Ursul

             Dimineaţă senină de vară. Mă jucam cu păpuşile sub geamul bucătăriei. Le pregăteam mâncare din câteva frunze adunate din grădină, le făceam un tort dintr-o crăiţă şi le cântam un cântecel învăţat de la radio.

            Din locul în care eram, auzeam zgomotul străzii. Era vineri şi lumea venea de prin satele de pe Iza şi Vişeu să vândă sau să cumpere cele necesare. Fusesem şi eu la piaţă, mă uitasem şi eu prin târgul de animale. Nu mi-au rămas ochii la nimic. Mai interesant era jocul cu păpuşile.

            La un moment dat, am auzit zgomotul făcut de o tobă: ta-ta-ta-ta ta-ta-ta… Şi acest ritm se repeta. Tocmai când mă gândeam să fug la gard să văd ce se întâmplă pe stradă, aud:

            - Mioara, Mioara, ai văzut ursul?

            Era Ileana, fiica vecinilor.

            - Ce urs? Unde să văd urs în oraş?

            - Hai repede la gard!

            Las păpuşile şi fugim la gard. Urcăm pe un stâlp, sprijinindu-ne de teiul care creştea în apropiere.

            Gălăgie mare, mulţi curioşi, în special copii. Un ţigan bătea la o tobă şi cânta:

            - Joacă bine, Moş Martine, că-ţi dau miere de albine!

            Era ritmul pe care îl auzisem cu câteva minute în urmă.

Un alt ţigan, mai zdravăn, ţinea ursul de un lanţ care atârna de zgarda care era în jurul gâtului namilei. Din când în când, ursul era îndemnat de stăpân să joace şi ursul sălta în două picioare aproape în ritmul tobei. Din când în când, ursul se lăsa pe toate picioarele, omul îi dădea ceva, ursul mânca şi se ridica din nou să danseze. În timp ce ursul se odihnea, toboşarul cerea plata pentru spectacol. Unii oameni dădeau bani.

Nu ştiu cât timp am stat noi să privim ursul. De la o vreme nu ne mai interesa. Ne-am dus la păpuşi.

Când a venit tata acasă, i-am povestit despre urs. Încă se auzea toba: ta-ta-ta-ta ta-ta-ta… I-am propus tatii să mergem împreună în piaţă, să vedem ursul mai de aproape. Am chemat-o şi pe Ileana. Casa ei era în drumul nostru.

Ne-am apropiat curioase de urs. Nu ni s-a mai părut fioros. Când era în două labe, abia dacă ne depăşea în înălţime.

- E un pui de urs, spune tata.

- De ce îl chinuie?

- Să câştige un ban…

- A câştigat mai mult de un ban! Am văzut noi!

- Am spus un ban. Aşa este expresia. Trebuie să câştige mâncarea ursului, mâncarea lor, sa plătească deplasarea şi să le mai cumpere ceva şi copiilor de acasă.

- Am înţeles!

- Mioara, vrei să dai tu banii?

- Sigur! Pot să pun mâna pe urs?

- Să-l întrebăm pe stăpân.

- Nu te temi, fetiţo? întreabă omul.

- Am văzut că e cuminte.

Omul a ţinut ursul de zgardă şi eu l-am mângâiat. Apoi, mândră de isprava mea, i-am dat omului cei 5 lei pe care mi-i dăduse tata.

Mergeam cu Ileana spre casă râzând şi vorbind tare. Oamenii întorceau capetele. Nu era frumos să facem acest lucru, dar eram prea vesele. Tata ne-a atenţionat cu un semn, iar noi ne-am potolit.

Am intrat la Ileana şi am povestit, de data asta aproape strigând, cum a fost întâlnirea cu ursul. Prima întâlnire cu un urs adevărat.

Cometa

          - Bunico, Lucian vorbeşte la telefon cu un coleg despre cometă. Ce e aia?

          - Dacă vrei să-ţi explic, aşteaptă până când termin ciorba…

          - Vrei să te ajut?

          - Ce poţi tu să faci?

          - Să aduc pătrunjelul.

          - Bine. Adu-l, spală-l şi îl tai eu.

          - Aşa fac!

          Ioana alergă în grădină, bucuroasă că poate să facă un lucru util.

