Struguri timpurii

            Se pensionase cu doi ani în urmă. Era liniştită, reuşea să îşi ducă la bun sfârşit majoritatea planurilor pe care şi le făcea. Îi plăcea să se ocupe de flori, nu se dădea în lături nici de la alte munci în gospodărie.

            Luna august era pe sfârşite. Viţa de vie adusă de rudele de la Drăgăşani începuse să îşi coacă strugurii. Irina rupea câte un ciorchine, mai mult să îşi potolească setea, atunci când avea mai mult de lucru prin curte.

            Într-o zi, după ce îi duse soacrei sale mâncarea de amiază, o întrebă:

            - Ai mânca un strugure? Au început să se coacă.

            - Da, răspunse monosilabic bătrâna care, de când era ţintuită la pat, uitase cum e să iei fructele direct din pom, cum e să faci mâncare, cum e să faci curăţenie…

            Irina luă o scară mai uşoară, cam veche, şi o rezemă de peretele casei. Alesese cu grijă locul. Scara nu putea să alunece, de pe ea ajungea destul de bine să ia struguri şi să-i aşeze provizoriu pe pervazul ferestrei.

            Rupse un bob, îl strivi cu plăcere în gură, adună 4-5 ciorchini şi se întinse după altul. Auzi un pârâit şi, în aceeaşi clipă alunecă. Se opri pe fuşteiul următor celui pe care se sprijinise.

            Surpriza fusese atât de mare că nu îndrăznea să se mişte. Nu îşi mai simţea piciorul drept şi mâna dreaptă. Ştia că durerea se va atenua cu trecerea timpului. Încercă să mişte mâna. Avea o zgârietură la încheietură. Nu era o problemă! Îşi făcea curaj repetându-şi în gând că, de când a avut mâna ruptă, a luat sistematic o combinaţie care conţine şi calciu, recomandată de farmacistă.

            Nu  ştia cât de gravă e situaţia. La un moment dat, s-a gândit să cheme pe cineva în ajutor. Pe cine? Pe vecina de vizavi, care pleacă mai rar de acasă, pentru că şi ea  locuieşte cu mama ei în vârstă. În condiţia în care era, Irina nu ştia dacă vecina o va auzi.

            Mai avea o variantă: să apeleze la vreun trecător, care tocmai ieşise de la schimbul I şi merge spre casă. Zâmbi acestui gând. Şi-ar fi stricat imaginea. Lumea o ştia luptătoare, sprintenă, energică, descurcăreaţă.

            După un timp, care putea fi de zece minute sau mai puţin, Irina îşi făcu curaj şi, fără grabă, sprijinindu-se de scară, lăsându-şi greutatea numai pe piciorul stâng, se răsuci cu faţa spre trotuar şi reuşi să păşească pe locul solid. Nu se lăsă pe piciorul drept. Se temea să nu se fi rupt. Căzuse pe el, de acolo cedase fuşteiul.

            Întoarse capul să privească încă o dată scara. Arăta ca o gură ştirbă. În toamna trecută, tot de pe acea scară culesese strugurii, dar acum…

            Mâna nu o mai durea. Încercă să păşească pe piciorul drept, sprijinindu-se de zid. Prinse curaj nesimţind durere. Totuşi, nu insistă.

            Îşi spunea că are prea multe de făcut pentru a-şi plânge de milă. În primul rând, soacra aştepta strugurii, apoi, pisica o chema să ducă ceva de mâncare pisoilor pe care îi dusese în podul magaziei. Pe soba din bucătărie fierbea bulionul. Trebuia supravegheat.

            Irina luă farfuria pe care o adusese pentru struguri, merse şchiopătând la bucătărie, aprecie situaţia, spălă strugurii şi merse la soacra ei, căreia îi spuse că a căzut cu scara. Nevăzând nicio reacţie din partea bătrânei, nu se necăji.

            Verifică bulionul, luă într-o cutiuţă puţină hrană uscată pentru pisici, urcă atentă scara din magazie, lăsă mâncarea şi reveni în bucătărie după lapte. Duse laptele în ambalajul de carton în care se afla. Mereu atentă să aibă o mână pe scară şi să se sprijine pe piciorul stâng, operaţiunea „Pisoii” se desfăşură bine.

            După ce aşeză  sticlele de bulion între pături, îi duse soacrei mâncare şi o pregăti de seară. Apoi, se aşeză în faţa televizorului din sufragerie. Voia să vadă ultimul episod al unui serial. În timpul unei pauze publicitare, verifică ce face soacra. Dormea.

            Când s-a sfârşit filmul, s-a ridicat în grabă, ca de obicei, şi a constatat că o mai doare piciorul. Şi-a amintit că trebuie să fie prudentă.

            Coborî cu grijă treptele casei în care locuia soacra, amintindu-şi că fiica ei mijlocie i-a atras atenţia că nu mai e veveriţă… Dar nici struguri nu mai visează.