Însemnări dintr-o excursie
Înaintea ultimului an
de liceu, în vacanţa mare, am avut ocazia să merg într-o excursie prin
Transilvania. Mi-am pregătit un bloc-notes şi câteva pixuri, pentru că voiam să
ţin un jurnal. De atunci aveam plăcerea de a nota şi chiar de a povesti unele
întâmplări, reale sau inventate.
Am sosit în Cluj
după-amiaza. Grupul cel mai numeros era format din elevi din clasele V-VIII de
pe Valea Izei. De la cele două licee, eram mai puţin de treizeci. Ne însoţeau
cadre didactice de la şcolile din care erau elevii.
Aveam numărul de
telefon al unchiului Dimitrie. Din holul Bibliotecii Centrale Universitare,
l-am sunat şi l-am anunţat de posibila mea vizită.
Se însera când au ajuns
la internatul în care urma să fie cazaţi. Împărţeam un dormitor cu câteva
colege. Mi-am aşezat bagajele, m-am îmbrăcat cu haine potrivite şi m-am dus la
conducătorul excursiei:
- Domnule Lazăr, am vorbit cu unchiul Dimitrie şi
i-am spus că vreau să-l vizitez. Vă rog să mă lăsaţi să plec! La ora opt, voi
fi înapoi.
- N-ar trebui să pleci singură.
- Aş putea merge cu un coleg de la Borşa. Ne-am cunoscut
în tren. E Vasile Timiş. Aşa, îmi daţi voie?
- Până vorbesc cu conducătorul grupului lor, du-te şi
caută-l pe băiat!
Am ieşit în hol şi l-am strigat pe Vasile. I-am
propus să mă însoţească în vizită. La început, Vasile a ezitat, dar când i-am
spus că nu ne putem rătăci, pentru că sunt telefoane la toate colţurile, Vasile
a acceptat.
De la Teatrul Naţional, ştiam că trebuie să mergem la
dreapta. Am mers povestind şi când ni s-a părut că mergem de prea multă vreme
şi încă nu am ajuns pe strada Andrei Mureşianu,, am oprit o doamnă care mergea
în sens opus:
- Nu vă supăraţi, căutăm strada Andrei Mureşianu. Vă
rugăm să ne ajutaţi!
- Eu merg în Piaţa Cipariu. De acolo, vă arăt pe unde
să mergeţi.
I-am povestit doamnei că suntem în excursie, că eu
sunt din Vişeu, iar Vasile din Borşa. Doamna nu-l cunoştea pe unchiul meu,
chiar dacă erau vecini.
Din Piaţa Cipariu, mai aveam de urcat cel mult o sută
de metri. Strada era slab luminată. Castanii bătrâni, cu crengi bogate, ne
împiedicau să vedem numerele de pe case. Povestind, am trecut pe lângă casa pe
care o căutam. Când am văzut 16, ne-am întors. Nu aveam timp de pierdut. Am
intrat în curte şi am sunat de la uşă clădirii. Ne-a deschis unchiul Dimitrie.
Începuse să-şi piardă răbdarea.
Tanti Margareta ne-a servit cu dulceaţă de vişine. Pe
Diana, verişoara mea, o cunoscusem cu un an înainte, când a fost la Săcel, la bunicii mei. Pe
mătuşa mea o vedeam pentru prima dată. De când a fost mică, tanti Margareta a
avut probleme cu un picior şi pleca rar de acasă. Unchiul Dimitrie era
pensionar. Fusese operat în urma unui ulcer gastric. El mergea la piaţă. Diana
era elevă la Liceul
de Muzica, la clasa de pian. Era mai mică decât mine.
Se apropia ora opt. Unchiul Dimitrie ne-a explicat
cum să ajungem la internatul la care eram cazaţi, dar ne-a condus până aproape
de Teatrul Naţional.
Ajunşi la internat, ne-am prezentat la domnul Lazăr
şi i-am mulţumit că mi-a dat voie să-mi cunosc mătuşa. Apoi mi-am notat cum a
decurs prima zi de excursie.
Vasile era însoţit de sora lui geamănă. În Maramureş,
multe fete primesc numele Maria. Şi sora lui Vasile se numea tot Maria. Era
retrasă, tăcută, dar se înţelegea bine cu toţi colegii de excursie.
* * *
Al doilea oraş vizitat a fost Turda. Am fost cazaţi la Grupul Şcolar din Câmpia
Turzii. De acolo, cu autobuzul, au mers la grădina zoologică. Pe mine mă
interesa cum arată turturica. Luigi Ionescu lansase, cu doi ani în urmă ( în
1963), cântecul „Turturele”. În plus, văzusem filmul „Cielito lindo” şi auzisem
la radio cântecul „Paloma”. Văzusem doar guguştiuci. Doar locuiam la oraş…
Revenind de la grădina zoologică, supravegheaţi doar
de două cadre didactice, cei mici au fost lăsaţi să se joace într-un parc din centrul oraşului. Noi, cei
mari, povesteam întâmplări hazlii din şcolile noastre. Făceam gălăgie, râdeam…
La un moment dat, de mine s-a apropiat o doamnă.
- Nu te supăra, nu te cheamă Maria?
- Ba da, dar mai sunt în parc încă zece cu numele
acesta.
- Dar nu toate sunt fetele directorului Şcolii
Speciale.
- Te pomeneşti că mă cunoşti!
- Te-am recunoscut după cum râzi.
- Te rog frumos! Cântecul spune: „Şi de pe bici l-am
cunoscut…” Ce faci în Turda?
- Aici m-am căsătorit. Sunt studentă la Cluj, dar acum e vacanţă.
- Chiar nu mă aşteptam să mă cunoască cineva tocmai
aici. Ce să le spun părinţilor tăi când ajung acasă?
- Când aţi plecat de acasă?
- Ieri. Ne întoarcem peste zece zile.
- Până atunci, ajung eu acasă.
În timp ce discutam despre profesorii care mai
lucrează în liceu, am fost anunţată că a sosit autobusul. M-am alăturat
excursioniştilor.
* * *
În internatul Grupului
Şcolar din Câmpia Turzii am dormit două nopţi. Personalul a fost foarte amabil.
Fetele aveau nevoie de un fier de călcat. I-am spus unei femei care făcea
curăţenie că ni s-au şifonat hainele şi nu putem merge aşa la masă.
Administratoarea ne-a dat fierul de călcat şi astfel fetele şi-au aranjat câte
o bluză, câte o fustă… Nu era apă caldă, dar eram tineri şi nu ne-am plâns.
Mâncam la cantina
şcolii. Cei mari le-am ajutat pe femeile de la bucătărie şi le-am dus celor mai
mici farfuriile la masă. Mâncarea era foarte bună şi mai mult decât suficientă.
Sala era curată şi aveam flori pe fiecare masă. Chiar ne-a plăcut. Nici unul
dintre noi nu locuise într-un internat.
În timpul şederii
noastre la Câmpia Turzii,
am văzut un film în căminul cultural, dar nu filmul era important. Era foarte
cald în sală şi am preferat să ieşim la aer, să povestim şi să ne plimbăm. Cel
mai mult ne-au plăcut acoperişurile caselor. În Maramureş, pantele sunt destul
de abrupte, dar casele pe care le vedeam atunci aveau acoperişurile cu pante
domoale şi chiar întrerupte pe la mijloc.
Au trecut cele două
zile. Ne pregăteam de plecare. Bagajele erau făcute, copiii se ajutau reciproc.
Până la gară, le făceau semne cu mâna localnicilor care ne întrebau dacă am
fost mulţumiţi de ceea ce au văzut în comuna lor.
* * *
După o călătorie de
două ore cu trenul, am ajuns în Teiuş. Cei mici au fost impresionaţi de
agitaţia din gară. Cei mari aveau grijă de cei mici. Am avut timp să observ că
pe trenul oprit pe ultima linie scria: Teiuş - Cugir. Acasă, aveam maşină de
spălat fabricată la Cugir.
Acum, aveam pentru prima dată ocazia să văd măcar zona pe
care o ştia de pe hartă.
În Teiuş n-am stat
mult. Au urcat în trenul care ne-a dus la Blaj. Cei mici erau plictisiţi, le era foame…
Aveau hrană rece şi încercau să-şi astâmpere foamea mâncând pe genunchi.
La Blaj, am fost cazaţi la
internatul Grupului Şcolar pentru Prelucrarea Lemnului. Ne-am lăsat bagajele şi
au plecat să vedem parcul din centrul oraşului. Acolo, am văzut teiul lui
Eminescu şi apoi au mers la Câmpia Libertăţii. Am văzut muzeul şi clădirea Seminarului
teologic, am primit explicaţii de la unul dintre profesorii din Blaj… Ciudat,
dar nimeni nu a făcut nici o poză. Nici un elev nu avea aparat de fotografiat,
iar profesorii nu aveau film.
La amiază am mâncat la
un restaurant din parc, apoi, obosiţi, am plecat la internat. Pe drum, ne-a
prins ploaia. O ploaie de vară, cu fulgere şi tunete. De pe deal veneau şuvoaie
de apă murdară, copiii erau îmbrăcaţi cu haine subţiri. Am ajuns la internat
uzi până la piele. Am avut noroc. La baie era apă caldă.
Pentru elevii de liceu,
gazdele au organizat o seară de dans, într-un birou. Localnicii care se aflau
în şcoală au adus plăci de vinil cu muzică uşoară şi un pick-up. Am uitat de
oboseală şi, până la ora 22, s-a dansat. A fost foarte frumos, mai ales că am
reuşit să ne cunoaştem mai bine.
* * *
A doua zi, am luat un
tren spre Sibiu.
Din gară, am format un
şir lung şi dezordonat. Cei mari trăgeau cu ochiul la vitrine, cei mici erau
plictisiţi…
Ştiam că vom fi cazaţi
într-un internat. Drumul până acolo ni s-a părut nesfârşit. Totuşi, am văzut
unde este o sucursală a C.E.C.-ului. Mi se cam terminaseră banii din buzunar.
Tata m-a sfătuit se nu umblu cu mulţi bani la mine. Era mai sigur libretul de
economii. Aveam bani depuşi încă din timpul anului şcolar.
Am fost cazaţi în două
camere mari, fetele în cea mai mare. Când au întrebat ce fel de internat are
asemenea camere, am aflat că suntem într-o instituţie de învăţământ militar.
Elevii erau în vacanţă.
La amiază, am mâncat la
un mic restaurant în centru, în piaţa mare a oraşului. Apoi, am vizitat muzeul
Bruckenthal. Cei mici au trecut repede prin sălile muzeului şi au ieşit în
piaţă. Cei mari au zăbovit în sălile cu picturi din Renaştere, au solicitat
ghizilor amănunte, au vizitat expoziţia de la parter şi au cumpărat „vederi” şi
pliante.
După masa de seară,
elevii de liceu au cerut voie să iasă la plimbare în oraş. La poartă, santinela
ne-a atras atenţia să ne luăm buletinele de identitate, pentru că în Sibiu este
obiceiul ca patrule mixte să legitimeze trecătorii.
Am trecut podul şi, în
grupuri mici, ne-am îndreptat spre parc. Eram cu Vasile Timiş. Ne-am aşezat pe
prima bancă. Plănuiau pe unde să ne plimbăm. Nu eram atenţi când, un domn
însoţit de un soldat ne-a cerut buletinele. Le-am arătat actele şi le-am cerut
sfatul pentru a ne orienta în oraşul în care ne aflam pentru prima oară.
Nu ne-am plimbat decât
o oră, fiecare povestind despre colegii lui, despre excursiile pe care le-a mai
făcut cu şcoala. Când am revenit la internat, sora lui Vasile se simţea rău.
Împreună cu o învăţătoare şi cu Vasile am plecat la un post de prim-ajutor
despre care am aflat de la ofiţerul de serviciu. Am găsit farmacia deschisă şi,
înainte de ora zece, eram la internat. Maria se simţea mai bine. Ne temeam să
nu aibă apendicită. Ar fi însemnat să nu mai vină cu noi.
A doua zi, de
dimineaţă, am mâncat la o cantină şi am vizitat secţia de Istorie naturală a
muzeului Bruckenthal. Alt parc în care cei mici au putut să alerge şi să se
joace. Cei mari au zăbovit în faţa unor fosile despre care aveau să înveţe în
anul şcolar care se apropia. Am luat pliante şi ilustrate. Am avut timp să
trimitem şi acasă veşti, chiar dacă ştiam că era posibil să ajungem înaintea
ilustratelor.
După masa de prânz, au
avut program lejer. Am mers la cumpărături, ne-am plimbat… Abia în zori plecam
mai departe.
***
La Copşa Mică, schimbam
trenul. Urma să stăm o oră în gară.
Am a reuşit să scriu câteva cărţi poştale ilustrate.
Am ieşit din gară, am traversat strada şi am intrat într-o clădire mică,
întunecoasă. Era clădirea poştei. Am cumpărat timbre şi am pus „vederile” în
cutie. Ieşind, mi-am rotit privirea. Toate casele erau murdare. Mi-am amintit
ce citisem despre Combinat. Aveam ocazia să văd cu ochii mei cum e acolo. Şi
aerul era murdar. Până la tren, mă murdărisem pe mâini.
În Braşov, trenul a intrat
în noua gară. Cu un an înainte, când ne întorceam de la mare, am văzut
şantierul. Clădirea era impunătoare, dar ceea ce mi-a plăcut cel mai mult a
fost faptul că trenul poate să meargă mai departe, fără a schimba locul
locomotivei.
Am fost anunţaţi că nu vom
dormi în Braşov. Am mers în coloană până în centru, am vizitat oraşul, la
amiază am mâncat la un restaurant din piaţa centrală. Parcă toată lumea era
obosită.