          Când ciorba fu gata, bunica stinse focul şi se aşeză în fotoliu. Ioana îşi aduse scăunelul ei cu periniţa cusută de bunica şi se pregăti să asculte.

          - Ioana, tu te uiţi seara, mai exact noaptea, la cer?

          - Da, uneori.

          - Şi ce vezi?

          - Stele, Luna…

          - Care e mai mare?

          - Luna, răspunse Ioana.

          - Aşa se vede, dar Luna se vede mai mare pentru că e mai aproape de noi.

          - Vrei să spui că stelele sunt nişte Luni mai departe?

          - Nu, vreau să spun că stelele sunt nişte sori care se află foarte departe.

          - Care e mai caldă?

          - Nu ştiu, dar Luna e rece, ca Pământul.

          - Cometa ce e?

          - E un altfel de corp ceresc, adică nu e nici ca Pământul, nici ca Soarele. E solid, ca o piatră, şi se mişcă printre stele şi corpuri care seamănă cu Pământul şi Luna. Când se apropie de Soare, cometa se încălzeşte şi din ea ies aburi, ca din hainele puse iarna la uscat pe sârmă. Aburul este împins de vântul care bate din Soare şi acest abur seamănă cu o coadă. De aceea, cometele sunt cunoscute şi cu numele de stele cu coadă.

          - Bunico, tu ai văzut vreo cometă?

          - Am văzut câteva, dar numai când era senin şi numai când nu erau becuri în apropiere.

          - Îmi arăţi şi mie cometa de care vorbea Lucian?

          - Dacă am locui într-un oraş mare, te-aş duce la un observator astronomic şi ai vedea cometa cu ajutorul unui aparat numit telescop.

          - De aici nu se vede?

          - Ca să vezi de aici, trebuie să cunoşti poziţia stelelor, să ştii unde să te uiţi…

          - Eu nu ştiu cum se numesc stelele…

          - Ai văzut cum pâlpâie stelele? Parcă fac semne.

          - Am văzut.

          - Cometele nu pâlpâie. Aşa se pot descoperi printre stele.

          - Ne uităm la cometă?

          - Crezi că te poţi trezi înainte de răsăritul soarelui În luna asta, cometa se va vedea fără aparate, dacă cerul este senin. Ne uităm la Luceafăr şi puţin mai la stânga vedem o stea roşcată. Cometa trece printre Luceafăr şi steaua roşcată. În fiecare zi e în alt loc, dar se vede în apropiere. De aceea, trebuie să vezi câteva zile la rând cerul senin, dimineaţa devreme…

          - Seara nu se poate?

          - În urmă cu câţiva ani, am văzut o cometă care trecea seara, în partea de apus a cerului. Am urmărit-o mai bine de o lună. Era singura luminiţă care nu pâlpâia.

          - Eu de ce n-am văzut-o?

          - Pentru că erai bebeluş.

          - Când voi fi mare, îmi arăţi cometa?

          - Cu siguranţă. Important este să ştim unde să o căutăm. Vom vedea alta, nu pe cea care trece acum pe lângă noi

          - Cum vom şti?

          - Aflăm din ziare sau de pe internet.

          - Aşa a aflat Lucian?

          - Probabil. Poate i-a spus cineva dintr-o clasă mai mare sau vreun profesor.

          - Aşa cred că a aflat. Şi eu voi afla! La următoarea cometă!

          - Până atunci, hai să mâncăm! Cheamă-l tu pe Lucian!

          Ioana se ridică voioasă de pe scăunel şi alergă strigând:

          - Lucian, am aflat ce e o cometă! Îţi spun eu cum să o vezi! Dimineaţă, înainte de răsăritul soarelui!

Eroi au fost…

O dimineaţă senină de octombrie. La radio se difuzează, în interpretarea Ansamblului Doina al Armatei, cântecul „Pui de lei”.

Gândul meu zboară spre tata, spre întâmplări vechi, din veacul trecut…

Mă revăd studentă în primul an de facultate. Tocmai venisem acasă, după prima sesiune. Eram obosită, voiam să dorm, să citesc, să mă plimb.

Găsisem în biblioteca familiei o carte nouă şi o răsfoiam. Unchiul care locuia lângă noi ne anunţă:

- A sunat cineva de la Săcel. A murit bunica.

- Cum aşa?

- Seara au povestit despre multe, despre copii, despre părinţii ei… S-au culcat şi dimineaţă ea nu s-a ridicat din pat, cum obişnuia.

