joi, 31 martie 2016

Lady de Venera City

            Nenea Ion, aşa-i spuneau toţi cei care îl cunoşteau, cumpărase la Vinerea o bucată de pământ pe care voia să o lucreze după ce se pensionase. Pleca aproape zilnic cu bicicleta pe care îşi lega de cu seara uneltele. Dimineaţa, îşi punea în rucsac un pachet cu mâncare şi o sticlă cu apă rece.
            Ajuns la terenul lui, nenea Ion observă un căţeluş care alerga spre el. Căţelul gâfâia şi dădea voios din coadă.
            Bărbatul îşi rezemă de un prun bicicleta şi scoase sticla cu apă.
            - Te pomeneşti că ţi-e sete…
            Căţelul dădea din coadă, parcă ar fi vrut să răspundă.
            - Să văd cum mă descurc! Stai aşa, că am o pungă de nailon în rucsac!
            Scoase punga, o aranjă într-o gropiţă în aşa fel încât să semene cu un castron şi puse puţină apă.
            - Vino de bea! Sigur ţi-e sete. Cine ştie de când eşti pe coclauri!?
            În câteva secunde, apa fu băută.
            - Stai, că îţi mai pun, dar să nu o verşi!
            Nenea Ion îşi luă sapa şi plecă la lucru. Noul lui prieten se aşeză la umbră şi, din când în când, lătra la câte un om care trecea pe cărarea din apropiere. Îşi luase în serios rolul de paznic.
            Soarele ardea şi nenea Ion obosise. Parcă îi era şi foame. În drum spre bicicletă, rupse două roşii şi un ardei. Din primăvară plantase câteva legume să nu le mai aducă de acasă. Mai avea acolo un strat cu ceapa, castraveţi, fasole şi dovlecei. Totuşi, cea mai mare parte din teren era ocupat cu porumb.
            Căţelul îi ieşi în întâmpinare.
            - Te pomeneşti că acum ţi-e foame… Hai să mâncăm! Am nişte brânză, nişte slănină…
            Cei doi îşi împărţiră mâncarea, nenea Ion îi mai puse apă căţelului şi se întinse pe iarbă lângă noul lui prieten.
            După ce se odihni, omul merse să sape. Nu mai avea acelaşi spor. Trecuse de amiază şi aerul ardea.
            - Măi, Cuţulică, nu ştiu cum te cheamă, eu plec!
            Ghemotocul cu blană se ataşase de cel care îi dăduse atenţie şi-l privea curios. Chiar trebuie să fie părăsit din nou? Lătră scurt şi dădu din coadă. Nenea Ion era milos din fire şi, cum tot nu avea acasă un câine, se gândi să rezolve două probleme în acelaşi timp:
            - Nu cumva vrei să vii cu mine?
            Căţelul parcă înţelegea. Dădu două ocoluri bicicletei lătrând vesel.
            Nenea Ion avea în raniţă, pentru orice eventualitate, o sacoşă de nailon. O scoase şi îi făcu semn căţeluşului să se apropie. Luă fiinţa drăgălaşă cu o mână şi îi făcu din pungă un culcuş comod şi sigur. Agăţă de ghidonul bicicletei sacoşa şi părăsi Vinerea. 
            Ajuns acasă, fu înconjurat rapid de nepoţi. Ghemotocul de blană scânci:
            - Uite ce ne-a adus bunicul! Un căţel!
            - Cum îl cheamă?, întrebau nepoţii.
            - Încă nu are nume.
            - Să-i spunem Bobby, propuse cel mai mic.
            - Iar Bobby?
            - Staţi aşa!, interveni cel mai mare dintre nepoţi. E căţel sau căţeluşă?
            - Nu ştiu, spuse nenea Ion. Să vedem!
            Bunicul le dădu vestea:
            - E căţeluşă! Cum îi punem numele?
            - Pamela!, striga cel mai mic.
            - Nu e bun, e prea lung! Găsiţi un nume mai scurt!, spuse bunicul.
            - Lady e bun?
            - Foarte bun! De azi, vom avea o Lady de Venera City!
            - Ce înseamnă asta?
            - E un nume de doamnă de familie. Hai să îţi explic!.
            - Să doarmă în cuşca lui Bobby!, propuse mijlociul.
            - Vino să mă ajuţi, îl invită bunicul. Curăţăm şi vopsim cuşca. O facem ca nouă!
            Copiii aveau o nouă şi plăcută activitate de vacanţă. Nenea Ion era mulţumit şi bucuros. Şedea pe scăunelul lui şi-şi privea cu drag nepoţii. Ograda lor răsuna din nou de strigătele vesele ale copiilor. 

