Recompensa

În clasa a şasea, în clasa noastră au venit două fete: Maria, fiica unui activist de partid din Ruscova, şi Parasca, verişoara ei, de aceeaşi vârstă. La oraş se făcea mai multă carte ca la ţară. În plus, aveau ocazia să înveţe corect limba română.

Când aveam mai puţine ore, mergeam la fete să povestim. Locuiau în clădirea Comisariatului militar, în două camere. În curte era o fântână şi mi se părea interesant acel loc aflat în apropierea stadionului. Cu Parasca am încercat să vorbesc folosindu-mă de bruma de limbă rusă pe care o învăţasem în anul precedent. Am aflat că fetele vorbesc limba ucraineană, mai exact, sunt ruşte. Bănuiam că există o legătură între Ruscova şi naţionalitatea lor. M-au învăţat un cântec.

Cuvintele sunt aici:

„Я шахтарочка сама,

Звуть мене Маруся.

В мене чорних брів нема,

Та я не журюся.

Шахтарочка, молодесенька,

В мене чорних брів нема,

Та я не журюся.”

            Am înţeles, apelând la limba rusă, unde молодой шахтёр înseamnă tânăr miner, că e vorba de Marusia, o tânără mineriţă.

În acea vreme, se organizau grupe de întrajutorare. Din grupa mea făceau parte Victor Ulici, fiul unui activist de partid, Maria şi Parasca. Cu Victor fusesem colegă din primii ani de şcoală. Era mai neatent, se juca şi în timpul orelor, dar ştiam cum să vorbesc cu el. Cu fetele, trebuia să consum mai mult timp. Parasca era mai deschisă, răspundea şi întreba, când nu înţelegea cuvântul. Maria era tăcută, dar Parasca îi traducea şi îi explica, dacă era cazul.

Când aveam o temă grea, ne întâlneam în casa lui Victor, unde era mai mult spaţiu, şi rezolvam problemele.

Într-o zi, domnul profesor Grigore Pop ne-a dat ca temă să scriem o compunere care să se refere la Pietrosul Rodnei. Am discutat în clasă, dar nu era foarte uşor, cel puţin pentru colegii din grupa mea. Ne-am întâlnit toţi patru, am început să lucrăm. Eram preocupată ca lucrările colegilor mei să nu aibă acelaşi conţinut. Nu a fost simplu. În mare parte, cele trei compuneri erau făcute de mine.

Tema la geometrie a fost mai simplă, scriau acelaşi lucru.

Am ajuns acasă când se înserase. Nu mai aveam chef de teme. Am scris repede tema la geometrie, am învăţat la celelalte materii şi am uitat pur şi simplu de tema de la limba română.

Dimineaţă, când îmi făceam ghiozdanul, mi-am amintit de compunere. Nu mai aveam timp să scriu. Am scris un început, dar trebuia să fug. La şcoală, până când intrau profesorii în clasă, până când făceau prezenţa, scriam de zor la temă. Limba română aveam după pauza mare. Am avut noroc? Poate.

Profesorul a numit câţiva elevi să citească tema. Nu era încântat de ceea ce a auzit. Mi-a cerut şi mie să citesc. Am început cam timid, lucru sesizat şi de colegi. Unii ştiau că mi-am scris în recreaţii compunerea.

Profesorul se plimba prin clasă. Nu ştiam dacă mă ascultă sau nu. Când am spus: „codrul de brad ascundea haiducii la poalele lui”,  profesorul s-a oprit şi am simţit că e atent. Am prins curaj şi am citit până la capăt. Am terminat într-un mod neaşteptat, cam abrupt.

- Asta a fost tot?

- Atât am scris.

Profesorul a deschis catalogul şi a repetat „codrul de brad ascundea haiducii la poalele lui”. A făcut o pauză şi a spus:

- Pentru azi, ai un zece.

Şi, văzând nedumerirea elevilor, a continuat:

- Dacă, din vârful Pietrosului, ne-am uita seara spre Vişeu, am vedea oraşul nostru ca un muşuroi pe care s-au aşezat licurici… Mioara, cum ţi-a venit ideea asta? Este excepţională. Pentru asta şi cea pe care am spus-o înainte îţi dau nota. Nu pentru toată tema. Am considerat că pentru astfel de imagini pot să dau o recompensă.

- M-am gândit la tuburile de neon care luminează centrul oraşului…

În recreaţie, am văzut reacţia colegilor. Eram foarte bucuroasă că găsisem ceva demn de remarcat, după ce mi-am „stors creierii” cu o zi înainte.