- Să ne pregătim! Mergem la Săcel!

- Nu putem să mergem toţi acum. Mărioara şi Nelu pleacă imediat să vadă ce trebuie să mai ducă. Mărioara rămâne acolo, iar Nelu vine după noi. Ne spune şi ce trebuie să mai ducem.

- Bine, ne pregătim şi noi.

 Tata a plecat la Săcel după ce a venit mama de la şcoală. A doua zi urma să mergem şi noi. Se obişnuieşte ca mortul să fie privegheat două nopţi. În prima seară, au fost lângă bunica neamurile din sat, tata, mătuşa Mărioara şi vecinii.

Mama şi noi am plecat cu trenul. La gară ne-a aşteptat uncheşul Nicoară. Era ]n februarie şi uncheşul avea sanie. El ne-a spus ce obiceiuri erau şi ce trebuia să facem noi.

În curtea bunicilor se aflau mulţi oameni din comună. Când am ajuns noi, o vecină a intrat în camera „domnească”, în care se afla bunica, şi a început să se cânte. Mă uitam curioasă. Nu mai văzusem asemenea manifestare. Vorbea cu Maria, care nu-i răspundea, o chema să vadă că au sosit nepoţii de la Vişeu, se aşeza în genunchi… Nu mai ascultam ce spune, auzeam doar o melodie monotonă care se repeta.

După ce a ieşit vecina, ne-am apropiat şi noi de sicriu. Bunica era aşa cum o ştiam noi, calmă, relaxată, aproape că aşteptam să-şi deschidă ochii şi să ne îndemne să vorbim.

N-am rămas mult în cameră. Sosiseră şi alţi oameni. Nu prea era loc. Am ieşit în tindă. De acolo, am văzut-o pe vecina care se cântase. Vorbea liniştită, avea un pahar cu ţuică într-o mână şi o pancovă în cealaltă.

L-am întrebat pe tata cum de s-a schimbat atât de repede vecina.

- Aşa e obiceiul. E un spectacol. În sat sunt femei care ştiu să spună un astfel de text. Îl adaptează după situaţie. Unele sunt chemate special pentru ceea ce ştiu să spună.

- Eu m-am speriat puţin când am văzut cât de tare suferea. Acum, uite cât e de calmă. Mai are puţin şi începe să râdă.

- Ştii că dacii râdeau când mureau. Ai văzut filmul. Se bucurau că se vor întâlni cu Zamolxe.

- Pe aici nu s-au schimbat prea multe în atâtea secole?

- Acum plânge lumea după cei tineri, după copii, dar pe bătrâni îi menajează şi spun „Dumnezeu să-i ierte şi să-i hodinească”. Se aminteşte în special ceea ce au făcut bine în viaţă. 

S-a făcut târziu. Am rămas numai ai casei. Am aflat că bunica a povestit despre copiii ei, le-a spus despre fiecare ce nume a avut, cât a trăit, la ce şcoală a învăţat, unde se află… Nu a făcut nici o greşeală. S-a culcat, ca de obicei, dar dimineaţă au găsit-o fără suflare.

În căminul studenţesc circulau tot felul de informaţii despre multe lucruri de care eu nu auzisem sau nu ştiam mare lucru. Se discuta în camera noastră despre zodii. Acest subiect îmi era aproximativ cunoscut. Bunicul din Săcel avea un Gromovnic, un calendar pentru 100 de ani. Citisem câte ceva de acolo. Dar ceea ce scria despre Zodia Cumpenei avea formulări care se contraziceau sau erau vagi. Se spunea că persoana are un semn pe mână, sau pe faţă, sau pe picior. Scria că are o cumpănă la 31 de ani. Daca scapă, trăieşte până la 60. Acestea mă făceau să mă îndoiesc. Tata fusese pe front la 31 de ani, fusese operat pentru o cavernă la plămânul stâng când avea 41 de ani. Situaţia era gravă, dar zodiacul nu amintea de ea.

Delia, o colegă din Dej, ne-a adus o carte de grafologie. Mi s-a părut interesantă. Era o carte destul de uzată. Mi-am transcris câteva explicaţii. Mi-au prins bine mai târziu, când am reuşit să îmi fac o părere destul de corectă despre persoanele al căror scris îl vedeam.

