel. Ne-a făcut instructajul:

- Nu vă îndepărtaţi de mine! Vom trece pe o cărare foarte aproape de munte. În dreapta e râpa. Să nu vă depărtaţi de cărare, că puteţi cădea în vale!

Drumul printre munte şi râpă ne-a dat puţină emoţie, dar nu ne-a speriat. Oricum, e un eveniment pe care nu îl pot uita, mai ales că experienţa a avut loc în copilărie.

În tabără, am primit informaţiile necesare. M-am instalat în cameră, am dat banii unei instructoare şi, obosită cum eram, m-am grăbit să mă culc.

Nu mi-a fost dor de casă, eram destul de independentă, m-am acomodat repede cu locul şi regulile taberei. Totuşi, aveam o nemulţumire. Nu ştiam unde sunt banii şi asta mă ţinea deoparte de celelalte fete. Mergeam pe malul râului, învăţasem să împletesc pipirig, îmi spălam singură şosetele şi le puneam la uscat pe singura sârmă care era în curte. Era cald şi seara le puteam aduna.

Într-o zi, am găsit doar trei şosete. Mama îmi dăduse două perechi cu acelaşi model!

În altă zi, era înnorat şi m-am îmbrăcat cu uniforma. Aşteptam încolonate să intrăm la masă. Nu ştiu ce veselie m-a cuprins. Am îmbrăţişat-o pe fata din faţa mea. M-a văzut o instructoare şi m-a certat. Eu nu consideram că am greşit şi n-am ieşit din rând.

- Tu, aia cu uniformă, treci în faţă. Eşti indisciplinată. Să alergi trei ture în jurul clădirii! Aşa cred că te vei linişti! 

Am vrut să spun ceva, să îmi cer iertare, dar n-am reacţionat. Într-un fel, simţeam că sunt pedepsită pe nedrept. M-am consolat cu gândul că nu mă cunoaşte nimeni din tabără şi nu îmi va lua apărarea. Am alergat. Pe unde ştiam că nu sunt văzută, încetineam. Îmi venea să plâng, dar nu voiam să-i fac plăcere doamnei pe care eu o consideram nedreaptă.

Când mi-am terminat turele, am intrat la masă cu altă grupă. Mai bine!

Mâncarea era destul de bună şi mă săturam. Am avut, totuşi, o surpriză neplăcută. După o ploaie, mai multe fete au început să tuşească. Aşa că, bucătăresele au înlocuit ceaiul din zahăr ars cu un ceai ciudat. Când am întrebat de ce ni s-a schimbat ceaiul, doamna instructoare n-a spus:

- Ceaiul de ceapă e foarte bun pentru cei care tuşesc.

- Eu nu tuşesc şi nu îmi place ceaiul acesta!

Imediat mi s-au alăturat câteva fete. Instructoarea a făcut un compromis:

- Cine tuşeşte, bea tot din pahar. Celelalte, doar jumătate. Totuşi, trebuie să bea!

M-am străduit în prima zi. A doua zi nu a mai insistat nimeni să beau acel preparat care nu îmi plăcea deloc.

Într-o zi, înainte să intrăm în sala de mese, directoarea taberei ne anunţă că vom merge să vedem castelul lui Octavian Goga. Spunea ceva despre bani. Eu eram supărată şi am anunţat că nu vreau să merg, că nu mă simt bine pe autobus.

- Să nu aud comentarii. Toată lumea merge!

Am urcat şi eu în autobusul care aştepta în faţa şcolii. Nu aveam nici un chef de plimbare. Stăteam supărată pe acelaşi scaun cu încă o fată.

Prin Ciucea, am mers pe jos. Nu am reţinut nimic. Eram un robot care mergea şi atât.

Îmi amintesc că mi-a plăcut ceea ce am văzut în curtea castelului. Aleile erau pietruite, pantele erau abrupte. În faţa noastră era un perete mare, un mausoleu, pe care cineva lipea bucăţele colorate. Am adunat câteva, să le ţin de amintire. Ghidul ne-a spus că acolo se face în mozaic, adică se lipesc bucăţelele într-o ordine şi, atunci când lucrarea  gata, se vede un tablou. E drept că pe unele locuri se înţelegea câte ceva, dacă aveai imaginaţie. 

Am intrat apoi într-o bisericuţă Ghidul ne-a arătat ferestrele: o ţesătură din sârmă între care erau prinse bucăţi din sticlă colorată. Cu puţină atenţie, puteam înţelege ce scene reprezentau acele ferestre. Ghidul ne-a spus că ferestrele sunt vitralii.

Am înţeles bine: mozaic şi vitraliu. La mozaic este spaţiu alb între bucăţile colorate, iar la vitraliu, bucăţile sunt unite prin metal. Interesant.

