O vizită în biblioteca oraşului

             Într-o zi de vară, am plecat cu tata la plimbare. Îmi spusese că trebuie să discute cu câteva persoane pe care eu nu le cunoşteam. Mă bucuram ori de câte ori mergeam cu tata prin locuri în care nu mai fusesem.

             Am ajuns în centrul oraşului. Ne apropiem de o uşă care nu îmi spune nimic. Tata o deschide şi spune:

            - Bună ziua! Am sosit!

Între timp, intru şi eu. O doamnă vine în întâmpinarea noastră.

- Bună ziua, domnule Grad! Vă aşteptam.

- Ea e Mioara, fiica mea.

- În ce clasă eşti?

- Am trecut în clasa a treia.

- Îţi place să citeşti?

- Foarte mult. Avem multe cărţi şi a casă… Nu atât de multe ca aici.

Tata asistă la dialogul meu cu doamna. Îmi spune:

- Dacă vrei, poţi să te uiţi la cărţi. Noi avem de discutat.

Privesc în jur. Camera, nu prea mare, cam cât clasa noastră, are cărţi pe rafturi. Unele sunt pe lângă pereţi. Pe mijlocul sălii erau câteva rafturi pe care cărţile erau aranjate frumos.

Am trecut cu grijă printre rafturi. Nu vedeam decât culori, cărţi mai subţiri,mai voluminoase… Biblioteca era mult mai mare decât cea de la şcoală în care fusesem de câteva ori.

- Uite, aici e raftul cu cărţi pentru copii, spune bibliotecara. Te descurci.

- Mulţumesc!

Iau cărţile de la dreapta spre stânga. Le răsfoiesc, le aşez la loc. Nu mi se „prind de mână”. În final, găsesc două cărţi pe care aş fi vrut să le citesc. Privesc spre uşă, acolo unde tata vorbea cu doamna. Observ că mă vede.

- Ai găsit ceva?

- Aş vrea să citesc cărţile astea. Le pot împrumuta?

- Mioara, vino să facem o fişă! La şcoală ai fişă de cititor?

- Am, dar nu prea am împrumutat cărţi. V-am spus că citesc din biblioteca noastră. De obicei, tata îmi cumpără cărţile care îmi plac.

- Am înţeles. Cărţile astea sunt mai vechi. De aceea nu le ai.

În timp ce doamna îmi completa fişa, tata s-a oprit la un raft cu cărţi de economie. N-am mai rămas în bibliotecă decât să promit că returnez cărţile în cel mult o săptămână. Am vrut să întreb dacă pot să vin cu colegele mele, dar am renunţat. Bănuiam că s-a făcut o excepţie. Eram fata tatii! 

Povestea muguraşului

Într-o dimineaţă de aprilie, soarele încălzea un muguraş de viţă de vie. Fiindu-i cald, muguraşul şi-a desfăcut coaja şi a văzut că în apropierea lui erau şi alţi muguri, mai mari.

- Sunt frăţiorii mei. Ce bine că nu sunt singur!

Timp de câteva zile muguraşul a privit în jurul lui. Tot ce vedea era nou. Pe lângă el a trecut o muscă:

- Cine eşti?

- Sunt o muscă.

- De unde ai apărut?

- Din casa din apropiere.

- Şi cum de nu te ţii de nimic? Nu ţi-e teamă că ai să cazi?

- Deloc! Noi, muştele, zburăm.

- Şi eu vreau să zbor!

- Nu se poate! Tu eşti un muguraş al viţei de vie. Rostul tău e altul.

- Care e rostul meu?

- Ştii ceva, spuse musca puţin supărată. Eu nu am timp să ţin lecţii! Trebuie să ajung la o farfurie cu mâncare…

Musca a zburat. Muguraşul a rămas singur. Nu pentru mult timp. Îi veni o idee: să vorbească cu mugurii de lângă el, cu fraţii lui.

Mugurii mai mari s-au bucurat că pot să împărtăşească muguraşului din experienţa lor. Unul dintre ei a început să se lungească şi era din ce în ce mai tăcut. Ceilalţi şopteau: „Acuş-acuş o să înflorească!”.