Seara, în camera de cămin, vorbeam de chiromanţie. Tot Delia era cea mai informată. Am reţinut câteva date de la ea.

Rămăsesem cu tata lângă sicriu. I-am cerut voie să mă uit la liniile din palma bunicii. M-a întrebat dacă nu mi-e frică. N-am înţeles de ce trebuia să mă tem. Tata a fost de acord să vedem palma bunicii. Avusese 12 copii şi voiam să văd ce spun liniile din palma ei. A trăit 84 de ani, a muncit o viaţă întreagă. La câmp, în gospodărie…Am văzut şi i-am aşezat mâinile aşa cum fuseseră înainte.

Am mers împreună cu tata în camera de zi, camera în care se făcea mâncare, se cocea pâinea, se servea masa… Acolo, în timp ce mâncam, fiecare a povestit câte o întâmplare cu bunicii. Numai bunicul a tăcut tot timpul. De multă vreme auzea slab şi nu vorbea când era multă lume. Acum era nu numai tăcut, ci şi de trist.

Bunica avusese doisprezece copii, dar nu au trăit toţi. Unii au murit de mici, fiind bolnavi. Majori au ajuns doar opt. Regimul îi dăduse bunicii o medalie şi titlul „Gloria maternă”, nu ştiu exact, dar nu „Mamă eroină”, cum credeam noi.

Am dormit pe cuptor, adică deasupra cuptorului în care coceau pâinea, cozonacii şi, de data asta, colacii. Nu mi-a plăcut. Era prea cald, dar în cealaltă cameră nu putea fi aprins focul. Era în februarie, dar începuse să plouă.

În ziua următoare au venit preotul cu cantorii, au adus cele necesare slujbei. Nu prea am fost atentă la ceremonial. Ştiu că mama şi o mătuşă au dat colaci şi lumânări celor care erau în curte. Pe noi, nepoţii,  ne-au repartizat să ducem coroanele. Eram destul de mulţi. Pe unii dintre verii mei i-am cunoscut abia atunci.

În curtea bunicilor ceremonialul a fost scurt. Ploua încet şi unde nu se aluneca, era baltă. Am plecat spre cimitir, la biserica de jos. Drumul a fost lung şi opririle numeroase. Am intrat cu toţii în biserică şi acolo s-a ţinut slujba. Biserica fusese greco-catolică, dar în 1948 a trecut la cultul ortodox, conform hotărârii mai marilor bisericii.

După înhumare, am plecat cu toţii în partea de sus a comunei. Casa bunicilor era aproape de centru. O parte dintre participanţii la înmormântare au participat la prima serie de pomană. Rudele au intrat în seria a doua.

Rămaşi „între noi” am observat mai multe amănunte. O sticlă cu băutură, adusă de la oraş şi îndulcită cu zahăr ars, circula în jurul mesei. Era un singur păhărel din care bea fiecare participant, când îi venea rândul. Am băut şi eu un păhărel. Când mi-a venit rândul, m-am uitat la tata. El mi-a făcut semn să nu beau. Mi-am cerut iertare, motivând că e suficient cât băusem. Era inutil să insiste vecinul de masă.

Se însera. Eram obosită. Cineva a reuşit să aprindă focul în camera domnească, dar era fum, ca de fiecare dată. Neamurile plecaseră la casele lor. Mătuşa Palade, cea care locuia cu bunicii,  repartiza musafirii.

- Eu vreau acasă!

- Nu eşti obosită? mă întreabă tata.

- Mai bine merg cu trenul de 10 şi dorm acasă.

- Ştii că nu avem foc…

- Nu contează. Mai bine dorm în frig decât în fum!

- Bine, dacă e aşa, să ne grăbim! Mergem pe jos la gară.

- Pe linia ferată. Avem legătură în Vişeu de Jos?

- Nu cred.

- Nu-i nimic! Facem o plimbare. Ce contează şapte kilometri?!

Am plecat. Mama, sora şi fratele meu au rămas să doarmă la Săcel.

În Vişeu de Jos, la acea oră, nu era tren spre Borşa. Nu era nici autobuz spre Vişeul de Sus. 

