Tata a lăsat pe masă ziarul din care citea. Privea
afară. Ningea liniştit, cu fulgi mari, care se aşezau frumos pe pământ, pe
pomi, pe pervazul ferestrei.. În casă era cald, iar eu răsfoiam o carte nouă de
poveşti.
Observând că tata nu mai citeşte, am lăsat cartea
şi m-am apropiat de el.
- Tăticule, îmi mai povesteşti ceva din război?
- Cam ce-ai vrea să asculţi?
- Ceva vesel.
- Chiar vesel? Poate mai puţin trist. E drept că
viaţa are şi părţi rele, triste, dar şi bune, vesele. Războiul e un lucru
trist, urât, rău. Lumea suferă…
- Aşadar, nu îmi povesteşti?
- Ba da. Ascultă!
M-am aşezat pe un scaun lângă tata.
- După ce am fost rănit, am stat o vreme în
spital, şefii mei au stabilit că trebuie să îmi refac forţele. M-au trimis în
ţară.
- Ştiu că luptai în est, împotriva armatei ruse.
Aici, în ţară erai, cum se spune, în concediu.
- Cam aşa. Ştiind că nu voi fi trimis, o vreme, pe
front, am îndeplinit, pe lângă zilele de instrucţie, şi unele sarcini
administrative. După revenirea în garnizoana de pace pentru refacere,
comandantul a socotit necesar un cadru festiv în care să fie decernate
decoraţiile celor distinşi în lupte, precum şi masa comună cu autorităţile din
oraş, într-o seară, la cazinou. A trebuit să fac aprovizionări cu materiale
speciale la Petroşani. Mi s-a dat în primire camioneta. Cu mine au venit şi
preotul unităţii şi sora gazdei mele. Oaspeţii au mers în cabină, cu şoferul, iar
eu am urcat în spate, lângă soldaţi.
- Aşa era firesc. Spune-mi mi departe!
- La întoarcere, şoferul, căruia îi dădusem ceva
bani pentru încălzire, mai avea şi el bani, mai avea şi bucuria că s-a întors
sănătos, a primit şi de la popa, s-a „afumat” de-a binelea. Eu nu observasem.
- Cum s-a afumat? Unde?
- E un alt fel de a spune că s-a cam îmbătat. Până
când noi am cumpărat ce trebuia, el a băut…
- Am înţeles.
- Ne întorceam cu o viteză, nu tocmai potrivită.
La trecerea peste calea ferată la Livezeni, şoseaua era în curbă şi cu ceva
polei, şoferul nostru a văzut venind din faţă un autoturism. Şoseaua era îngustă.
Era prea târziu să oprească. Şoferul de la maşina mică a încălecat o grămadă de
pietriş din dreapta şoselei. Pentru a evita ciocnirea, şoferul nostru a
manevrat brusc, a tras spre dreapta, dar a agăţat un stâlp. A scăpat volanul şi
camioneta s-a răsturnat de pe şosea într-o
cultură de porumb.
- Şi ce-ai făcut?
- Când am văzut că maşina se răstoarnă, am sărit
în zăpadă peste oblonul din spate. Ostaşii răsturnaţi odată cu maşina şi
bagajele n-au avut nimic de suferit. Cei din cabină s-au răsturnat unul peste
altul. Dedesubt era popa, la mijloc femeia, iar deasupra, şoferul. Portiera se
putea deschide. I-am ajutat să iasă afară. Nu era nimeni rănit.
- Cine era de vină? Ce au făcut cei din maşina
mică?
- Cei din autoturism au alergat să ne dea ajutor.
Am ridicat împreună maşina pe roate. Motorul nu suferise stricăciuni. Maşina a
fost scoasă la şosea.
- Aţi avut o maşină zdravănă.
- Cei din maşina mică, văzându-ne militari, au
întrebat cât îi costă paguba. Au achitat pe loc. Nu ne-am legitimat, nu ne-am
cunoscut. În timpul nopţii şoferul, ajutat de nişte prieteni de la fabrica de
măşti, a reparat caroseria.
- Dar cumpărăturile?
- Untul preotului s-a amestecat cu tărâţele pe
care le cumpărase. Câteva sticle cu vin s-au spart. După recuperarea pagubei
i-au mai rămas şi şoferului pentru prieteni.
- Pe vremea aceea aveaţi bani.
- Da, eram ofiţer al Armatei române. Primeam atât
cât să mă descurc în orice situaţie. Ţi-a plăcut povestirea?
- Da, a fost drăguţă.
- Acum, ce spui de o plimbare? E atât de frumos
afară!
- Ce bine! Imediat sunt gata! Ca la armată.
În câteva minute, eram în stradă. Alergam şi
făceam bulgări pe care îi aruncam în pomi, să scutur zăpada.
Şi ningea, ningea liniştit, cu fulgi mari, cum
numai în copilărie mai ningea…