Muguraşul nu înţelegea nimic. Se aşeză mai bine pe crenguţa care îl sprijinea. I se făcu somn. Aţipi. Se trezi şi se întinse. Lângă el era o frunză:

- Tu de unde ai răsărit?

- De lângă tine.

- Cum? Nu înţeleg.

- În timp ce dormeai, eu m-am întins şi m-am desfăşurat.

- Vor mai apărea şi alte… cum se numesc?

- Frunze? Desigur. Şi e posibil să crească şi flori.

- Am auzit că un frate mai mare va înflori, dar n-am înţeles.

- Nu te grăbi! Ai timp să afli!

Muguraşul îşi propuse să aibă răbdare, să asculte şi să înveţe.

Trecu o săptămână şi descoperi că din el se desprindeau frunze. Acum ştia cum se numesc. Apoi, vârful lui începu să crească, să crească… şi într-o zi semăna cu vecinul lui despre care fraţii mai mari spuneau că va înflori.

Se bucura că a crescut atât de repede. Nu ştia ce se va mai întâmpla, prin ce peripeţii va trece.

Într-o dimineaţă, de florile care acum aveau un parfum delicat, s-a apropiat o fiinţă, care nu era muscă.

- Tu cine mai eşti? o întrebă curios fostul muguraş.

- Sunt o albină. Adun polen şi nectar din florile tale.

- De ce le aduni?

- Le duc în stup, aşa se numeşte casa noastră, şi acolo facem miere.

- Sunteţi multe în stup?

- Tu ştii să numeri?

- Nu prea. N-am fost la şcoală.

- Da, suntem multe şi harnice. Luăm câte puţin din fiecare floare, dar se adună…

- Cine mănâncă mierea?

- Copiii?

- Ce sunt copiii?

- Măi, dar tu chiar nu ştii multe! Lasă, că vei afla! Eu mă grăbesc.

Muguraşul nu era mulţumit de răspuns, dar începu să se înveselească atunci când veniră mai multe albine şi chiar o vietate cu aripi mari, albe.

- Tu nu eşti nici muscă, nici albină. Ce eşti?

- Sunt un fluture.

- Şi tu zbori?

- Zbor din floare în floare, duc polen de pe una pe alta… Florile pe care am dus polen vor face fructe. Dar eu sunt grăbit. Am mult de lucru. Acum plec, poate revin. Rămâi cu bine!

Fluturele se îndepărtă. Muguraşul vedea că florile lui se scuturau, iar în locul lor se formau nişte bile mici verzi.

Tocmai voia să ceară părerea unui vecin, dar lângă el se aşeză o vietate mare, rotundă, care lovea creanga pe care se afla ciorchinele cu câteva frunze, toate crescute din muguraşul nostru.

- Tu cine mai eşti?

- Sunt un piţigoi. Caut insecte şi omizi.

- De ce?

- Să le mănânc. Dacă nu le culeg, omizile îţi vor roade frunzele…

- Şi voi fi urât.

- Da, urât, dar strugurele nu se va coace, frunzele se vor usca, vor cădea de pe crengi, copiii nu vor mânca struguri.

- Copiii… repetă muguraşul ca trezit dintr-un vis. A auzit de copii, dar nu am văzut nici măcar un copil.

- Aşteaptă să se coacă boabele! Atunci vor veni copiii.    

- Bine că mi-ai spus! Aştept.

Au trecut câteva zile în care a plouat, frunzele pomilor şi-au schimbat culoarea. Parcă şi frunzele din jurul mugurului nostru arătau altfel. Boabele de strugure erau din ce în ce mai mari şi mai colorate.

- E timpul să cunosc copiii, îşi spuse vechiul mugur.

Într-o zi, veniră copiii. Erau mai mari decât tot ce văzuse mugurul nostru până atunci. Şi făceau o gălăgie! Unii cântau, alţii alergau…

De strugurele acum copt s-a apropiat o fetiţă. Întinse mâna să ia un bob.

- De când te aştept! spuse obosit prietenul nostru.

Fetiţa se minună. Îşi făcu curaj şi spuse:

- N-am mai văzut struguri care să vorbească. Te rog să îmi povesteşti ce ai făcut de când erai doar un mugur pe viţă!

- Mă bucur că am cui să-i povestesc prin câte întâmplări am trecut şi ce am aflat în scurta mea viaţă!

Fetiţa asculta povestirea rupând câte un bob delicios din strugure. Când povestea se sfârşi, fetiţa îi mulţumi bătrânului mugur şi-l asigură că, pe locul în care a deschis el ochii, în anul următor va fi un alt mugur care va trece prin aceleaşi întâmplări.

- Peste un an, eu voi veni să culeg un alt ciorchine, cu boabe la fel de bune şi de gustoase!

Bătrânului mugur îi căzu o lacrimă, dar era fericit că fetiţa se va întoarce. Închise ochii şi îşi imagina viitoarea întâlnire cu fetiţa şi cu ceilalţi copii.

Lady de Venera City

            Nenea Ion, aşa-i spuneau toţi cei care îl cunoşteau, cumpărase la Vinerea o bucată de pământ pe care voia să o lucreze după ce se pensionase. Pleca aproape zilnic cu bicicleta pe care îşi lega de cu seara uneltele. Dimineaţa, îşi punea în rucsac un pachet cu mâncare şi o sticlă cu apă rece.

            Ajuns la terenul lui, nenea Ion observă un căţeluş care alerga spre el. Căţelul gâfâia şi dădea voios din coadă.

            Bărbatul îşi rezemă de un prun bicicleta şi scoase sticla cu apă.

            - Te pomeneşti că ţi-e sete…

            Căţelul dădea din coadă, parcă ar fi vrut să răspundă.

            - Să văd cum mă descurc! Stai aşa, că am o pungă de nailon în rucsac!

            Scoase punga, o aranjă într-o gropiţă în aşa fel încât să semene cu un castron şi puse puţină apă.

            - Vino de bea! Sigur ţi-e sete. Cine ştie de când eşti pe coclauri!?

            În câteva secunde, apa fu băută.

            - Stai, că îţi mai pun, dar să nu o verşi!

            Nenea Ion îşi luă sapa şi plecă la lucru. Noul lui prieten se aşeză la umbră şi, din când în când, lătra la câte un om care trecea pe cărarea din apropiere. Îşi luase în serios rolul de paznic.

            Soarele ardea şi nenea Ion obosise. Parcă îi era şi foame. În drum spre bicicletă, rupse două roşii şi un ardei. Din primăvară plantase câteva legume să nu le mai aducă de acasă. Mai avea acolo un strat cu ceapa, castraveţi, fasole şi dovlecei. Totuşi, cea mai mare parte din teren era ocupat cu porumb.

            Căţelul îi ieşi în întâmpinare.

            - Te pomeneşti că acum ţi-e foame… Hai să mâncăm! Am nişte brânză, nişte slănină…

            Cei doi îşi împărţiră mâncarea, nenea Ion îi mai puse apă căţelului şi se întinse pe iarbă lângă noul lui prieten.

            După ce se odihni, omul merse să sape. Nu mai avea acelaşi spor. Trecuse de amiază şi aerul ardea.

            - Măi, Cuţulică, nu ştiu cum te cheamă, eu plec!

            Ghemotocul cu blană se ataşase de cel care îi dăduse atenţie şi-l privea curios. Chiar trebuie să fie părăsit din nou? Lătră scurt şi dădu din coadă. Nenea Ion era milos din fire şi, cum tot nu avea acasă un câine, se gândi să rezolve două probleme în acelaşi timp:

            - Nu cumva vrei să vii cu mine?

            Căţelul parcă înţelegea. Dădu două ocoluri bicicletei lătrând vesel.

            Nenea Ion avea în raniţă, pentru orice eventualitate, o sacoşă de nailon. O scoase şi îi făcu semn căţeluşului să se apropie. Luă fiinţa drăgălaşă cu o mână şi îi făcu din pungă un culcuş comod şi sigur. Agăţă de ghidonul bicicletei sacoşa şi părăsi Vinerea. 

            Ajuns acasă, fu înconjurat rapid de nepoţi. Ghemotocul de blană scânci:

            - Uite ce ne-a adus bunicul! Un căţel!

            - Cum îl cheamă?, întrebau nepoţii.

            - Încă nu are nume.

            - Să-i spunem Bobby, propuse cel mai mic.

            - Iar Bobby?