Era o noapte senină, cu lună. Pe drum se vedea ca ziua. Era ger, dar ce conta?! Aveam aer curat! Îi ţineam mâinile în buzunar, cu mănuşile pe ele. Le schimbam din când în când. Am mers în ritm susţinut, în ritmul tatii, discutând despre stele, constelaţii, mitologia greacă, observaţii astronomice.

Ajunşi acasă, tata a aprins focul în soba de teracotă. Nu s-a încălzit imediat. M-am acoperit cu plapuma şi vorbeam despre ceea ce văzusem în Săcel. Tata a mai pus doi buşteni în foc şi a început să cânte. Eram surprinsă.

- „Eroi au fost, eroi sunt încă…” Mioara, ştii cântecul?

- Nu l-am mai auzit.

- Nu e voie să-l cânţi. Noi îl cântam la şcoală. E compus pe versurile lui Ioan Neniţescu, un ostaş rănit la Plevna.

- Cum se numeşte cântecul?

- Pui de lei.

Tata mi-a cântat câteva versuri. M-am întrebat ce i-a produs această legătură? Am găsit explicaţia.

- Ţi-ai amintit de cântec după discuţia în legătură cu Ordinul Mamă eroină?

- Oarecum…

Nu-mi mai amintesc ce am mai discutat. Mă doborâse oboseala.

Cântecul l-am auzit abia după câţiva ani buni mai târziu, cântat de Cenaclul Flacăra.

O zi de octombrie

             - Bunico, îmi mai povesteşti ceva din timpul în care erai elevă?

            - Da, nepoţica mea dragă! Alegeţi un măr de pe masă şi vino lângă mine! Îţi voi povesti, în timp ce cos nasturii la jacheţica ta.

            Iulia îşi luă un măr roşu, se asigură că era spălat şi se aşeză lângă bunica ei. Muşcă din măr şi îşi privi insistent bunica.

            - În anul în care am reuşit eu la liceu, a trebuit să-i ajutăm pe colectivişti să adune recolta.

- Ce erau colectiviştii?

- Ţăranii se înţelegeau să lucreze împreună pământul pe care îl aveau. Dintr-un punct de vedere, era bine. Neglijau gardurile, semnele care mărgineau terenurile lor mici şi făceau un teren mai mare, pe care îl puteau lucra cu tractorul.

- De ce ai spus că era bine dintr-un punct de vedere? Era şi rău?

- Uneori era rău. În unele locuri s-a ajuns la un lucru urât. Pe unii ţărani îi obligau alţii să intre în Cooperativa Agricolă Colectivă, aşa se numea organizaţia pe care o formau. De ce? Fiecare ştia ce motiv avea. În unele locuri au fost oameni răi, care au furat, care i-au păcălit pe ceilalţi, care i-au minţit…

- Am înţeles. Mai departe!

- Cum am spus, elevii mergeau câteva zile să ajute la adunatul recoltelor colectiviştilor de pe Valea Izei. Eram într-un camion acoperit cu tablă. La Ieud am trecut prin vadul apei. Maşina s-a oprit. Speriaţi, ne uitam de sus. Nu ştiam ce se va întâmpla. Cu ajutorul unui om din sat, după un timp, şoferul a reuşit să pornească motorul. Ploua şi ne-a lăsat în uşa unei şcoli. Am aşteptat să vină alt camion care să ne ducă la Rozavlea.

Bunica a făcut o pauză, să măsoare ceva. Iulia era nerăbdătoare:

- Spune mai departe!

- Colegii mei jucau fotbal de masă, cu monede, pe o catedră.

- Cum?

- O monedă era mingea, iar cei doi jucători aveau câte o monedă mai mare. Fiecare avea desenată câte o poartă, ca la fotbal. Poarta era desenată cu creta, ţi-am spus că terenul era catedra.

- Am înţeles.

- Am vrut să mă aşez pe scaunul profesorului. Mi-am adunat pardesiul pe care îl ţineam pe umeri şi m-am aşezat. N-am observat că un coleg a tras scaunul. Am căzut şi, în loc să râd cu ceilalţi colegi, am luat-o la goană printre şi  peste bănci să-l prind pe cel care a făcut acea „glumă”.

- Te-ai lovit? Te-a durut?

- Nu m-am lovit, dar m-am supărat puţin. L-am ajuns şi atunci mi-a revenit simţul umorului. M-am răstit la el şi cam atât. Ridicasem mâna să-l lovesc, dar am văzut că toţi ochii erau aţintiţi asupra mea. Eram şefa clasei… Ce exemplu le dădeam colegilor?