miercuri, 9 martie 2016

BUNICA ŞI CALCULATORUL II



            Bunica era la calculator. Scria ceva. La un moment dat, aruncă o privire spre ceas. Începeau ştirile la televizor. Salvă documentul la care lucra, dar nu opri calculatorul.
A revenit la calculator după o oră. Ştia că, dacă nu îl folosea un timp, calculatorul ei intra singur în stand-by, dar ecranul rămăsese albastru. Pe Desktop era un mesaj: „Calculatorul dumneavoastră a fost accesat de la distanţă. Dacă închideţi, e posibil să se piardă informaţii.”
Prima reacţie a bunicii a fost să închidă. Cu riscul de a pierde ceva.
Totuşi, îşi punea o serie de întrebări. Pe cine să roage s-o ajute? Căuta o persoană cu experienţă. A trimis câteva mesaje.
După un timp, i-a răspuns un prieten. A întrebat-o ce tip de program are, cine mai foloseşte calculatorul… Nu avea  nimic de ascuns. Nu avea pe calculator decât texte literare, scrise de ea sau salvate de pe Internet. Avea şi fotografii, mai ales cu flori. Nimic important… pentru alţii.
Dacă era aşa, nu-i rămânea decât să aştepte câteva zile, să vadă dacă e ceva ciudat cu calculatorul ei.
A doua zi s-a trezit devreme. A apăsat pe butonul Power. Era curioasă. O fi intrat cineva în calculator? O fi un virus sau numai o eroare de Windows?
Surpriza a lăsat-o fără grai. Primul text pe care l-a accesat avea înscrisă o inimioară sub titlu. Era o poezie de dragoste. Grăbită, a deschis folderul cu poezii. Fiecare poezie de dragoste avea acel semn. A deschis un articol despre îngrijirea florilor de apartament. Nu avea inimioară.
„Sunt o bunică fericită!”, îşi spuse. „M-am ales cu un virus simpatic, un virus care mă avertizează că documentul conţine o creaţie literară bună de trimis la concursul de Valentine’s Day. Să ştii că, în acest an, trimit ceva!”.

joi, 3 martie 2016

Din revista Poezia, toamna 2015



Maria Tirenescu, Draga mea, Editura PIM, Iaşi, 2015, 78 p.
O carte cu amintiri mai vechi sau mai noi, din acelea pe care dorim cu toţii să avem cui să le povestim, poate şi pentru a împărtăşi, poate şi pentru a fi siguri că le mai „dăruim” şi alte momente de neuitare, a publicat Maria Tirenescu. În prozele scurte incluse în volum deapănă întâmplări cu părinţii, bunicii sau diverşi oameni de care-şi aduce cu drag aminte, momente pe care le-a păstrat, dintr-un motiv sau altul în memorie. Pe de altă parte, cum viaţa are mersul ei, altele vorbesc despre autoare în calitate
de bunică şi de ceea ce povesteşte sau trăieşte ea cu nepoţii.
Semnalăm, aşadar, această carte fără alte analize şi consideraţii, notând doar că este vorba despre lucruri frumoase, pe care toţi le păstrăm, în felul nostru, cât mai aproape de suflet.