            - Staţi aşa!, interveni cel mai mare dintre nepoţi. E căţel sau căţeluşă?

            - Nu ştiu, spuse nenea Ion. Să vedem!

            Bunicul le dădu vestea:

            - E căţeluşă! Cum îi punem numele?

            - Pamela!, striga cel mai mic.

            - Nu e bun, e prea lung! Găsiţi un nume mai scurt!, spuse bunicul.

            - Lady e bun?

            - Foarte bun! De azi, vom avea o Lady de Venera City!

            - Ce înseamnă asta?

            - E un nume de doamnă de familie. Hai să îţi explic!.

            - Să doarmă în cuşca lui Bobby!, propuse mijlociul.

            - Vino să mă ajuţi, îl invită bunicul. Curăţăm şi vopsim cuşca. O facem ca nouă!

            Copiii aveau o nouă şi plăcută activitate de vacanţă. Nenea Ion era mulţumit şi bucuros. Şedea pe scăunelul lui şi-şi privea cu drag nepoţii. Ograda lor răsuna din nou de strigătele vesele ale copiilor. 

BUNICA ŞI CALCULATORUL II

            Bunica era la calculator. Scria ceva. La un moment dat, aruncă o privire spre ceas. Începeau ştirile la televizor. Salvă documentul la care lucra, dar nu opri calculatorul.

A revenit la calculator după o oră. Ştia că, dacă nu îl folosea un timp, calculatorul ei intra singur în stand-by, dar ecranul rămăsese albastru. Pe Desktop era un mesaj: „Calculatorul dumneavoastră a fost accesat de la distanţă. Dacă închideţi, e posibil să se piardă informaţii.”

Prima reacţie a bunicii a fost să închidă. Cu riscul de a pierde ceva.

Totuşi, îşi punea o serie de întrebări. Pe cine să roage s-o ajute? Căuta o persoană cu experienţă. A trimis câteva mesaje.

După un timp, i-a răspuns un prieten. A întrebat-o ce tip de program are, cine mai foloseşte calculatorul… Nu avea  nimic de ascuns. Nu avea pe calculator decât texte literare, scrise de ea sau salvate de pe Internet. Avea şi fotografii, mai ales cu flori. Nimic important… pentru alţii.

Dacă era aşa, nu-i rămânea decât să aştepte câteva zile, să vadă dacă e ceva ciudat cu calculatorul ei.

A doua zi s-a trezit devreme. A apăsat pe butonul Power. Era curioasă. O fi intrat cineva în calculator? O fi un virus sau numai o eroare de Windows?

Surpriza a lăsat-o fără grai. Primul text pe care l-a accesat avea înscrisă o inimioară sub titlu. Era o poezie de dragoste. Grăbită, a deschis folderul cu poezii. Fiecare poezie de dragoste avea acel semn. A deschis un articol despre îngrijirea florilor de apartament. Nu avea inimioară.

„Sunt o bunică fericită!”, îşi spuse. „M-am ales cu un virus simpatic, un virus care mă avertizează că documentul conţine o creaţie literară bună de trimis la concursul de Valentine’s Day. Să ştii că, în acest an, trimit ceva!”.

Din revista Poezia, toamna 2015

Maria Tirenescu, Draga mea, Editura PIM, Iaşi, 2015, 78 p.

O carte cu amintiri mai vechi sau mai noi, din acelea pe care dorim cu toţii să avem cui să le povestim, poate şi pentru a împărtăşi, poate şi pentru a fi siguri că le mai „dăruim” şi alte momente de neuitare, a publicat Maria Tirenescu. În prozele scurte incluse în volum deapănă întâmplări cu părinţii, bunicii sau diverşi oameni de care-şi aduce cu drag aminte, momente pe care le-a păstrat, dintr-un motiv sau altul în memorie. Pe de altă parte, cum viaţa are mersul ei, altele vorbesc despre autoare în calitate

de bunică şi de ceea ce povesteşte sau trăieşte ea cu nepoţii.

Semnalăm, aşadar, această carte fără alte analize şi consideraţii, notând doar că este vorba despre lucruri frumoase, pe care toţi le păstrăm, în felul nostru, cât mai aproape de suflet.

Marius Chelaru