Vestea că rulează un film
cu Gianni Morandi ne-a înviorat puţin. Nu ştiu cine a convins-o pe plasatoare
să ne permită să vedem filmul, în ciuda faptului că nu aveam locuri. Norocul
nostru a fost acela că filmul ne-a plăcut. Ştiam de la radio cântecul care
dădea filmului titlul. Era difuzat destul de des: „În genunchi mă-ntorc la
tine”.
Nu mai scrisesem de mult în
jurnal. Erau prea multe evenimente. Adunasem multe pliante şi speram să refac
din memorie părţile lipsă.
În aşteptarea trenului,
unii copii au adormit în sala de aşteptare aflată le etaj. Am plecat noaptea,
târziu din Braşov. Se lumina de ziuă când am ajuns la Beclean pe Someş.
Aşteptam sosirea trenului
care să ne ducă la Salva.
Era frumos, cald… Am găsit vânzători ambulanţi care ofereau
fructe, după obiceiul locului.
Nu mă interesa ceea ce
vedeam. Simţeam că se întâmplă ceva. Nu era numai oboseala.
M-am apropiat de profesori.
I-am auzit. Am înţeles că rămăseseră bani neutilizaţi. Cineva a propus să ne
abatem de la circuit. Să mergem la
Năsăud.
Văzând că sunt foarte
aproape, domnul Lazăr mă întrebă:
- Ce spui? E bună ideea?
- Cum, să nu coborâm în
Salva? E o idee, dar cum venim de la
Năsăud la Salva?
- Îl plimbăm pe conductor
de la unul la celălalt şi ajungem în Salva.
Am zâmbit. Era tentantă o
astfel de aventură.
Ne-am adunat grupul celor
din liceu şi am stabilit să-i supraveghem pe cei mici să nu cumva să coboare
din tren. La fiecare uşă erau şi profesori, dar şi dintre elevii mari.
Am ajuns în Năsăud. Am
vizitat liceul, am văzut noile clădiri ale casei de cultură şi restaurantul de
vizavi. În acel restaurant am servit masa de amiază. Şi acolo am ajutat la
servirea celor mici. Personalul a suplimentat numărul de locuri la mese, dar erau
puţini ospătari. Grupul nostru nu a putut fi servit într-o singură serie. Cei
mari am avut mai multă răbdare şi eram mai înţelegători.
Ne-am plimbat puţin înainte
de a merge la tren. Nu am găsit ilustrate. Ziarele nu ne interesau. Aveam
emoţii, gândindu-mă la deplasarea pe care urma să o facem.
Am reuşit, fără incidente,
să ajungem în Salva. Conductorul trenului care venea de la Iaşi nu a avut timp să
întrebe unde sunt documentele grupului de elevi care a urcat din Năsăud.
În scurt timp, trenul cu
vagoane vechi, cu bănci de lemn, pleca spre Vişeu. Mai aveam câteva ore până
acasă.
Când a pornit trenul, am
început să vorbesc, aşa cum făceam când aveam emoţii, mult şi tare. Am văzut că
nimeni nu îmi ţine companie. L-am întrebat pe Vasile de ce e atât de tăcut. Am
bănuit că se întâmplase ceva.
I-am făcut semn să mă
urmeze şi am ieşit pe culoar:
- Trebuie să avem o
discuţie serioasă! S-a întâmplat ceva. Spune-mi de ce taci!
Vasile continua să tacă. Am
insistat.
- Cineva, o persoană
binevoitoare, ţi-a povestit ceva despre mine. Nu putem să rămânem prieteni? Eu
am fost corectă, nu m-am ascuns, nu am spus decât ceea ce am crezut. Nu ştiu ce
ţi-ai imaginat. Ştii că sunt cunoscută în Vişeu, ai văzut în Turda. Am foarte
mulţi prieteni. Cred că cineva ţi-a spus că am un prieten care a reuşit la
facultate. Nu am mai vorbit cu el de foarte mult timp. Suntem vecini. Nu ştiu
ce îmi rezervă viitorul, dar, dacă nu vorbeşti cu mine, nu-i nimic. Eu nu mă
supăr!
Am coborât în Vişeu de Jos.
Tata mă aştepta pe peron. Colegii din Borşa aşteptau în trenul care trebuia
să-i ducă acasă. Încă mai circula. Noi luam autobusul spre Vişeu de Sus, pentru
că ajungeam mai devreme.
Înainte de a pleca, m-am
dus la grupul celor din Borşa, am dat mâna cu toţi, le-am urat spor la
învăţătură şi succes la bacalaureat. Eram sigură că nu ne vom mai vedea.
Am alergat la autobuz.
Ştiam că sunt aşteptată.
