Mătuşa
Ileana era o femeie în vârstă care locuia singură într-o casă mică de la
marginea satului. Avea o grădină şi câţiva pomi. Nu cerea nimic de la nimeni.
Se descurca numai cu pensia de urmaş pe care o primea.
Într-o
dimineaţă, a constatat că au căzut prea multe piersici. Nu le putea mânca pe
toate, înainte de a se strica. Îi părea rău de fructe, dar nici prin vecini nu
erau copii cărora să le dea.
Îi
veni o idee. „Să fac dulceaţă şi voi avea şi la iarnă ceva bun şi aromat! Mai
am un kilogram de zahăr.”
Aşadar,
mătuşa Ileana s-a apucat de lucru. A pus piersicile într-o găleată, apoi peste
ele a pus apă caldă. A constatat că se poate lua coaja mai uşor. Apoi, spăla
bucăţile obţinute după scoaterea sâmburilor şi înlăturarea părţilor strivite
într-o oală cu apă rece. În cratiţa în care făcea de obicei dulceaţă, punea un
strat din bucăţi de piersică şi-l pudra cu zahăr.
Mătuşa încerca
să facă economie ori de câte ori putea. Apa rece din oală era tocmai bună să
ude trandafirul. Numai că nu totul iese aşa cum se plănuieşte. Bătrâna a călcat
pe o pietricică, oala s-a înclinat şi puţină apă a curs pe piciorul ei. „Aşa,
că mi-am luat azi două perechi! Nici n-am terminat cu piersicile şi trebuie
să-mi spăl şosetele.”
După ce aşeză cratiţa la rece, îi duse resturile
de piersici vecinului de vizavi. El îi spusese că adună fructe pentru ţuică şi
îi spusese să-i ducă, atunci când are, coji, fructe, dulceaţa pe care nu o
mănâncă… În schimbul lor, vecinul îi dădea, în fiecare an, o sticlă cu ţuică
din care mătuşa îi servea cu câte un păhărel pe cei care o ajutau să taie
lemne, să sape grădina, să-i facă vreun serviciu…
Obosită, s-a
aşezat pe pat. A aţipit imediat şi a visat că fiersese dulceaţa, dar nu avea
borcane. S-a trezit speriată. „Ce vis! Şi ce zi! Parcă toate sunt pe dos.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu