luni, 1 august 2016

Călătorie cu peripeţii

După o lună de vacanţă petrecută la bunicii din partea mamei, a trebuit să ne pregătim de plecare acasă. Eram bronzaţi, în special eu, odihniţi, bucuroşi că am văzut multe lucruri noi, că ne-am vizitat sau ne-au vizitat rudele apropiate, verişoare, unchi…
Plecam cu un tren de noapte, aşa cum şi venisem, care nu trebuia schimbat în Bucureşti, ceea ce o liniştea oarecum pe mama. Cred că, dacă n-ar fi fost acel tren, mama n-ar fi îndrăznit să plece la drum cu trei copii, oricât de mare i-ar fi fost dorul de părinţi şi de fraţi.
Călătoria spre Vişeu a început bine, nu era aglomeraţie, am reuşit să dormim puţin.
Acceleratul cu care plecasem din Vasile Roaită ajunsese dimineaţa devreme în Beclean pe Someş. De acolo, trebuia să luăm alt tren până în Salva, un tren care venea de la Cluj, poate mai de departe, şi mergea la Iaşi.
Acel tren a ajuns cu întârziere în Salva, a staţionat un minut pe linia a doua, după cum avea graficul, şi a plecat mai departe. Impiegatul a dat semnalul de plecare trenului cu care trebuia să mergem la Vişeu de Jos, chiar dacă nu reuşiseră toţi călătorii să urce în vagoane.
Printre cei care încă se mai aflau pe peron eram şi noi patru. Cineva a luat-o pe Nina pe sus şi a urcat-o în tren. Pe mama, care îl ţinea în braţe pe Doru, au ajutat-o călătorii. Eu rămăsesem pe peron. Trenul se puse în mişcare şi, fluierând, lua viteză.
Conductorul a sărit din tren, m-a prins de o mână şi m-a îndemnat să alerg împreună cu el. În acel timp, fluiera într-un anume fel să-l avertizeze pe mecanic. Alergam cât puteam de repede. Plăsuţa cu mâncare şi o bluziţă cu mânecă lungă se scutura neputincioasă în mâna mea, dar eu nu renunţam la ea. Îmi imaginam că trenul nu poate merge fără conductor şi asta mă liniştea puţin.
Cred că mecanicul a încetinit şi noi am urcat pe treptele ultimului vagon. Abia mi-am revenit din spaima care mă cuprinsese. Îi auzeam pe ceilalţi călători care comentau situaţia:
- N-am mai văzut una ca asta! Parcă ar fi fost un nod de cale ferată important, atât de mult a ţinut şeful staţiei să respecte orarul de plecare a trenului.
- Şi mecanicul… El nu a văzut că au rămas mulţi oameni pe peron?
- Se grăbea! Pe linia Salva - Vişeu circula trei trenuri dus şi întors pe zi. De ce atâta grabă?
- Oameni buni, hai să ne gândim! Trenul nostru era la peron, lângă staţie. Trenul de Iaşi a sosit pe linia a doua, cu întârziere. Călătorii au coborât între trenuri. Impiegatul nu putea să vadă câţi au coborât, nu avea de unde să ştie câţi vor urca în trenul nostru. Regula spune ca trenul care soseşte ultimul pleacă primul. Dar, aşa cum spuneam, cei din staţie nu aveau de unde să ştie ce e după tren.
- Şi nu putea să aştepte? Până la Sighet sunt vreo zece staţii. Orice tren putea să recupereze câteva minute de întârziere. Vedeţi fetiţa asta? A avut noroc cu conductorul. Ce făcea în Salva singură?
- Ai dreptate! Şi nu e singurul caz.
Am ascultat o vreme cum discutau cei de lângă mine. Mă ţineam de o bară şi priveam pe geamul ultimei uşi a trenului. Priveam mişcarea traverselor. Parcă ieşeau de sub tren şi se îndepărtau de noi, făcând loc altora. Nu mă mai gândeam că noi suntem cei în mişcare.
Nu mă mai interesa ce se întâmplă în jurul meu.
- Fetiţo, te numeşti Mioara?
- Da, am aprobat eu.
- Te caută lumea din vagon. Mama ta i-a rugat să întrebe de Mioara. Mergi mai în faţă!
Călătorii mi-au făcut loc să trec şi am ajuns lângă mama. Pe Nina a găsit-o mai repede.
Eram obosită, plictisită… Doru dormea în braţele mamei, Nina privea pe geamul vagonului, sprijinită de bancheta pe care erau mai mulţi oameni decât de obicei.
M-am rezemat de tocul unei uşi, iar prin minte îmi treceau valuri de întrebări. Oare ce îi vom spune tatii? Ştiam că ne aşteaptă în Vişeu de Jos. 

marți, 26 iulie 2016

Casca bunicului


            - Bunicule, bunicule, uite ce am găsit în magazie!
            Andrei alerga spre grădina cu flori, în care se afla o bancă de lemn şi o masă, ţinând de curea o cască ruginită. Bunicul şedea pe bancă şi sorta foile dintr-un dosar.
            - Bunicule, ce e asta?
            - Ei, nepoate, asta e casca cu care am luptat eu în război.
            - Ai fost în război? Unde? Când? Îmi povesteşti?
            - Şezi lângă mine! Ascultă cu atenţie!
            Bunicul îşi adună foile şi începu:
            - Era în anul 1941. Eram sublocotenent de rezervă şi comandam plutonul 1 din compania a III-a a batalionului 9 Vânători de Munte. Am trecut Prutul prin apă între Herţa şi Noua Suliţă.
            - Bunicule, eu ştiu de Prut. Am auzit la radio. E un râu mare.
            - Destul de mare, dar găsisem un loc în care apa era liniştită şi ajungea puţin mai sus de genunchi.
            - Spune, ascult!
- Într-o noapte, o ploaie torenţială ne-a obligat să ne luptăm în lungul drumului, cu apa şi noroiul până la brâu, astfel că dimineaţa nu ne mai recunoşteam decât după voce.
- Eraţi murdari?
- Sigur. Am luptat în ziua următoare cu ruşii din zonă şi am fost decorat cu „Coroana României” cu spade şi panglica de virtute militară.
- Erai viteaz!
- I-am condus pe bravii ostaşi români din plutonul meu, am organizat foarte bine lupta. Au urmat câteva zile de mers pe o căldură istovitoare, am ajuns la Nipru şi am mers mai departe. Lângă Marea Azov am dat peste un inamic care opunea o rezistenţă dârză. Aici a fost zona unde au dat marea bătălie vânătorii de munte. Armata sovietică nu numai că opunea o rezistenţă dârză înaintării noastre spre răsărit, dar a atacat în nenumărate rânduri, atacuri însoţite de tancuri care au pătruns în spatele liniei de apărare, ajungând la trenurile de luptă şi provocându-ne pierderi serioase, până au fost nimicite de tanchiştii germani.
- Bunicule, nu înţeleg! Ce tanchişti germani?
- Atunci, românii erau aliaţi cu germanii, luptau împreună pentru ca pământul care fusese a României să fie dat înapoi de ruşii care s-au făcut stăpâni pe el printr-un act nedrept.
- Am înţeles. Spune mai departe!
- Noi am fost lăsaţi să ne odihnim, o vreme, dar într-o noapte, am primit ordin să înlocuim o altă unitate care suferise pierderi grele. După oboseala acumulată în timpul marşului din timpul zilei, marşul de noapte pentru ocuparea poziţiei sporea oboseala. Înaintăm pe întuneric pe teren necunoscut orbăcăind totuşi în linişte. Când a început să se vadă de ziua, eram în apropierea localităţii. Inamicul care se odihnise sub căpiţe de coceni se trezeşte şi ne primeşte cu foc. Terenul pe care trebuia să înainteze compania noastră este întins, neted ca o tăblie de masă. Nici o cută de teren, care ar fi putut fi folosită ca o mască individuală sau sprijin de armă.
- Vă vedeau duşmanii, spune Andrei emoţionat.
- Focul inamicului trezit din somn şi scormonit din căpiţe era destul de dezordonat, totuşi înaintam destul de timid aproape târâş, prin salturi scurte sprijinite reciproc. Atacam în direcţia răsăritului. Soarele apărut la orizont ne stânjenea ochirea şi făcea ca obiectele metalice să sclipească. Ofiţerii şi gradaţii care aveau semne exterioare vizibile erau uşor identificaţi. „Strileaite camandiru!”, se auzea de la inamic.
- Ce înseamnă ce ai spus? În ce limbă…?
- Împuşcaţi comandantul! Aşa spuneau în limba rusă.
- Mai departe!
- Puţin spre dreapta, pe direcţia de înaintare era o pădurice de salcâm spre care se îndreptau fugarii din căpiţe, în timp ce noi înaintam. Ridicându-mă pe jumătate pentru a ordona un salt general, dinspre perdeaua de salcâmi un glonţ bine ochit era trimis spre mine. Am simţit o izbitură puternică în cap, am auzit zbârnăitul paftalei care s-a desprins de cască, am simţit cum acel teren neted şi dur în care nu puteai înfige lopata se legăna ca o barcă.
- Te-au împuşcat?
- Mă nimerise. Casca îmi sărise din cap, iar din tâmplă îmi curgea sânge. Am cerut încă un pansament, pentru că pe al meu îl folosisem.
- Ce pansament?
- Fiecare dintre noi aveam în buzunar, pentru orice eventualitate, pansamente, adică pacheţele cu tifon steril pentru a le pune pe rană, dacă e nevoie.
- Te durea?
- Eram încă surprins, nu mă simţeam prea bine. Încercam să îmi explic ce s-a întâmplat.
- Şi ai reuşit?
- Da. Glonţul inamic a fost bine ochit pentru a ajunge în centrul frunţii, dar până ca lunetistul să apese pe trăgaci, eu am mişcat milimetric capul spre stânga, ceea ce a făcut ca glonţul să mă lovească în partea dreaptă a capului. Lovitura a provocat o spărtură de 4 cm în cască şi apoi glonţul a rămas în căptuşeala căştii.
- Ai fost rănit!
- Spărtura provocată căştii a produs o rană nu prea mare, fără să spargă osul.
- Mai departe! Sunt curios!
- Vestea rănirii mele s-a răspândit rapid. Comandantul companiei a venit din sectorul altui pluton, prin rostogolire pentru a vedea starea în care mă aflu. A ordonat ca,  în măsura posibilului,  să adun forţă pentru a mă sustrage din zonă, pentru a ajunge la postul de prim ajutor. Prin rostogolire şi mai ales târâş am reuşit să ies din zona deschisă şi intrând în teren acoperit, am ajuns la postul de prim ajutor al batalionului unde mi s-a administrat o injecţie antitetanos şi mi s-a aplicat un pansament corect. Câtre seară răniţii au fost transportaţi la ambulanţa diviziei.
- Tu nu ai mers cu răniţii?
- Acolo au murit mulţi maramureşeni, vecini şi colegi de-ai mei. Cu toate pierderile suferite, vânătorii de munte n-au dat înapoi. Unităţile sovietice ce acţionau în nordul Mării Azov au fost încercuite şi nimicite. Răniţii, inclusiv eu, am fost transportaţi la Tiraspol cu ambulanţa şi camioane amenajate, iar din Tighina, cu trenul, am fost duşi la spitalul din Chişinău. Aici am stat până la vindecare şi recuperare.
- Şi casca…
            - Casca, după ce mi-a salvat viaţa în 26 septembrie la Malaja Belezjorka, am luat-o cu mine, prin spitale şi în final sora mea a avut grijă să nu se piardă. Acum ai găsit-o tu.
Am mai luat parte şi la alte bătălii şi am mai fost grav rănit şi decorat. Am rămas viu în aceea împrejurare şi cu toate că a trecut de atunci atâţia ani, mă uit şi acum la ea ca la un înger păzitor.
            - Bunicule, îmi dai voie să spun că sunt soldat şi să îmi pun casca pe cap?
            - Numai pentru joacă. Eu nu vreau să ajungi într-un război adevărat!
            Andrei, ajutat de bunicul lui, îşi puse casca pe cap şi bătea pas de defilare prin curte. Sora lui nu se putu abţine. Îi făcu o fotografie pe care să le-o arate colegilor.

vineri, 1 iulie 2016

În vizită la Margareta


 Locuind tot în clădirea şcolii, nu aveam voie să facem pregătiri speciale de sărbătorile religioase. Bunicii de la Săcel ne trimiteau pască cu brânză şi carne de miel.
Într-o zi, vine portarul şi îl cheamă pe tata la telefon. Când se întoarce, tata îmi spune:
- Era doamna Davidovici. Mi-a spus că trebuie să plece undeva şi Margareta rămâne singură acasă. M-a rugat să te las să stai cu ea după-amiaza asta. Vrei să mergi?
- Sigur că vreau! Pot să plec de acum?
- Da.
M-am îmbrăcat repede şi am plecat la Margareta. Era singură. M-a servit cu pască, un fel de foaie de tăiţei coaptă pe plită, dar cu găurele în linie dreaptă la distanţă de 1 cm.
- Ştii, Margareta, în anul trecut, de Paşti, şi noi am făcut prăjituri. Mama şi doamna Olaru, preoteasa, au făcut ecleruri. Tu ştii ce e un ecler?
- Nu ştiu. N-am auzit până acum…
- Să-ţi povestesc! Când mergem la Constanţa, în fiecare seară ne plimbăm pe faleză, trecem prin Piaţa Ovidiu, acolo, în faţa statuii poetului roman care a fost exilat în Tomis, este o simigerie unde se  vând covrigi şi o cofetărie. Uneori, luăm covrigi cu susan, dar alteori luăm câte o prăjitură lunguiaţă, umplută cu cremă de vanilie, ca la cremeş, şi acoperită cu glazură de ciocolată.
- Îmi imaginez că e bună.
- Cum spuneam, în anul trecut, de Paşti, mama şi doamna preoteasă au făcut ecleruri. Eu eram mesagerul care duceam ceea ce era necesar de la o casă la cealaltă, un fel de poştaş. Până la casa parohială e o distanţă mică. Am ajutat-o pe mama. Mi-a dat să umplu gogoşile de formă lunguiaţă cu crema pe care a făcut-o, am avut la sfârşit plăcerea de a aduna crema de pe marginea vasului.
- Aţi avut şi musafiri?
- Da, au venit câţiva colegi de-ai părinţilor mei. Domnul Niczky, profesorul de sport, a spus că în casa noastră este o floare care trebuie udată, ca să nu se usuce. M-a întrebat dacă ştiu cu ce se udă florile. I-am spus că se udă cu apă şi m-a trimis după un pahar cu apă. I-am adus apă şi mi-a turnat câteva picături pe cap. A văzut că mă mir şi mi-a spus că la catolici, fetele se stropesc cu parfum. Şi m-a stropit cu câteva picături din sticluţa pe care a scos-o din buzunar.  L-am plătit cu un ou roşu. Aşa e obiceiul.
Margareta mi-a arătat casa cu trei camere pe care o ocupau, am mâncat şi ne-am jucat jocurile ei preferate. Ea avea radio, noi, difuzor. Ei aveau trei camere, noi numai două, dar una era şi bucătărie, şi sufragerie. Părinţii mei erau învăţători, iar ai ei lucrau în comerţ.
Pentru că, din 1958, noi nu mai sărbătoream Paştile, de 1 Mai îmi invitam colegii la o îngheţată, la prăjituri… Era ziua în care primeam haine noi, sandale şi aveam timp să ne vizităm prietenii.
Am avut prieteni de religii diferite şi ne vizitam de sărbători. Nu existau telefoane mobile, încă nu erau televizoare, dar ne jucam mult timp în aer liber, cântam, dansam, ne întâlneam şi ne sărbătoream colegii cu ocazia zilelor lor de naştere… Pregăteam programe artistice cu prilejul unor sărbători legale şi spectacole pentru părinţi şi ne bucuram mult când eram aplaudaţi. Nu primeam cadouri scumpe şi nici nu visam ceea ce nu puteau părinţii noştri să ne ofere. Dar eram fericiţi.


sâmbătă, 7 mai 2016

Câini comunitari

      

            Mergeam într-o dimineaţă de iarnă spre magazinul care tocmai de deschisese în oraşul nostru. Trebuia să traversez o zonă care fusese folosită drept peron pentru autogară. Eram cufundată în gânduri când, pe neaşteptate, am văzut o ceată de 8-9 câini care se grăbeau spre o bătrână însoţită de un câine.
            O cunoşteam din vedere pe bătrână. O vedeam adesea pe bulevard sau prin piaţă. Întotdeauna era însoţită de câine, un amestec de rase, nu prea înalt, în nuanţe de galben şi maro.
            Încercam să îmi explic de ce s-a adunat ceata de câini în jurul bătrânei. Le dădea mâncare? Nu. Câinii lătrau, bătrâna îi gonea cu băţul în care se sprijinea, îi certa…
            Eram derutată. Nu ştiam dacă e cazul să intervin, dacă trebuie să apelez la ceilalţi trecători, rari la acea oră.
            Am continuat să studiez mişcările celor din faţa mea. Din când în când, bătrâna făcea câţiva paşi. Ce m-a intrigat? Faptul că lovea asfaltul cu bâta şi zgomotul produs era neplăcut. Ca să nu spun că mă deranja şi pe mine. După o scurtă pauză, câinii începeau să latre.
            Am observat că, involuntar, am încetinit. Aveam metal pe tocurile cui. Cred că şi zgomotul produs de cizmele mele, mergeam ca de căpitan, cum remarcaseră colegii mei, îi deranjau pe câini.
            Mi-am impus să merg pe vârfuri. Îmi era destul de dificil, dar ce nu face omul ca să scape de câini? Mă chinuiam, iar gândurile îmi zburau, cum era firesc, la primarul oraşului. Chiar nu se poate face nimic pentru cetăţenii obligaţi să treacă prin acea zonă? Sunt copii care merg la şcoală, sunt femei care îşi duc dimineaţa copiii la creşă, la grădiniţă, sunt muncitori care lucrează în schimbul al doilea, iarna se întunecă mai devreme… Nu se poate face „curăţenie” pe străzi?
           
   

duminică, 1 mai 2016

O vizită în biblioteca oraşului


             Într-o zi de vară, am plecat cu tata la plimbare. Îmi spusese că trebuie să discute cu câteva persoane pe care eu nu le cunoşteam. Mă bucuram ori de câte ori mergeam cu tata prin locuri în care nu mai fusesem.
             Am ajuns în centrul oraşului. Ne apropiem de o uşă care nu îmi spune nimic. Tata o deschide şi spune:
            - Bună ziua! Am sosit!
Între timp, intru şi eu. O doamnă vine în întâmpinarea noastră.
- Bună ziua, domnule Grad! Vă aşteptam.
- Ea e Mioara, fiica mea.
- În ce clasă eşti?
- Am trecut în clasa a treia.
- Îţi place să citeşti?
- Foarte mult. Avem multe cărţi şi a casă… Nu atât de multe ca aici.
Tata asistă la dialogul meu cu doamna. Îmi spune:
- Dacă vrei, poţi să te uiţi la cărţi. Noi avem de discutat.
Privesc în jur. Camera, nu prea mare, cam cât clasa noastră, are cărţi pe rafturi. Unele sunt pe lângă pereţi. Pe mijlocul sălii erau câteva rafturi pe care cărţile erau aranjate frumos.
Am trecut cu grijă printre rafturi. Nu vedeam decât culori, cărţi mai subţiri,mai voluminoase… Biblioteca era mult mai mare decât cea de la şcoală în care fusesem de câteva ori.
- Uite, aici e raftul cu cărţi pentru copii, spune bibliotecara. Te descurci.
- Mulţumesc!
Iau cărţile de la dreapta spre stânga. Le răsfoiesc, le aşez la loc. Nu mi se „prind de mână”. În final, găsesc două cărţi pe care aş fi vrut să le citesc. Privesc spre uşă, acolo unde tata vorbea cu doamna. Observ că mă vede.
- Ai găsit ceva?
- Aş vrea să citesc cărţile astea. Le pot împrumuta?
- Mioara, vino să facem o fişă! La şcoală ai fişă de cititor?
- Am, dar nu prea am împrumutat cărţi. V-am spus că citesc din biblioteca noastră. De obicei, tata îmi cumpără cărţile care îmi plac.
- Am înţeles. Cărţile astea sunt mai vechi. De aceea nu le ai.
În timp ce doamna îmi completa fişa, tata s-a oprit la un raft cu cărţi de economie. N-am mai rămas în bibliotecă decât să promit că returnez cărţile în cel mult o săptămână. Am vrut să întreb dacă pot să vin cu colegele mele, dar am renunţat. Bănuiam că s-a făcut o excepţie. Eram fata tatii!