Marius Chelaru


luni, 1 februarie 2016

Cum se fac observaţiile meteorologice

Într-o zi, am observat că tata merge în grădina în care lucrau elevii. L-am întrebat ce vrea să facă acolo.
- Vino să vezi!
În locul cu iarbă, aproape de gardul grădinii apăruse o căsuţă pe nişte picioare lungi.
- Când au apărut astea? Nu le-am văzut. Îmi arăţi ce e înăuntru?
Tata a descuiat lacătul şi a deschis uşa. Am văzut trei termometre mari. Era acolo şi un aparat de care nu mai văzusem.
- Aici sunt un termometru de uscat, un termometru minim si un termometru pe care trebuie să-l ud. Aparatul acesta e un higrometru.
- La ce foloseşte?
- Termometrul măsoară temperatura. Asta cred că ştii. Higrometrul măsoară umezeala din aer. Când plouă, aerul e umed şi acul indicator e mai la dreapta. Când aerul e uscat, acul se opreşte mai la stânga.
- Am înţeles.
- Mioara, în vârful stâlpului este o giruetă.
- Ce rost are?
- Indică direcţia din care bate vântul. Ştii punctele cardinale…
- Sigur: răsărit, apus, miază-zi şi miază-noapte.
- Li se mai spune şi est, vest, sud şi nord.
- Da.
- Vezi acolo sus este o tăbliţă care se mişcă numai când suflă vântul.
- Da, văd. Acum s-a mişcat.
- Vezi şi bucata aceea cu liniuţe. Când aerul se mişcă, tăbliţa e la zero. Apoi poate fi 1, 2…
- Am înţeles. Cu cât bate mai tare vântul, cu atât tăbliţa e la un număr mai mare.
- Spunem un metru pe secundă, doi metri pe secundă…
- La doi… Am înţeles.
- Aici sunt doi cilindri. Deasupra sunt deschişi, ca doua oale înalte fără capac.
- La ce sunt bune. Curge apă în ele când plouă.
- Exact. Putem măsura câtă apă se aduna în 12 ore sau într-o zi. Uite, scoatem de aici vasul de jos şi măsurăm cu eprubeta gradată..
- E foarte interesant.
- Ceea ce avem aici, cu toate aparatele astea, împreună cu încă un aparat care e în casă, formează un punct de observaţii meteorologice.
- Adică?
- Vom nota într-un caiet ce temperatură a fost în oraş, dacă a plouat, dacă a bătut vântul, cât de mult a plouat…
- Dacă ninge?
- Topim zăpada şi apoi măsurăm.
- Mă înveţi şi pe mine?
- Sigur. Dacă eu sunt plecat din oraş la ora la care trebuie făcute observaţiile, vei citi tu. Şi vei nota cu creionul pe caietul de observaţii.
După ce am fost împreună pe teren, tata mi-a permis să merg singură.
A trecut timpul şi eu făceam cu seriozitate observaţiile.
Într-o zi, în timp ce notam datele, de mine s-a apropiat un domn. M-a întrebat cum citesc, ce reprezintă fiecare obiect, la ce e util… Eram în temă şi mă bucuram că pot să explic cuiva ceea ce îmi explicase tata. Domnul mi-a mulţumit şi m-a însoţit până la uşă.
Între timp, sosise tata. Am văzut că, în timp ce vorbeau, se uitau la mine.
- Mioara, domnul a venit de la Cluj să vadă cum mă descurc, dacă pot să fac observaţiile şi, tocmai azi, te-a găsit pe tine. Mi-ai ţinut locul foarte bine! M-a felicitat, dar trebuia să te felicite şi pe tine.
Eram atât de bucuroasă! Veneau colegi de clasă cărora le explicam ce lucrez eu acolo, dar chiar unui inspector să îi ţin lecţii! Acesta chiar era un eveniment!

Când ne-am mutat din clădirea şcolii am mutat şi observatorul meteorologic la noua adresă. Am înregistrat tot ce ni s-a cerut până în 1963, când ne-am mutat la casa noastră.

miercuri, 27 ianuarie 2016

Scrisoarea

Merg foarte rar cu trenul. De data asta, mi s-a părut mai comod. Distanţa până unde voiam să ajung era mică. În tren puteam să citesc, să discut cu vreun călător sau, pur şi simplu, să urmăresc peisajul.
Am urcat în vagonul al doilea. Nu erau decât doi călători, care jucat table. M-am aşezat la fereastră. Pe bancheta din faţa mea era o foaie împăturată. Am aşteptat să vina cineva să o ia. Nu a venit nimeni. Trenul pornise. Neavând nimic concret de făcut, am citit scrisoarea.
„Până acum am făcut cam ceea ce am vrut, cu rezultate mai bune sau mai slabe, după împrejurări. Când am acceptat să fac parte dintr-un grup, am aşteptat să mi se prezinte condiţiile, avantajele, dezavantajele şi un volum aproximativ de muncă. Am considerat că necesară indicarea unui termen limită pentru orice operaţiune pe care urma să o fac. Nu am fost, ori n-am ştiut eu, recomandată de nimeni. Am fost convinsă că doar priceperea şi activitatea mea mă recomandă pentru a ocupa o funcţie. Când accept să mă angajez să particip la o lucrare, ştiu bine la ce mă pot aştepta.
De data asta, cred că am greşit. Am fost sinceră, am trimis o fotografie în care se vede că sunt trecută de mult pe linia moartă, am mai şi spus că pregătirea mea e de matematician, că scriu de plăcere. Cred că aceste lucruri m-au ajutat să fiu eliminată de pe lista posibililor aleşi. Ca în bancul acela: urâta sunt, pregătire n-am… Ce să caut acolo? Să le spun să nu conteze pe mine.
Se mai înşeală oamenii… Eu m-am înşelat. Păcat că mi-am făcut iluzii. Văd şi eu că azi sunt mai bine văzute tinerele. Nimeni nu caută persoane cu experienţă. Totul e să ai aspect. Nu spun că tinerele nu trebuie promovate, dar nu vă imaginaţi cât de greu e să accepţi că ai îmbătrânit, că nu mai poţi concura cu tineretul, chiar dacă încă nu eşti ramolit de tot, că nu mai eşti bun nici să deschizi gura.
Din aceste motive, mă voi retrage înainte să mi se spună că nu corespund postului.”
Am rămas pe gânduri. Îi dădeam dreptate. Dar cui să-i spun?