- Bine ai făcut! Trebuia să te porţi frumos.

- Recolta era slabă, vremea proastă, ploua, ne murdăream… Rozavlea era o comună mare. Gospodăria avea terenuri pe dealuri. Pe unele locuri am cules porumb. Nu era copt. Ni s-a spus să adunăm porumbul copt în saci, iar pe cel cruzi, în lapte, să-l luăm cu noi.

- Unde dormeaţi?

- Am rămas în Rozavlea. Am dormit la o femeie care avea o cameră liberă. La ea am fost trei fete. Pe ceilalţi colegi i-au găzduit alţi oameni din sat.

- Ce aţi făcut cu porumbul?

- L-am dus la femeia care ne-a găzduit şi am fiert o parte. Între timp, femeia a copt un ştiulete pe plită. Am gustat. Era foarte bun. Am renunţat la cel fiert. L-o fi dat găinilor sau porcilor. Ce conta?!

- Spuneai că vă murdăreaţi…

- A doua zi, am adunat cartofi. Era urât acolo. Şi cartofii erau mici. Terenul pe care am lucrat noi era destul de departe de sat.

- Nu v-a plăcut.

- Nu ne-a plăcut. Ce era să facem? Eram acolo să ajutăm!

- Câte zile aţi lucrat la Rozavlea?

- Trei zile. Am dormit două nopţi la femeia care ne-a spus că fiul ei lucrează la Vişeu de Sus, la fabrică, dar vine acasă duminica.

- L-aţi văzut?

- Nu. Am mers şi duminică la lucru. De data asta, la porumb. Aveam mâncare de acasă: pateuri, ouă fierte, unt, brânză topită, roşii, gogoşari. În pauza de masă, făceam un cerc şi aşezam în mijloc tot ce aveam la noi. Fiecare mânca ce voia din ceea ce era „pe masă”. 

- Spune drept! Ţi-a plăcut la practică?

- Poate că cea mai frumoasă amintire a fost aceea a tocăniţei de cartofi pe care ne-au servit-o gospodinele satului. Nici până atunci, nici după aceea, nu am mai mâncat o tocăniţă atât de gustoasă.

- Eraţi flămânzi…

- Nu cred. Aveam mâncare cu noi. La început, nu am vrut să mănânc. Fiind duminică, au venit şi muncitorii din oraş să ajute cea mai mare gospodărie colectivă din raion. Tatăl meu m-a convins să gust. Venise cu un grup de salariaţi ai Casei de cultură, cu microbuzul pe care scria „Caravana culturală”. De altfel, cu microbuzul am mers la Vişeu. Le-am invitat pe cele două fete cu care am dormit două nopţi la acea gazdă, dar una a preferat să rămână cu colegii de clasă. De altfel, veniseră şi funcţionari de la înteprinderile din Vişeu de Sus.

- Bunico, am terminat de mâncat mărul!

- Nepoţico, am terminat de cusut nasturii! Mergem în curte?

- Mergem, mergem!

Bunica şi nepoţica au plecat la plimbare prin livadă. Mai era pe ici, pe acolo câte un măr rămas necules, dar celor două le-au plăcut mult mai mult nuanţele frunzelor aurite de soarele aflat la apus.

A fost profesorul meu

             Din clasa a opta am învăţat limba română cu profesoară Elisabeta Gan, care fusese profesoara noastră şi în clasa a cincea. Era foarte apropiată de noi, ne explica fenomenul literar, ne dădea exemple, ne ajuta să înţelegem textele pe care se studiam. Când citea un text pe care îl dădea ca exemplu, simţeam că suntem în faţa unui actor. Vocea ei se mlădia, se schimba în funcţie de tipul textului. Era când blând, când răstit, când şoptit.

            Trecusem în clasa a unsprezecea, Elisabeta Dan a fost numită inspector şcolar, iar pe noi ne-a preluat Ion Moise.

            Noul nostru profesor era sobru, nu l-am văzut zâmbind, simţeam că e departe de noi. Cu ce ne-a cucerit? Cu modul ordonat, bine echilibrat al expunerilor pe care le prezenta la lecţii. Ascultam şi scriam de zor.