Vizita a durat destul de mult. Am văzut şi un copac cu frunze crestate, de care nu mai văzusem. Ghidul ne-a spus că e un copac ale cărui flori seamănă cu lalelele şi că tulipanul, acel copac, înfloreşte o dată la patru ani. Era adus dintr-o ţară îndepărtată. 

Într-o zi, am zărit ceva alb în iarbă. M-am apropiat şi am ridicat obiectul. Era şoseta  pe care o pierdusem. Sărind de bucurie, am alergat la spălător şi i-am redat culoarea iniţială. Nişte fete mai mari au râs, dar eram prea bucuroasă pentru a le da atenţie.

Au urmat câteva zile fără evenimente deosebite. Traversam drumul şi ne plimbam sau făceam baie în râul care avea puţină apă. Am aflat că iarna, el îngheaţă, iar primăvara vine foarte mare, apa ajungând până la drum.  

Când ne-au adus fotografiile, m-am recunoscut şi eu în trei dintre ele.

Instructoarea grupei noastre s-a mirat că îmi pierea veselia şi nu voiam să particip la activităţile care cereau bani. Când a trebuit să plătesc fotografiile, am căutat-o pe Smaranda. Voiam să-i cer împrumut bani până ajungem acasă. Doamna m-a văzut şi m-a întrebat:

- Tu nu ai bani? Te-au trimis ai tăi fără bani?

- Am avut 25 de lei. I-am dat unei doamna instructoare, să nu-i pierd, şi nu mai ştiu care e doamna.

Din grupul de alături, veni o persoană.

- Mie mi-a dat o fetiţă 25 de lei. Tu erai? De aceea te jucai mai departe atunci când am făcut fotografii? De aceea nu ai vrut să vezi castelul? De aceea…

- Da, de aceea.

- Bine că s-a rezolvat problema! Trebuia să fii mai atentă, să ai curaj să întrebi…

După ce am achitat datoriile, n-am mai lăsat banii pe mâinile altora. De altfel, în dimineaţa următoare a venit la mine o fată şi m-a anunţat că sunt căutată. Era tata. El ne conducea acasă, după ce timpul de stat în tabără a expirat.

Îmi revenise zâmbetul, eram foarte bucuroasă, râdeam de orice. Se încheiase perioada de teamă, oarecum nejustificată. Am început să-i povestesc tatălui meu prin ce am trecut. Mă bucuram că, în sfârşit, pot fi liniştită.

- Mioara, ai un frăţior!

- Voiam o surioară… Abia aştept să îl văd! Mămica ce face? Dar Nina?

- Mămica e bine, veselă şi drăguţă cum o ştii. Nina o ajută. Are grijă de Doru, când mămica are de lucru. Spune că e a doua mămică. Ştii cât e de amabilă sora ta!

Bagajele erau aproape gata. Am plecat la gară, împreună cu Doina şi Smaranda. Era o zi frumoasă, cu soare şi destul de cald. Am avut mai mult curaj la trecerea pe lângă stâncă. Acum, vedeam şi locul nu ni s-a mai părut înspăimântător. Eram fete de la munte, obişnuite să ne căţărăm în copaci, să alergăm prin coclauri.

În gara Iza, Doina şi Smaranda au coborât. Le aştepta domnul Mazilu.

Eram nerăbdătoare să ajung acasă. Puneam multe întrebări la care tata nu voia să îmi spună prea multe. Aşa îmi stârnea curiozitatea.

Ajunsă acasă, după trei săptămâni, am avut surpriza să văd un copil mic, mai mic decât mi-am imaginat. Dormea. Nina mi-a povestit cum se ocupă ea de Doru. În timp ce vorbeam, bebeluşul a început să se foiască, s-a făcut roşu la faţă şi a început să plângă.

Mama l-a luat în braţe şi Doru a tăcut. Atunci, am avut ocazia să învăţ cum se ţine în braţe un copil foarte mic, mama mi-a explicat ce trebuie să fac pentru ca fratele meu să fie în siguranţă. Copiii nu plâng niciodată fără motiv. Plâng atunci când le este foame, când îi doare burta, când trebuie schimbate hăinuţele de pe ei.

Nu voiam să o supăr pe Nina, care era „a doua mămică” şi aveam grijă de Doru numai când mi se cerea ajutorul. Aveam timp să îmi pregătesc caietele pentru noul an şcolar care începea în scurt timp. Seara, povesteam, în special cu tata, despre evenimentele la care am participat în tabără. Mi-a cerut să explic termenii mozaic şi vitraliu, apoi mi-a arătat  albume de artă şi o carte interesantă cu opere lucrate în aceste tehnici.

La întrebarea „Mai vrei să mergi în tabără?” răspundeam prompt: „Dacă e în altă parte, dacă e altfel organizată, vreau.”.