            Am rămas cu câteva aspecte de la orele de limba română din ultimul an de liceu. Când preda, profesorul se deplasa printre bănci, vorbind rar. Îmi plăceau comparaţiile şi metaforele cu care îşi completa argumentele. Eram convinsă că nu voi fi în stare niciodată să mă exprim atât de ales. Doar eram la profilul real. Ca să rămân cu ceva, notam în caiet tot ce auzeam. Reciteam notiţele cu speranţa că se va lipi ceva şi de mine.

            Aveam colegi care nu reuşeau să scrie tot şi încercau să-l întrerupă pe profesor. Le făceam semn că le dau eu caietul să completeze, dar să lase lecţia să decurgă în acest mod.

            În timpul vacanţelor, am făcut recapitularea materiei din liceu. Ascultam vrăjită un alt mod de prezentare a materiei. Ce voi face la examen? Voi răspunde cu cuvintele mele, dar măcar aveam mai multe variante de a învăţa.

            Reveneam în clasă şi, la momentul predării lecţiei noi, aveam în faţă un profesor care ne amintea de Eminescu. ( „Iar te-ai cufundat în stele / Şi în nori şi-n ceruri nalte…”)

            Niciodată nu l-am văzut pe profesorul Ion Moise zâmbind, dar am acceptat acel mod de a fi. Era suficientă seriozitatea cu care îşi ţinea lecţiile.

            În anul 2010 am reuşit să public o carte căreia i-am dat titlul Printre amintiri. Cartea conţinea amintirile tatălui meu, memoriile lui, scrise la îndemnul meu şi al prietenilor mei. I-am trimis-o lui Marian Nicolae Tomi, pentru că ştiam că e interesat de carte. ( Profesorii M. N. Tomi şi Vasile Dăbală lucrau la monografia Liceului din Vişeu de Sus, iar tatăl meu fusese primul director al liceului.) Atunci, Marian Tomi mi-a trimis o carte pe care o editaseră membrii Cenaclului Andrei Mureşanu Acolo am avut ocazia să citesc primul text literat scris de Ion Moise. M-a impresionat şi m-au năpădit aceleaşi amintiri despre liceu şi modul în care l-am văzut eu pe profesor.

            Am aflat cu acel prilej că mai mulţi profesori au plecat din oraşul tinereţii noastre. Printre aceştia, şi familia Moise. 

            Ne-au rămas nişte amintiri în legătură cu aceşti profesori deosebiţi pe care, la vârsta adolescenţei i-am înţeles mai puţin, dar am vrut să furăm” puţin din harul lor de dascăli.

***

Ion Moise s-a născut la Târgu Mureş în 14 mai 1938 . A absolvit Facultatea de Limba şi Literatura Romană a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca şi a fost repartizat la Liceul Teoretic din Vişeu de Sus (1963), apoi un curs post-universitar de ziaristică la Bucureşti (1973-1974).

Este redactor la ziarul „Ecoul” din Bistriţa (1971-1974; 1975-1982), directorul Şcolii Generale din Viişoara (1974-1975), bibliotecar la Biblioteca Judeţeană din Bistriţa (1982-1985) şi, din acest ultim an, redactor la „Ecoul”, apoi la „Răsunetul”.

Este membru fondator al revistei „Minerva” din Bistriţa, serie nouă, mentorul Cenaclului „George Coşbuc” din Bistriţa pe care-l coordonează peste trei decenii, redactor şef adjunct al revistei bistriţene „Mişcarea Literară”.

A debutat in 1968 în revista „Tribuna” din Cluj, cu schiţa „Soarele”, iar editorial cu romanul „Orologiul”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1982. A fost membru fondator al Uniunii Jurnaliştilor din România şi membru al „International Organization of Jurnalists”, Praga, 1973. 

Romanul istoric „Ochiul dragonului”, în versiune franceză, a fost lansat la Paris.
            A colaborat la Convorbiri Literare şi a fondat ziarul „Democrat şi Liber”.

Ion Moise a editat "Martiri sub Steaua lui David"  pentru librăriile din România şi în limba engleza pentru librăriile din Londra, cu ajutorul Institutului Evreiesc din capitala Marii Britanii. A editat peste 12 romane şi nuvele.

A fost membru al Uniunii Scriitorilor încă din 1968.

Ion Moise s-a stins din viaţă în data de 4 noiembrie 2012.